Categorized | Religie/Culte

După 62 de ani de nedreptate, prima slujbă greco-catolică din Bocşa, Sălaj a putut fi ţinută fără probleme

Printre reparaţiile morale care ar fi trebuit să se întâmple după Revoluţia din 1989 era şi aceea a repunerii în drepturi a credincioşilor greco-catolici, cărora, de zeci de ani, li se interzisese existenţa. Mulţi au crezut că, intrând într-o perioadă a democraţiei, aceste „amănunte” vor avea loc fără probleme, odată ce exista deja cadrul legal. Dar într-un stat în care până şi democraţia este „originală”, rezolvarea acestor repuneri în drepturi se face prin instanţe, după procese care ţin ani şi ani de zile şi, uneori, nici atunci.

Aşa s-a întâmplat şi în legătură cu biserica greco-catolică din Bocşa, judeţul Sălaj, pentru care de o vreme deja exista o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă ce arăta că ea trebuie să revină comunităţii greco-catolice din localitate.

Şi deşi trăim într-un stat laic, unde şi Biserica trebuie să asculte de hotărârile Justiţiei, chiar şi sintagma de „definitiv şi irevocabil” a fost luată la întins, ca o gumă de mestecat, comunitatea ortodoxă complăcându-se peste măsură în jocul de-a „hai să mai negociem puţin”, după ce trecuseră deja 20 de ani de când se putea rezolva problema negocierilor.

Astfel a trebuit să se recurgă la un executor judecătoresc, pentru biserica din Bocşa, care, însoţit de jandarmi, a schimbat yala clădirii şi şi-a ridicat în cap sătenii, care s-au simţit „furaţi” atunci când s-a schimbat posesorul bisericii. În frunte cu primarul localităţii, au luat cu asalt Prefectura Zalău, pentru a cere ceea ce credeau că se află pe lista lor de drepturi.

Aici, prefectul Alexandru Vegh a insistat să se ajungă la un dialog normal şi să se rezolve nemulţumirile tuturor sătenilor, mai ales că partea greco-catolică îşi afirmase în mai multe rânduri deschiderea pentru a permite ortodocşilor să slujească alternativ în biserica recâştigată. La insistenţele prefectului, nici una din părţi nu a părăsit masa de negocieri până când nu s-a ajuns la o înţelegere care să stipuleze cum s-ar putea folosi biserica astfel încât fiecare dintre comunităţi să-şi poată ţine acolo serviciile religioase. S-a semnat un act care este valabil pentru o lună de zile, care stabileşte rânduiala în programul bisericii precum şi faptul că ortodocşii îşi vor retrage acţiunea juridică deschisă pentru a primi o sumă de bani ca şi contravaloare a investiţiilor făcute la biserică.

Atâta doar că una e socoteala de-acasă şi alta e cea din târg. Astel, cu toate că la negocieri participase preotul paroh ortodox, mulţi dintre enoriaşii ortodocşi, în frunte cu primarul Ioan Barou, al Bocşei, s-au declarat nemulţumiţi de protocolul care s-a semnat. Ba chiar unii dintre ei au ameninţat că nu vor permite greco-catolicilor să intre în biserică. În 4 iulie 2010 urma să aibă loc prima slujbă greco-catolică, de 62 de ani încoace, în biserica din Bocşa.

De aici începe povestea duminicii de 4 iulie, o zi în care nu s-a întâmplat nimic – cum s-ar putea spune din afară. Şi totuşi, cum a curs această zi pentru bocşeni, ce a însemnat ea, ce bucurii şi ameninţări a dus ea mai departe?

Înapoi la greco-catolici

Plec din Zalău cu trei dintre membrii corului greco-catolic de aici, care va participa la liturghia de azi din Bocşa. Înainte de plecare băgasem capul la slujba din biserica de lângă protopopiatul zălăuan greco-catolic. Sunt oameni mulţi, care asistă liniştiţi la serviciul religios. La doar câţiva kilometri de noi, o altă  comunitate greco-catolică aşteaptă cu nerăbdare să aibă iar slujbă acolo unde biserica le fusese înstrăinată timp de peste şase decenii. Şi nu se ştie ce va fi. La slujbă te duci cu straie de sărbătoare, cu suflet de sărbătoare. Nu pregătit de scandal. Şi totuşi, atunci când este vorba despre o comunitate mică, unde toată lumea ştie pe toată lumea, a lua de la unul şi a da altuia, indiferent de spiritul dreptăţii, bucură dar şi insultă pe cineva, şi atunci nici să sărbătoreşti cu inima mare nu poţi, de teamă să nu te-njure altul, care jeleşte.

Gândindu-ne la toate astea şi la multe altele care s-au întâmplat, în timp, pe-acolo pe unde erau probleme legate de bisericile greco-catolice, adică mai peste tot, în afară de Banat, ieşim din Zalău şi luăm drumul Bocşei. Înşuruirea detaliilor e şi ea una a problemelor nerezolvate: „Uite, asta e biserica noastră, Catedrala, cum îi spunem, ne judecăm de patru ani pentru ea, uite, aici am avut o biserică şi ne-au dărâmat-o” şi tot aşa…

O întreb pe doamna Maria Sabău, care conduce maşina, cum s-a întâmplat cu revenirea ei la greco-catolici. Şi când spun „revenire”, cuvântul nu e folosit greşit. Şi ea, şi Aurel Margin, care e tot cu noi în maşină, sunt născuţi în 1948 şi au fost botezaţi greco-catolici. Nu îmi închipui cum e când revii la biserica în care ai fost botezat, în urma cărori deliberări se întâmplă acest lucru, cum hotărăşti care e calea cea mai bună pentru tine: cea pe care o ştiai, pentru că aşa spuseseră legile statului, sau cea pe care ar fi trebuit să o urmezi, legată de legi mai puţin pământeşti.

Doamna Sabău spune că datorează reîntoarcerea la greco-catolici fiicei ei, care este şi ea, azi, cu noi în maşină, şi care fusese atrasă de greco-catolici, printre care se simţea mai bine, ştiind şi că provine dintr-o familie de greco-catolici. Tot aşa sunt, probabil, poveştile celorlalte persoane care, precum noi, au luat azi drumul Bocşei: cândva, după o deliberare mai scurtă sau mai lungă, mai cu peripeţii, mai cu ajutor din afară, au decis să se întoarcă pe calea urmată de familiile lor, poate şi dintr-un spirit reparatoriu: prea fusese nedreaptă soarta cu greco-catolicii ca acum, în libertate, biserica aceasta, care a contribuit atâta de mult ca Transilvania să-şi păstreze identitatea, să fie lăsată singură.

Sporirea Muzeului Bărnuţiu

La intrarea în Bocşa trecem pe lângă două maşini cu jandarmi. Stau decent, nu în gura bisericii, sfidător, ci la intrarea în localitate, ca să nu jignească pe nimeni cu prezenţa lor. E bine că sunt aici – poate cei puşi pe ceartă se vor tempera, ştiind că forţele de ordine sunt pregătite să intervină. Istoria îşi naşte zilele mari cu icnet şi, câteodată, atunci când buclele timpului se-ncearcă să fie înnodate, e nevoie de priviri vigilente.

Mă gândesc la ce-a fost aici acum 62 de ani. Poate asta nu face parte din preocupările bocşenilor de azi. Poate e abstract şi mult departe de orizontul clipelor de-acum că răsucirea prin care trece localitatea, azi, a avut un revers, în trecut, de unde începuse toată nedreptatea. Nu cred că în 1948 au fost de faţă jandarmi care să mângâie pe cap populaţia disperată că li se ia biserica. Nu cred că au fost negocieri la masa verde. Mă îndoiesc că a stat cineva să întrebe de mai multe ori „Dar voi cum aţi vrea?” S-a întâmplat şi gata şi nu ai mai avut voie să fii greco-catolic, pentru că aşa a zis statul de atunci.

Dar istoria e o chestie cu adevărat abstractă, care se judecă departe, la Bucureşti, pe când găina ta, covorul tău, cărămizile bisericii tale sunt mult mai reale, palpabile, şi tu ştii munca ta şi a alor tăi pentru ca toate astea să existe. Aşa că e de înţeles şi necazul ortodocşilor de aici. Ei nu judecă macro-molecular, în nedreptăţi globale, care trebuie reaşezate: ei văd turla bisericii pe care au crescut ştiind-o „a lor” şi au fost montaţi că acest „a lor” nu va mai fi de-acum aşa.

Casa Domnului… Îmi închipui cete de Dumnezei cu culori diferite de tricou care stau aliniaţi precum raţele de lemn la bâlci, să-i aleagă vreun îndemânatic şi să-i doboare înspre stăpânirea cadoului ce va urma, cu o mingiucă de plastic. Cam aşa sună negoţul acesta de felii de credinţă, atunci când oamenii contabilizează ce au dus şi n-au dus în Casa Domnului, şi cum trebuie acum împărţit. Ortodocşii spun „biserica e a oamenilor, noi am făcut-o”, şi uită că toţi strămoşii lor, care au lucrat la biserică, şi chiar şi ei, cei de mai multă vreme pe pământul acesta, au fost greco-catolici, atunci când s-a ridicat biserica. Dar ei nici nu-şi dau seama că spun „noi”, ca oameni, nu ca şi credincioşi ce sunt parte a unei biserici, pentru că biserica în sine, chiar ridicată de oameni, a fost greco-catolică. Naşterea ei a fost demult. Ziua de ieri este ţinută minte mai lesne şi doare mai tare decât ce-a fost în trecut. E ca pasajul din Evanghelia lui Ioan care spune că femeia se întristează când vine ceasul să nască, dar mai apoi uită. Întristarea înstrăinării bisericii s-a uitat.

De-abia am intrat bine în sat şi oprim, şi nu e aici nicio biserică, şi nici ceva din care să înţeleg din ce ne-am oprit. Şi totuşi, mă înşel: locul acesta a servit drept biserică, atunci când greco-catolicii locului nu au avut unde să se roage. Este muzeul dedicat lui Simion Bărnuţiu, plecat de aici, şi care a fost înmormântat în Bocşa. Tot acum se cuvine a fi spus că biserica spre care mergeam este construită şi pentru că cea veche, de lemn, tot greco-catolică, era şubredă dar şi pentru că se dorea să se construiască un nou edificiu care să adăpostească osemintele lui Simion Bărnuţiu, revoluţionarul bocşan greco-catolic. Lucrările pentru ridicarea bisericii au pornit în 1937, după ce aproape 300 de persoane şi-au adus obolul bănesc.  Piatra de temelie a fost sfinţită de către episcopul greco-catolic  al Oradiei, Traian Frenţiu. Care urma să moară în închisoare pentru credinţa sa, la Sighet, în 1952, şi să fie înmormântat fără sicriu, în ascuns, în Cimitirul Săracilor. La sfinţirea pietrei de temelie au participat mulţi români veniţi din toate satele din jur. A fost atunci aici şi Corneliu Coposu, fiu de protopop greco-catolic, proaspăt secretar personal al lui Iuliu Maniu, pe vremea aceea. A fost bucurie, atunci,în Bocşa? Fără îndoială că a fost. Şi mai mult ca sigur că nimeni din cei de faţă nu şi-ar fi putut închipui biserica ce tocmai începuse să existe altfel decât ca greco-catolică. Dar iar, aceste lucruri sunt depărtate de cei de acum…

Uitasem că, încă din Zalău, îi rugasem pe cei cu care am făcut drumul la Bocşa să ne oprim în locul unde, până acum o săptămână, avuseseră loc slujbele greco-catolice. Şi m-a mirat oprirea, atunci când aşteptam o biserică, lângă un loc unde nicio casă nu purta cruce. Dar aşa a fost şi pentru greco-catolici, timp de decenii: să se strângă, mai întâi în clandestinitate, apoi pentru că încă nu îşi dobândiseră înapoi posesiunile, în locuri fără cruce şi fără semne de fală (cum se cuvine unei biserici), pentru a asculta slujba lor. Ne deschide poarta de aici Dulcica Lapoş, care a şi contribuit ca în Bocşa să ajungă oamenii la a face pasul de a se declara iar greco-catolici. Intrăm  în sala muzeului  în care li s-a permis enoriaşilor să se roage.

Nici nu mi se pare stingher ca un astfel de loc să fie găzduit într-un muzeu dedicat lui Bărnuţiu, marele revoluţionar care a luptat pentru drepturile românilor, şi chiar aş sugera ca totul să fie lăsat aşa, împietrit în scurgerea timpului, ca o altă mostră de aberaţie istorică. Să rămână băncile scunde de lemn aşa, cu cele 35 de locuri pe care le-am numărat, cu figurile de ipsos dintr-un colţ, folosite probabil pentru sceneta de Crăciun, cu ramurile de crăciuniţă de plastic puse într-o vază, să mai mângâie ochiul, lângă statuia Fecioarei Maria, cu lumânarea înfiptă într-un pet cu grâu în el, cu straiele preoţeşti atârnate pe o uşă care poate da spre orice, negre, ca o jelire care nu se ştia când se va termina.

A venit ziua când jelirea după biserica pe care bucăţi mari de istorie zdrumicată şi chinuită o certifică drept greco-catolică s-a terminat. Doar oamenii locului au mai puţin chef de reparaţii morale, vor să nu le ia nimeni biserica „lor”, şi pariez că dacă i-ai întreba cine sunt „ei”, s-ar uita la tine ca la un marţian.

Un fel de Paşte

Mergem mai departe cu maşina şi ne oprim la biserica aşteptată. Mai încolo e şi o maşină de poliţie, dar e linişte. Sunt deja aici multe maşini şi microbuze şi totul arată a sărbătoare mare, la care au ţinut să participe nu doar oamenii locului, ci şi apropiaţii lor, cum e pe la sărbători. Dar iar, sărbătoarea aceasta nu trebuie să jignească ortodocşii comunei, care se simt deranjaţi de faptul că biserica nu mai este a lor.

Protopopul Valer Părău este în uşa bisericii şi ne întâmpină cum urcăm treptele care ne duc la el. Ştiu că e foarte obosit, zilele din urmă au fost grele pentru el, cu alergătură şi cu multă muncă, pentru a face ca preluarea bisericii să aibă loc liniştit, pentru a negocia, pentru a explica deschiderea greco-catolicilor, pentru a face ca ziua de azi să fie una calmă şi frumoasă. Şi totuşi mai are putere să glumească: spune că după Niceea nu ai voie cu animale în biserică – şi îmi zâmbeşte. Ştie că adusesem de la Timişoara un pui de porumbel, cu mine, care e sub tratament, şi îl plimbam prin ţară ca să nu-i întrerup medicaţia. Dar ce poate fi mai la locul lui decât un porumbel într-o biserică şi o faptă bună în casa unei credinţe a dragostei şi blândeţii? Îi replic că după Sinodul I de la Niceea, cei din jur sunt eretici, şi zâmbim iar – chiar de ne-am strâns mâinile doar de puţine ore, lupta împotriva interpretărilor perimate de canoane, a obtuzităţii şi a lipsei de înţelegere ne apropie şi gluma lui amintea de asta şi de întâmplări de acum câţiva ani, în care am fost implicaţi.

E aici şi preotul Alexandru Adrian Fiţ, parohul bisericii, şi alţi preoţi invitaţi. Toţi sunt cu veşminte deschise la culoare, albul, galbenul, argintiul lor sporesc senzaţia de lumină care este cea ce se doreşte să rămână în minţi şi în suflete pentru ziua aceasta, este ca o slujbă de Paşte ce se-aşteaptă să fie săvârşită.

Fac primii paşi în biserică şi dau de câteva femei în vârstă care îşi aşteaptă oaspeţii. Nu contează cine eşti şi de unde vii: dacă intri acum în biserică înseamnă că eşti aici cu gând bun şi ai venit să fii aproape de cei care se bucură. Îi zâmbesc larg unei femei care mă ia în braţe şi mă strange tare. Are ochii în lacrimi şi mi-i umple şi pe ai mei, şi parcă e o tanti din acelea bătrâne şi sfătoase care mă pupau de mă rupeau  în satul bunicii mele, în Mureş, ştiind cine sunt fără să spun eu cine sunt.

Vine şi prefectul Alexandru Vegh şi ne recunoaştem aşa, după semnele logice – eu după poza pe care i-o folosisem la replicile pe care mi le oferise, în legătură cu protocolul semnat la Prefectură, el după aparatele foto care atârnau pe mine. Strângerea noastră de mână, grăbită, pentru că începea slujba, înseamnă o mie de cuvinte nespuse, doar existente undeva în aer: multumire pentru o bună colaborare, respect pentru că Alexandru Vegh a făcut ce mi-a promis cu două zile în urmă, la telefon, că va fi azi aici, şi pentru ca lucrurile să curgă liniştit, fără incidente.

Apuc să urc la cor, şi totul începe: este prima slujbă greco-catolică ce are loc aici, de 62 de ani încoace. Pictura de pepereţi e altfel decât îţi închipui într-o biserică greco-catolică, şi totuşi, ceva din sufletul bisericii trebuie că a rămas pentru că totul apare aşa de firesc atunci când preotul îi aminteşte, aici şi acum, pe Papă, pe Preafericitul Părinte Lucian Mureşan, Arhiepiscop Major al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, pe Preasfinţitul Virgil Bercea, episcopul greco-catolic al Oradiei, de care ţine acest loc. Mai pomeneşte şi pe „ctitorii bisericii acesteia”, şi iar, te gândeşti dacă poţi să spui de ei ignorând calitatea lor de greco-catolici…

Corul e condus de către profesorul Grigore Grigoruţ, şi are intrările necesare la timpii ceruţi de ceremonie, pe patru voci. Sunt aici 35 dintre credincioşii din Zalău, unii dintre ei sunt plecaţi chiar din Boşca, şi aşa este şi Aurel Margin, cel cu care veniserăm de la Zalău, şi care a fost botezat greco-catolic în 1948. Pentru el, ca şi pentru alâii ce sunt azi aici, este o reîntoarcere acasă.

„Le dăm foc”

Ies în faţa bisericii, slujba va mai ţine, vreau să dau de oameni ai locului, cei care nu au de ce să fie la această oră la biserică, dat fiind că aparţin altor biserici sau nu au legături cu credinţa. Până să ies din curtea ce împrejmuieşte clădirea, un vecin al bisericii strigă la mine din curtea lui, văzând că fac poze: „Pro Tv? Antena?”. Zic: „Nu”. Fac poze, nu filmez. El insistă: „Pro Tv?” Încep să devin invidioasă pe colegii de la Pro Tv şi să mă întreb ce e cu dorul acesta de a „ajunge pe sticlă” al unora. Spun: „Nu, de la alţii. Fac poze, nu sunt de la teveu”. Omul se îmbufnează: „Ce, e secret?” Nici măcar nu ascultase ce am spus. Ajung în dreptul unor bărbaţi care discută lângă unul dintre poliţiştii locului. Aflu că poliţia locală ştiuse de dinainte că se va schimba yala bisericii, cu executorul judecătoresc şi jandarmii. Poliţistul spune: „Altfel nu se putea, numai aşa, dimineaţa devreme, că nu se puteau înţelege”. Dintre cei din micul grup, un bărbat, Vasile Pop, povesteşte despre trecut. Spune despre anii ’90, când a vrut să-şi boteze fata la preotul greco-catolic din Bixad, şi nu a putut, că omul avea picioarele rupte, fusese împins din tren. Aşa că a trebuit să meargă la Satu Mare pentru botez. Erau ani în care patimile ieşeau la suprafaţă mult mai uşor. Dar nici acum, după două decenii, nu e mai uşor să dai ce e al stăpânului de drept, fără scandal…

Intru la nişte bătrâni ai locului, trecuţi amândoi de 80 de ani. Câinele rânjit de sub poartă este mai paşnic decât părea iniţial. Mă duce tanti, încet, spre omul ei, să-mi povestească despre deceniile trecute. Spun amândoi că sunt penticostali şi că nu înţeleg de ce e atâta zarvă pentru biserică: „Doar noi toţi am fost greco-catolici.  Cei bătrâni ştiu”. Bătrânul spune că e multă lume rea şi că i-ar fi dor să ajungă acasă, să nu mai audă sfadă.  Îl întreb „unde acasă” – înţelesesem că e de-al locului. Zice „Acasă, în cer”, dar fără emfază de pastor neo-protestant. E, pur şi simplu, un om care visa la o lume mai dreaptă. Şi nu e ceea ce vede în jur.

O iau pe alt drumeag, să prind un unghi mai bun al bisericii. Ajung lângă poarta unei case, care are un număr 39 căzut pe undeva, şi fac o poză cu nişte gâşte cu pui, şi cu biserica. Iese rapid o tanti de vreo 60 de ani, în curte, spre poartă.  N-am făcut nimic rău, am făcut doar o poză, dar în satul în care încordarea încă bâzâie ca un fir de electricitate sub burniţă trebuie să explici ce vrei cu mâinile ridicate în aer, să nu se creadă că ai vreo armă la tine. Îmi aduc aminte că în unele culturi africane, dacă faci o poză, se consideră că iei cu tine sufletul fiinţei pozate. Aşa că mă simt nevoită să-i explic femeii că nu-i iau gâştele cu mine, că am venit doar să prind biserica în cadru mai de departe.

Se pune ea să povestească, auzind că sunt de la Timişoara şi deci de mai de departe decât cei implicaţi în conflict. Spune că nu îi convine socoteala cu orele de slujbă, că ea a cumpărat covor pentru biserică şi că oamenii nu vor lăsa treaba asta să rămână aşa. „Să mergem la slujbă când e mai cald?” – zice. „Păi staţi la doi paşi de biserică, dacă aveţi dragoste de ea, o să mergeţi, la Timişoara fac unii kilometri întregi să ajungă duminica la catedrală” – răspund. Şi adaug că e firesc ca cel ce are biserica să decidă asupra timpilor, şi că mi se pare decent că ortodocşii sunt lăsaţi să ţină acolo slujbe, de proprietarii de drept.

Dar femeia vede altfel treaba: „A, păi le dăm foc, numai să nu ne lase! O să plătim, să facem dreptate”. Sparafucile? – mă înfior. Dar până la urmă femeia zice că vor plăti avocaţi, se vor judeca şi cu statul, şi cu toată lumea. „Biserica e a noastră, care a dat o găină, care altceva, cât a putut. Eu am luat covor, am vrut azi să merg în timpul slujbei să-l iau dar mă gândesc să o fac după ce vorbesc şi cu preotul”. O întreb dacă va duce covorul doar când e slujbă ortodoxă. Nu ştiu dacă e amuzant sau trist. Cred că e amândouă, iar amestecul e grotesc…

Femeia mai spune că biserica a fost pierdută din cauza preotului ortodox care era aici până nu demult, că nu s-a prezentat la procese. O întreb de unde ştie asta – nu de altceva, dar eu aflasem că nu este aşa, şi că Episcopia Ortodoxă  ar căuta să scoată pe cineva ţap ispăşitor, şi de aceea s-a ajuns la zvonul ăsta. Şi, ca de obicei când întrebi pe cineva care afirmă foarte convins rezoluţia unei legende pe care nu a rumegat-o cu capul său, femeia înghite de câteva ori în sec, ca lipsită de aer, şi apoi schimbă vorba. Îi reamintesc că nu mi-a răspuns. N-are rost. Aud toată suita de justificări a ortodocşilor: că ei sunt mai mulţi, că biserica e a lor.

De ce aş aminti de istorie, de ctitorii bisericii, de Simion Bărnuţiu, de lucrurile în care credeau cei care au strâns banii pentru biserici, de toate astea? Găina în care e personificată contribuţia sătenilor, probabil cea de după 1948, dacă judec după vârsta femeii din faţa mea, e mult mai importantă ca abstractele meandre ale istoriei…

O zi normală

Ajung iar lângă biserică. Omul cu obsesiile tv-ului strigă iar, nerecunoscându-mă: „Pro-tv?” I-aş mârâi una dar nu se face. În plus că protopopul, înainte de începerea slujbei, a rugat pe toată lumea să aibă înţelegere pentru situaţia de azi şi să nu răspundă la provocări sau frecuşuri. Stau iar în faţa porţilor bisericii, uşa e deschisă, începe predica, ştiu ce se va vorbi azi, slăbănogul, credinţa lui. Credinţa credincioşilor greco-catolici de aici a primit o răsplată, prin ziua de azi. Pe partea din dreapta uşii este afişat programul bisericii: când au slujbe ortodocşii, când au greco-catolicii. Au mai fost în istorie uşi de biserică ce au purtat rezoluţii, pravile, cereri. Poate altora nu li s-ar părea nimic neobişnuit să vadă o astfel de hârtie, cu un astfel de program, dar aici, azi, hârtia asta e istorie.

Slujba se încheie, oamenii pleacă, bucuroşi dar nu gălăgioşi, ca toate să fie făcute spre buna terminare a zilei acesteia. Preoţii au avut grijă ca slujba să se termine astfel încât să aibă timp şi ortodocşii să intre în biserică şi să se pregătească pentru cele sfinte. Dar încă puţin, încă puţin credincioşii greco-catolici rămân în curtea bisericii după care au tânjit zeci de ani, unii primind aproape genetic de la părinţii şi bunicii lor ideea că acolo se cuvine să asculte Liturghia…

Deşi am auzit de nenumărate ori la Facultatea de Jurnalistică să nu punem întrebări care să primească doar un răspuns scurt, monosilabic, fac azi o excepţie şi îl întreb pe prefectul Alexandru Vegh: „Este aceasta o zi normală?” E soare, cald, stăm în pragul intrării laterale a bisericii, totul a curs fără probleme, el răspunde simplu, „Da”. Exact asta e ideea: aşa ar fi trebuit să se surgă o zi normală de 20 de ani încoace.

Mă reîntorc în biserică – printre ultimii care ies este o femeie de 83 de ani, căreia zulufii care-i pleacă din maramă îi sunt luminaţi de razele ce-i vin din spate şi parcă-i mai întind faţa spre zâmbet.  Dar nu zâmbeşte. Îmi spune că a fost greco-catolică dar că acum e prima dată când revine la slujba greco-catolică. Şi nu ştie la cine va merge mai departe. Dar iar, şi acest lucru e parte din firesc. Ea poate, acum, să aleagă: în 1948 nu a putut. Acum, biserica e a foştilor proprietari, dar toată lumea îşi va ţine slujbele aici. Iar oamenii vor putea alege dacă doresc să redevină ce au fost ei şi bunicii lor, sau nu.

Orgolii sau nevoi?

Cum ieşi din biserică, două ramuri de stradă încadrează un părculeţ. În dreapta e şi şcoala ce poartă numele lui Simion Bărnuţiu. Dar, mai departe de şcoală, e şi maşina poliţiei, e şi un grup de oameni ce discută cu poliţiştii. Sunt departe dar e un fel de încrâncenare, acolo, care străbate până aici, din poziţiile braţelor, din poziţionarea faţă de poliţie şi faţă de biserică. Pariez că acolo aşteaptă ortodocşii să plece greco-catolicii.

Oameni ai aceluiaşi sat… Mă întreb de mai cere cineva altcuiva, aici, o cană de mălai, de i s-a terminat, fără se se gândească din ce biserică e celălalt. Iau o mină deschisă şi mă apropii de grup. Tulumba teleobiectivului meu îmi trădează meseria. Până să dau bună ziua, un localnic sare la mine: „Care e problema?”. Explic aşezat cine sunt şi ce vreau precum şi că e nepoliticos să fiu luată aşa până nu se ştie ce e cu mine. Şi întreb cu ce om mai aşezat aş putea vorbi.

Se găsesc şi oameni aşezaţi, care vorbesc despre necazul lor cu biserica. Am senzaţia că orgoliile sunt mult mai mari ca nevoile şi că treaba cu orele de slujbă îi zgândăre pe oameni pentru că aşa au fost împinşi de la spate să gândească, de către preotul ortodox, de către primar, de către alţii ale căror cuvinte le iau pe nemestecate, fără să le cerceteze. Şi iar, oamenii ameninţă că îşi vor căuta dreptatea şi că „Lucrurile nu vor rămâne aşa”: declaraţia de acum câteva zile, a purtătorului de cuvânt al Episcopiei Ortodoxe a Sălajului, cum că este de dorit ca enoriaşii ortodocşi să accepte situaţia şi să nu facă mai departe scandal, nu este ceva ce să poată schimba lucruri aici. Doar dacă şi preotul locului va transmite mai departe acest gând…

Fac paşii care mai sunt până la biserică alături de ortodocşi, ascultându-i. Sunt oameni mai tineri printre ei, trec de grupurile de greco-catolici de parcă i-ar stuchi, ca o pisică, unul îmi spune: „Pozaţi-l pe ăla, el e capul răului” şi-l arată pe protopopul greco-catolic. Îmi aduc aminte de ce mi-a mai zis femeia cu gâştele: „Cine să vină să ţină slujba în biserică, unul fără şcoală, cum e protopopul lor?” O întrebasem iar chestia aia ce nu place niciodată: „De unde ştiţi că nu are şcoală?” Şi m-am văzut, mai departe, forţată să ţin o mică lecţie de istorie: „Înainte de 1989, cei care învăţau pentru preoţie greco-catolică făceau şcoală şi erau testaţi înaintze de a fi hirotoniţi. Nu aveau voie să facă şcoală normal şi activau în clandestinitate. Protopopul Părău a învăţat în clandestinitate şi a fost hirotonit ca preot imediat după revoluţie”.

Femeia insistă: „Unde a făcut şcoală?” Bălăcărite sunt eforturile preoţilor hirotoniţi atunci, de a ajunge la cărţi, de a învăţa, de a fi, cât se putea, în preajma altor preoţi, de a da testele prin care să-şi certifice cunoştinţele… Iar protopopul de azi e aproape de a-şi termina doctoratul, deci nici nu se pune problema de a nu avea facultate… Astea nu le-a visat femeia singură, cum nu s-ar fi pus să-mi povestească singură nici despre acceleratorul de particule de la Geneva…

Plec de aici după ce-l aud pe unul cu cămaşă dungată cum îi înjură, mocnit, pe greco-catolicii de lângă el. Aici nu e linişte şi cine ştie dacă va fi. Dar, până la urmă, nu s-au întâmplat lucruri urâte şi poate timpul va şti să alunge norii care mai fac umbră  în sat…

Mai ţine timpul „hârtiei albastre”?…

Pornim spre Zalău, sunt într-un microbuz cu Grigore Grigoruţ, şeful corului, care-mi vorbeşte despre familia lui, cum a fost doar sora lui mai mare botezată oficial, la greco-catolici, şi cum toţi ceilalţi şase fraţi au prins timpurile clandestinităţii. Îmi arată şi foile de pe care s-au învăţat răspunsurile corului, pentru slujbele greco-catolice. În ciuda faptului că am plecat într-un moment mai încordat din Bocşa, omul acesta zâmbeşte cu o lumină domoală pe chip – e mulţumit că a putut, cu corul pe care îl conduce, să contribuie la ziua aceasta. Îmi aduc aminte de o altă întrebare a femeii cu gâştele: „Dar de ce au venit ăştia aşa de mulţi, azi, că nu sunt de pe-aici”. Şi în ziua în care s-a sfinţit piatra de temelie au fost mulţi, din mai multe sate. Nimeni nu voia să ia asta ca sfidare…

Mănânc pe fugă, cu Mariana Părău, soţia protopopului, o femeie blândă şi înţeleaptă, care m-a câştigat de când am cunoscut-o. Şi ieri seara, şi azi, mi-a povestit despre familia ei, despre munca lor. Sunt, şi ea, şi soţul ei, din Câmpia Sălaj, din familii de greco-catolici. În casa familiei ei s-a ţinut slujbă greco-catolică şi după 1948. Aveau o nişă în care erau ascunse obiectele de cult, şi acopereau ferestrele cu hârtie grosieră, albastră, să nu se vadă lumina lumânărilor. Şi ea a fost primită la slujbă atunci când ai ei au considerat că fetiţa va şti să păstreze taina slujbelor clandestine. Şi a păstrat-o.

În 1989 s-a căsătorit cu protopopul de acum, cu Valer Părău. Au avut o ceremonie clandestină, greco-catolică şi, ca să nu-i ia lumea la ochi, au intrat şi la biserica ortodoxă, pentru căsătorie, deşi erau deja legaţi religios. În 1991, ziua de 30 decembrie i-a prins la prima parohie repartizată soţului, în Săuca, din Satu Mare – cu fetiţa de cinci luni după ei şi cu băieţelul de doi ani. Dar preotul spusese că nu va refuza nici o parohie, oriunde va fi ea, oricând va fi ea.

Acum copiii au crescut – mai mult singuri, că ei erau cu treaba – spune preoteasa, deşi îţi dai seama că au crescut bine, când, chiar fără să-i laude, mama vorbeşte despre realizările lor. Fetiţa de câteva luni din Săuca anului 1991 este azi o fată frumoasă şi mare, pleacă de lângă noi să-şi vadă rezultatele la bacalaureat, sună repede şi dă mamei vestea notelor foarte bune  pe care le-a luat. Băiatul e student, şi el cu note foarte mari. Iar protopopiatul se aşează, în timp: mai sunt lucruri multe de făcut dar iată că azi a fost bifat un pas mare, prin reluarea slujbei greco-catolice la Bocşa.

Şi-mi mai povesteşte preoteasa ceva: în casa unchiului şi mătuşii ei a stat ascuns un preot greco-catolic, în vremurile rele. Şi nici acum mătuşa nu recunoaşte acest lucru, nici nepoatei, deşi unchiul ei a ajuns să vorbească deschis despre asta, cât era în viaţă, în anii de după revoluţie. Mătuşa, însă, a rămas cu frica în oase: „Aici nu a fost niciun preot”.

Îmi închei ziua de muncă în Sălaj gândindu-mă la mătuşa Marianei Părău – ce grozăvii trebuie că au trăit oamenii, acum şase decenii, de nici în ziua de azi nu vor să se deschidă? Dar poate ştiu ei mai bine de ce, poate sunt barometre mult mai sensibile decât noi, cei mai tineri, şi simt că încă nu a venit timpul dreptăţii, în care să spui ce ai ţinut ascuns atâta amar de ani. Căci, cum spuneam, într-o „democraţie originală”, în care dreptatea e sufocată de şmecherii şi tergiversări, ajungi să iei ca pe ceva aşa de rar o „zi normală”, aşa cum o numea pe cea de azi prefectul Sălajului, Alexandru Vegh, în care nu s-a întâmplat nimic deosebit, în Bocşa, luat ca zi de azi, dar, în mare, a curs istorie.

Ramona Băluţescu

This post was written by:

- who has written 4237 posts on Presa Oradea.


Contact the author

One Response to “După 62 de ani de nedreptate, prima slujbă greco-catolică din Bocşa, Sălaj a putut fi ţinută fără probleme”

  1. Costin spune:

    Abia acuma, intamplator am reusit sa dau peste acest articol scris de Ramona Balutescu! Sincer sa fiu, m-a incantat sinceritatea reporterului, stilul alert dar si frumusetea cuvantului scris, lucru ce denota o doza mare de talent cu care a inzestrat-o Bunul Dumnezeu pe aceasta martora a evenimentului de la Bocsa! Bravo ei!

Trackbacks/Pingbacks


Leave a Reply

Please type the characters of this captcha image in the input box

Please type the characters of this captcha image in the input box

Mai crezi și acum că votul tău nu contează?

Acum, când niște „oameni în alb” au venit la tine în curte și ți-au omorât porcul promițându-ți bani la sfântu’ așteaptă, când ai văzut cu ochii tăi, oameni nevinovați, loviți cu bestialitate și gazați de jandarmi aflați în subordinea oamenilor din PSD, acum, mai crezi că votul tău nu contează?
Cum s-a ajuns la asta, cu un guvern care a mărit salarii și pensii (este drept, înghițite într-o bună parte de creșterea prețurilor, de mărirea ratelor la bancă) care are o creștere economică istorică, etc? Să fi ajuns românii la un nivel la care nu mai pot fi cumpărați atât de simplu și nu acceptă marea mită națională. „Vă dăm niște bani în plus, dar lăsați-ne și pe noi să ne scoatem hoții din pușcării, să furăm în continuare”. Toate astea s-ar mai fi întâmplat dacă ați fi ieșit la vot? Iar cei care ați votat PSD, ați votat pentru ca vouă sau celorlalți, oameni simpli și cinstiți, să li se ia porcul din curte sau copiii, părinții, nepoții, plecați în pribegie pentru o bucată de pâine mai bună, să fie bătuți cu bestialitate pentru simplul fapt că vor să aibă unde se întoarce, când tot exilul ăsta economic se va trermina? Ați votat pentru asta? Dacă da, înseamnă că meritați tot ce vi se întâmplă!

Citește mai mult