Categorized | Religie/Culte

Iuliu Maniu – mai apoape de Bădăcin cu o biserică!

Vrei, nu vrei, Bădăcinul înseamnă Iuliu Maniu. Politician carismatic, a condus Patridul Naţional Ţărănesc şi chiar ţara, ca prim ministru. A avut un rol important în unirea Transilvaniei cu Vechiul Regat. A obținut, alături de partidul său, victoria la alegerile din 19 noiembrie 1946 dar rezultate au fost  falsificate de către comuniști. După o viaţă închinată ţării, Iuliu Maniu a fost judecat pentru înaltă trădare şi întemniţat la Sighet, unde a şi murit, la 5 februarie 1953. Cenotaful său de la Bădăcin îi aşteaptă oasele, conţinând, în lipsă, doar o mână de pământ de la Sighet, din Cimitirul Săracilor… Iuliu Maniu şi-a donat averea Episcopiei Greco-Catolice din Oradea. Dar şi acum, când România se laudă cu 20 de ani de democraţie post-revoluţionară, dorinţa clar exprimată a unuia dintre cei mai mari bărbaţi de stat pe care i-am avut nu poate fi împlinită. Pentru că aşa sunt vremurile – etichetele sunt una, conţinutul e altul. Dar comunitatea din Bădăcin şi-a primit, totuşi, biserica greco-catolică pe care o visa Maniu: în duminica aceasta a avut loc sfinţirea ei, şi, astfel, încă ceva din respectul pe care ţara i-l datorează lui Iuliu Maniu a ajuns să se strângă pe firul istoriei.

Întrebări despre Maniu

Ne duşmănea, şi pe mine, şi pe colega mea de bancă, profesoara noastra de istorie din liceu când, în anul de dinainte de revoluţie, o piscăleam la ore şi-i spuneam să nu ne mai înveţe prostii despre PNŢ şi PNL ca mari duşmani ai ţării. Era un liceu bun, din Arad, şi tot în Arad fiind, bunicii noştri ne vorbeau altfel despre Regele Mihai, despre Maniu şi Brătieni.  Maniu fusese deputat al zonei, asta nu se pierduse. Se uita urât la noi profesoara, nu voia probleme, dar nu ne-a pârât mai departe. Îmi spun şi azi că aprecia că o mână de adolescenţi începuseră deja să judece lucrurile după mintea lor şi nu după a manualelor vremii.

Numele acelea, hulite acolo unde ar fi trebuit să învăţăm despre meritele celor care le-au purtat, ne-au rămas multora dintre cei de atunci în minte. A urmat decantarea istoriei şi, dacă aveai într-adevăr curiozităţi faţă de ce fusese ţara asta şi datorită căror oameni sau grupuri politice, sociale, entice sau religioase s-a înălţat ea, puteai să ajungi la informaţii mai uşor. Una dintre întrebările pe care mi le-am pus de ani de zile încoace, după răscolirea multor pagini dar şi după indexarea ştirilor momentului, care începuseră să curgă într-un alt flux, era în legătură cu duşmănia constantă cu care ortodocşii continuau să îi privească pe uniţi, pe credincioşii greco-catolici, pentru că s-au întors cu faţa spre Roma, deşi, în lipsa acestui gest, probabil aş fi avut tastatura cu litere chirilice, acum, să scriu acest material. Iar mie îmi place latina…

Apoi m-am mai întrebat în legătură cu ticăloşia unora dintre ierarhii ortodocşi care ţin cu dinţii să nu se retrocedeze bisericile greco-catolicilor, deşi, astfel, multe monumente de arhitectură se sting şi mor, nefiind folosite sau măcar întreţinute. Monumente sau simple biserici, pentru că nu trebuie să fie pe liste U.N.E.S.C.O. pentru a fi ajuns simbol pentru oamenii din jur. Cardinalul Alexandru Todea spunea cândva că nu catedralele au creat locuri de pelerinaj, ci locurile în care s-a suferit pentru credinţă au creat catedralele. E plină ţara de astfel de catedrale de suflet, ridicate atât de prigoana comunistă dar şi de felul aparte de a înţelege porunca “Să nu furi” al unora dintre capii ortodocşi.

“Ajutorul” de la Cluj

De fapt n-am false ipocrizii de a nu numi ticălos, explicit (şi nu vă gândiţi la etimologia grecească a sintagmei, “ti kalos” =  “ce frumos”!),  un personaj precum Î.P.S. Bartolomeu Anania al Clujului – cel mai aprig duşman al greco-catolicilor – doar pentru că întâmplarea a făcut să ajungă ierarh în B.O.R. Tot în acea instituţie este mitropolit şi Î.P.S. Nicolae Corneanu, despre care ierarhul clujean spunea, în 2008, că “a ajuns să creadă că Euharistia este egală, primăvara, cu borşul de urzici”, pentru că se împărtăşise laolaltă cu greco-catolicii.

Şi te întrebi, atunci, dacă Biblia pe care o citesc toţi aceşti înalţi ierarhi este aceeaşi şi dacă “dragostea de aproape” se contabilizează în funcţie de geografii ale ambiţiei… Oricum, şi motropolitul de la Cluj trebuia să fie menţionat, azi, ca unul dintre “binefăcătorii” bisericii care se sfinţea la Bădăcin. Aşa cum Hitler a întărit unitatea evreilor, şi politicii ierarhului clujean i se datorează faptul că Bădăcinul are biserică nouă, faină şi mare: pentru că cea veche stă încuiată şi se părăgineşte, deşi este pe lista monumentelor istorice ale României…

Până la Bădăcin

O ploaie care variază doar ca şi intensitate, nu prin o alternanţă cu absenţa, uneşte Banatul de Sălaj azi, 25 iulie. Umezeala îţi intră în oase, şi stă – mă gândesc cu groază, înainte să plec din Timişoara, la pozele pe care ţin neapărat să le fac la Bădăcin – sciaticul doare. Dar e vorba de Bădăcin, locul lui Maniu, cel pe care îl căutasem şi eu, cândva, cu inima, în Cimitirul Săracilor de lângă Sighet. Era Crăciunul de acum câţiva ani, foiau bondroşi prin satele din jur, toţi voiau să se distreze, am primit permisia doar pentru câteva minute să cobor din maşina aflată în drum spre Cimitirul Vesel de la Săpânţa, pentru Cimitirul Săracilor. Stratul nu foarte gros de zăpadă acoperea tot şi măcar aşa îţi puteai închipui că istoria are doar un giulgiu provizoriu să o ascundă şi că, primăvara, vor ieşi la iveală mai multe adevăruri, de aici… Mi-au dat lacrimile când am văzut că urmele mele din zăpadă sunt singurele, de o vreme încoace, pe câmpia aceea, atât de muncită mai demult, iar cei din maşină m-au privit ironici…  Fiecare îşi înţelege legătura cu trecutul, şi rădăcinile, în felul său…

Acum nu  vor mai fi priviri ironice, acum toată luma va merge în satul lui Maniu în cunoştinţă de cauză, căutând urma celui care a pus şi el umărul la ridicarea României moderne. Iuliu Maniu şi-a dorit ca în satul lui să existe biserică greco-catolică nouă dar nu a mai ajuns să o vadă.  Va fi împlinirea visului lui, o zi de reparaţie morală. Reparaţie care nu trebuie să însemne şi uitare.  Aflu sâmbătă seara despre sfinţirea de a doua zi. Iniţial nu înţeleg numele locului unde preotul cu care vorbeam la telefon  îmi spune că va sfinţi biserică. El repetă: “Bădăcin”, crezând că nu ştiu localitatea. Sar în sus, literalmente, spun: “Ştiu, satul lui Maniu, am văzut pe net un fragment din slujba de parastas de acum doi ani şi jumătate, mai ştiu şi ce s-a spus, şi ce predică a fost”. De fapt realizez că am reţinut şi Imnul lui Maniu, şi încă multe alte detalii. Clar că vreau să ajung acolo, cu prilejul sfinţirii bisericii – restul nu contează.

Cu ocazia asta aflu despre tot felul de drumuri interjudeţene pe care mă cam incurc, între Bihor şi Sălaj, văd prima dată nişte pui de barză mâncând pui de şerpi şi aflu despre industria petrolieră din zonă – până ajung  la Bădăcin. O lume întreagă…

Legea Boilă – Turianu şi cei care i s-au împotrivit

Slujba a început de multă vreme, urc de la baza dealului pe pietrele acoperite de noroi şi ploaia coboară în râuleţe maro printre ele. E plin de maşini parcate pe drumul acesta şi pe altele din apropierea bisericii – se vede că au venit mulţi invitaţi. Reuşesc cu greu să mă strecor printre oamenii din gura bisericii.  Am pierdut predica, mi-aş fi dorit să aud predica ţinută de Prea Sfinţia Sa Virgil Bercea, episcop greco-catolic al Oradiei – corabia, apostolii, furtuna, Petru care păşeşte pe apă, şovăie dar cere ajutorul de unde trebuia. Bădăcinul, biserica greco-catolică, furtuna care a trecut. Precis a fost o predică în care s-au regăsit mulţi.

Biserica este ticsită de oameni, mai sunt alţii şi pe afară, cei de dinăuntru mor de cald, cei de afară stau în ploaie, dar nimeni nu s-ar da dus de la sărbătoarea bisericii. Vine împărtăşania, vine momentul în care preotul paroh al locului, Cristian Borz, primeşte crucea pectorală din partea episcopului, pentru merite deosebite şi pentru efortul depus în slujba credincioșilor din parohie. Apoi urmează cuvântul părintelui Matei Boilă, strănepot al lui Iuliu Maniu, fost senator PNŢCD de Cluj, deţinut politic în timpul regimului comunist şi preot greco-catolic. El a vorbit despre credinţa în Biserica Greco-Catolică, credinţă de dinainte de 1989, şi de timpul în care ne-am crezut liberi, de după 1989, în care persecuţia faţă de aceeaşi Bisercă a continuat. “Bădăcinul a fost locul unde aceste zbateri ale celui viclean s-au manifestat mai puternic” – a spus pr. Matei Boilă.

Un om de 84 de ani,care nu mai are sprinteneala tinereţii dar care a ţinut să fie şi el prezent la sfinţirea bisericii de aici. Un om care şi-a legat numele de Legea Boilă – Turianu, lege care ar fi reglementat folosirea bisericilor greco-catolice. Dar care n-a mai ajuns lege, prin grija adversarilor politici. Iniţiativa lui Matei Boilă a fost completată de senatorul Corneliu Turianu şi adoptată de Senat în iunie 1997, ceea ce a făcut ca Mitropolia lui Î.P.S. Bartolomeu să sară în sus şi să protesteze vehement. Tot în timpul acela, în comisiile mixte de dialog ortodoxe – greco-catolice se vorbea despre o posibilă vizită a Papei Ioan Paul al II-lea în România. La una dintre întâlniri, mitropolitul Bartolomeu Anania s-a isterizat, de faţă cu episcopii greco-catolici, urlând că în România curge sânge, şi cât timp se întâmplă acest lucru, Papa nu poate să vină. Episcopul greco-catolic de Lugoj, Alexandru Mesian, l-a readus pe mitropolit cu picioarele pe pământ, din avântul său belicos, replicându-i aşezat că, tocmai, în România nu curge sânge, insistând pentru buna înţelegere – exact motiv pentru care Papa putea să vină în România.

Papa Ioan Paul al II-lea a vizitat ţara noastră în mai 1999. Legea Boilă-Turianu a fost, însă, tergiversată la Camera Deputaţilor şi, ulterior, respinsă în septembrie 2001. În aprilie 2005, într-un interviu pentru Radio BBC, Patriarhul Teoctist spunea: “Şi dacă un papă nu poate greşi, atunci, prin Ioan Paul al II-lea s-a pecetluit apostolicitatea credinţei noastre din izvorul predicii Sfântului Andrei. Este un adevăr istoric recunoscut, foarte valoros pentru noi, pentru întreaga istorie.” Superiorul Î.P.S.S. Bartolomeu admitea importanţa vizitei Papei în România. Nu a avut însă dorinţa, sau puterea, de a îl pune pe alte şine ale istoriei pe ierarhul de la Cluj şi în ceea ce priveşte bisericile posesiunea şi folosinţa bisericilor greco-catolice.

La sfinţire au mai participat vicarul general Florian Gui din Oradea, vicarul foraneu al Silvaniei, Gheorghe Ţurcaş, protopopul Şimleului, Nicolae Bodea, protopopul Beiuşului, Ioan Mada şi numeroşi preoţi. Au mai fost la ceremonie Radu Sârbu, membru marcant PNŢCD, deputatul Lucian Bode şi Ioan Pop, poetul Bădăcinului, cel care a compus „Imnul lui Maniu”.

„Îl simt cum mai vine,
Mai vine pe acasă,
Îl văd cum se aşează
Cu satul la masă.
Şi-şi varsă durerea
Sădind-o în noi.
Generaţii ca mine, ca tine, ca voi.”

Acesta este începutul Imnului lui Maniu. Din 1986, el şi-a făcut loc în conştiinţa celor din Bădăcin, apoi a trecut de ei, ajungând tot mai departe. Atunci, cu trei ani înainte de revoluţie, un grup de tineri dorea omagierea lui Maniu, mituind clopotarul cu pălincă, pentru a trage clopotele. Au luat-o peste cap de la securişti. Dar bădăcineii au păstrat memoria lui Maniu. Unii, în bine, alţii în rău.

Eforturile preotului paroh

Părintele paroh Cristian Borz îmi povesteşte, după ce slujba de sfinţire a trecut, despre cum a simţit el misiunea de a reface comunitatea greco-catolică din Bădăcin, având în spate memoria lui Maniu, şi testamentul lui de înfăptuit, precum şi despre felul în care sătenii înţeleg să se raporteze la marele om pe care l-a dat satul. Îmi vine să scriu “tânărul preot”, când vorbesc despre Cristian Borz, de care mă despart doar câteva luni, ca vârstă, şi totuşi, după ce am aflat despre toată munca depusă de când e preot aici, în Bădăcin, şi de stăruinţa lui de până a ajuns să aibă biserica sus, pe deal, sfinţindu-se în ziua asta, cred că şi-a câştigat dreptul de a nu se insista pe tinereţea lui ci pe seriozitate şi pe dăruirea pentru Biserică. Îl privesc cumva în sus, deşi nimic din ce face sau spune nu cere distanţa. El şi P.S.S. Virgil sunt cei mai înalţi preoţi de aici. Straiele de ceremonie nu-i urmează niciodată linia gâtului episcopului Virgil Bercea, spre ceafă  – îl văd cum are mai totdeauna o aplecare binevoitoare spre cei din jur, care compensează poziţia sa de bărbat înalt, şi care e accentuată de gulerul ridicat al straielor sale, rămas oarecum stingher. Preotul Borz, în schimb, stă drept ca un brad tot timpul slujbei, şi doar atunci când episcopul vorbeşte despre meritele sale şi-şi pleacă mâinile pe capul preotului îngenunchiat, apleacă ochii spre pământ. Îl privesc de foarte de jos, prin intermediul aparatului de fotografiat, atunci când degetele lungi ale episcopului i se odihnesc în creştet. Cred că e unul dintre oamenii care nu vor sta foarte des cu ochii în jos, decât atunci când îi va pleca spre problemele enoriaşilor săi.

Aşadar, după ceremonie, părintele Borz, mai greu cu cu o cruce pe piept, povesteşte despre bădăcineni. Admite că e greu de dus memoria lui Maniu, mai ales că încă sunt oameni care îl urăsc pe politicianul care a răsărit de aici. Nu îmi e foarte clar cum să înţeleg asta, şi îl întreb pe preot de detalii. Îmi spune mai întâi despre preoţii ortodocşi din Moldova care au fost aduşi aici, după 1948, spre a trece satul spre ortodoxie şi a îl vorbi de rău pe Maniu. Apoi preotul îşi aminteşte că avea nevoie de certificatul de deces al lui Iuliu Maniu, pentru a-i pune în aplicare testamentul. “Am mers la Sighet cu o delegaţie, arătând că sunt reprezentantul legal al Episcopiei din Oradea, beneficiar al testamentului. Ni s-a zis că Iuliu Maniu are regim special şi că doar de există avizul Ministerului de Interne, se eliberează. Şi asta era în 1999, în democraţie! Le-am explicat că eu reprezint moştenitorul ca să pun în aplicare testamentul dar nu s-a putut rezolva. Certificatul de deces a fost obţinut ulterior”. Şi apoi revine şi la bădăcineni: “Acolo unde este casa familiei Maniu, este un camin, 95 la sută din personal sunt oameni din Bădăcin, o parte sunt chiar rude ale familiei lui Maniu. Noi acolo ne-am ţinut slujbele, până să avem biserica. Era printre cei de la personal unul cu funcţie mai mare  – să nu vă spun câte probleme ne-a făcut,încercând să ne împiedice să ţinem slujbele… “

În conacul lui Maniu a fiinţat un centru pentru handicapaţi, iar acum, alături, se face terapie ocupaţională – cu oligofreni, după câte mi-am dat seama.  Îl întreb pe părintele Borz dacă bănuieşte că Maniu ar fi fost foarte suparat să vadă că moşia lui e folosită pentru a ajuta oameni cu probleme, când şi el a ajutat, la rândul lui, cât a putut. Preotul locului acceptă că asta nu l-ar fi deranjat pe Maniu: “Nu ar fi fost supărat, mai ales că el lăsa domeniul de la Bădăcin, din Dealul Ţarinii, cum se cheamă locul respectiv, cu scopul de a se educa tineri. Dar casa respectivă trebuie protejată. Ea mi-a fost concesionată de către Consiliul Judeţean, deşi sunt proprietarul de drept. Am spus că dăm un alt teren, să se mute ce este acum acolo, teren tot din moştenirea lui Maniu. Nu s-a vrut.”

Rece şi părăginită

Ce e drept, la plecare ajung scurt până la Casa Maniu. Asta după ce am întrebat prin tot satul unde e. Am recunoscut până la urmă locul după gardianul care păzea zona cu terapia ocupaţională, sau ce păzea. Ciudat – n-am mai văzut gardian la spitalele de psihiatrie cu regim normal, adică la cele unde nu sunt ţinuţi criminali sau cei cu psihoze severe. Urcăm cu maşina coama dealului până ajungem la un grup de clădiri, străjuit de un alt grup, de oligofreni. Întreb care e casa lui Maniu – ar fi trebuit să îmi dau seama, pentru că nişte îngrijitoare măturau în grabă tencuiala căzută de la buza ei. Probabil mai urcaseră aici oaspeţi care veneau de la sfinţire, şi cineva “s-a simţit”.  Sunt poftită să vizitez casa cu aceeaşi vioiciune cu care ar pofti o scoică un corp străin la ea în manta. Nu că aş putea scoate eu perle din vizita asta, dar un gând tot va rămâne.

Gardianul insistă să nu ne parcăm maşina pe platoul de lângă casă, reuşim să prindem trei minute aici doar pe pretextul că întoarcem ca să putem pleca. Sar din maşină, trec de hainele întinse la uscat ale pacienţilor precum şi de ei, de expoziţia de găleţi tocite şi ruginite şi de tantiile cu mături în mâini. Ajung pe holul chior, ştiu că măcar două dintre camerele de aici conţin lucrurile lui Maniu. Din hol pleacă şi un coridor mai lung, pe care e plasată o faianţă albă ale cărei pătrate stau în aer, calculând dacă acum e momentul de a urma legile gravitaţiei, sau se aşteaptă oaspeţi mai importanţi. Tot aici sunt şi nişte bâţi mai groşi de lemn care sprijină tavanul. În dreapta de acest traseu pentru temerari se află o cameră mobilată, spre care urci pe nişte trepte. E ceva extrem de rece şi nenatural aici, de parcă piesele de mobilier, chiar dacă sunt cele ce au aparţinut familiei Maniu, au fost aruncate cu furca, în poză de fotograf, ulterior, şi puse să stea într-o aranjare care nu le convenea, de fapt. Poate e doar impresia mea. E un rece ostil aici, nu recele austerităţii, la care ne-am putea gândi, citind despre personalitatea lui Maniu. Poate unul dintre lucrurile care accentuează senzaţia de straniu este şi portretul lui Maniu, unde politicianul are o faţă cărămizie în contrast cu nişte ochi albaştri ireali. Aş vrea să văd măcar o hârtie cu scrisul lui Maniu, măcar câteva fotografii din epocă… Sub tablou seaflă înrămată superba replică a lui Maniu: “Ca oameni politici putem fi oricând adversari, dar niciodată duşmani”. Te gândeşti aproape dureros că, într-adevăr, a fost nevoie ca generaţiile de mai dincoace să-l audă pe părintele Matei Boilă precizând că, totuşi, Maniu nu era un naiv. Decăderea timpurilor duce ca onoarea să fie uşor asociată naivităţii…

Despre vise

Tot din discuţia cu părintele Borz aflu mai multe despre starea nu foarte veselă în care se găseşte casa lui Maniu. Înţeleg că ţiglele cu probleme au fost schimbate în urmă cu doi ani dar se tot sparg altele. În schimb se lucrează la structura de rezistenţă. Iar procesul pentru posesiunea asupra casei merge mai departe. Apropo, de procese şi restituiri, întreb care este statutul bisericii vechi greco-catolice din localitate. Nici de aici nu vin veşti bune: biserica este încuiată şi se părăgineşte. Preotul spune că ortodocşii au tărăgănat cât au putut de mult tot ce ţinea de o posibilă slujire alternativă sau de retrocedare. Au slujit ei în biserica ce este declarată monument, apoi au început ridicarea uneia noi, pe o altă culme de deal. Aveau deja biserica nouă dar nu au trecut la a sluji în ea decât când şi greco-catolicii, sătui de tentativele eşuate de negocieri, au început să-şi construiască propria biserică nouă. Atunci au ieşit şi ortodocşii din biserica veche, şi au pus lacăt pe ea. Lăsând-o să se macine şi să se degradeze pe zi ce trece. Au ţinut aici ceremonii din 1948 până în 2004. Au pus şi ei suflet în clădirea respectivă. Şi totuşi, directivele şerpeşti de la Cluj sunt mai importante decât considerentele morale, şi biserica stă cu lacăt pe ea, aşteptând să moară. Părintele Cristian Borz spune că, după ce zidurile noii biserici greco-catolice au fost ridicate, le-a spus iar ortodocşilor că ar vrea biserica, nu ca să slujească în ea ci ca s-o repare. Îl întreb cum a fost refuzat. Spune: “Au zis că se ocupă ei de ea, nu au dat motiv anume. Puteam să introducem şi Casa Maniu în proiect, şi să rezolvăm, prin asta, şi asfaltarea între cele două puncte, aveau de câştigat toţi sătenii din asta. Dar am fost refuzaţi”.

Mai vorbesc cu preotul locului şi în ziua sfinţirii, şi a doua zi. Îmi spune despre comunitatea pe care o păstoreşte, că nu e mare, dar că pe el îl interesează în primul rând calitatea. “În 19 decembrie 1999 am ţinut aici prima liturghie. De Crăciun nu s-a spovedit nimeni, mi-a venit să plâng când am văzut asta. Acum este mult diferit. Şi apostolii au fost 12 şi au schimbat lumea!” Îi readuc aminte o replică celebră: apostolii au fost 12, şi unul a trădat, episcopii greco-catolici chinuiţi de comunişti au fost tot 12 şi nici unul n-a trădat. Ar mai fi de amintit versurile lui Ioan Andrei (arhiepiscopul Ioan Ploscaru al Lugojului):  “Episcopii-n lanţuri cu crucea pe umăr,/ ca Tine Isuse-s discipolii Tăi:/ Apostoli în jertfă, chemare şi număr / dar fără să aibă vreun Iuda-ntre ei.”

Îl întreb pe părintele Cristian Borz şi cum a fost a doua zi după sfinţire pentru el. Spune că i-a oferit o satisfacţie deosebită să ţină sfânta liturghie în biserica nouă, în liniştea de după ziua sfinţirii, împreună cu familia şi cu care au mai venit. “Este un vis împlinit” – spune. Şi totuşi… mai sunt vise, aici… Maniu încă nu se odihneşte la Bădăcin… “Da, spune părintele, el, care voia ca trupul lui să fie dus la groapă în satul natal, de către patru feciori, cum e tradiţia locului”…  E doar o mână de pământ de la Sighet acolo, la cenotaf. Cine ştie când, sau dacă va ajunge şi Maniu în pământul său… Îl întreb pe părintele Matei Boilă de Klari, farmacista pe care o iubise Maniu. Se spune că nu s-a căsătorit cu ea pentru că se împotriviseră părinţii şi pentru că se gândea că a lua de nevastă o unguroaică ar fi arătat urât pentru cineva care voia independenţa României… Păcat de Klari… Aş fi vrut să aflu dacă ea s-a căsătorit sau a rămas, până la urmă, în umbra lui Maniu, iubindu-l de la distanţă. Părintele Boilă spune că crede că era mai degrabă o legendă a familiei. Alţi bătrâni de faţă la sfinţire spun că trebuie să fi fost, totuşi, ceva, dacă Maniu vorbea de frumuseţea Klarei şi la bătrâneţe…

Amintiri

Să revin la slujba de sfinţire. E pe terminate, episcopul rezumă întâmplările zilei, spune că s-a terminat şi ploaia, şi zâmbeşte. P.S.S. Virgil n-a zâmbit des în timpul slujbei. Nici nu cred că ar fi fost cazul. Dacă e cineva care să nu uite de suferinţele lui Maniu, de viaţa lui închinată ridicării ţării, de lipsa de compromisuri pe care a avut-o acesta ca politică de viaţă şi de chinurile lui din închisoare, atunci episcopul e unul dintre ei. Nepot al „şefului peste măturoi” de la închisoarea din Sighet, viitorul cardinal Alexandru Todea, episcopul Virgil Bercea ştie din familie cum a fost traiul lui Iuliu Maniu în detenţie, cum s-a sfârşit la 80 de ani, după ce ultima atingere primită din partea unui preot a fost cea a cozii de mătură trecurată prin vizeta celulei lui de către cardinalul Todea…

O emoţionantă amintire a P.S.S. Virgil este cea a zilei în care  a fost hirotonit, despre care vorbea cândva. Era şi ziua sa de naştere – „cadoul” intrării sale în rândul preoţiei, la 25 de ani, era primit de la unchiul său, episcopul Alexandru Todea, la un an după ce tânărul absolvise Institutului Agronomic din Cluj-Napoca. Era anul 1982, iar hirotonirea avea loc în clandestinitate. Episcopul i-a spus: „Nu am straie sau potir să-ţi dau, doar îţi cer să mori pentru credinţă, dacă va fi nevoie”. De atunci, preotul a ajuns episcop, el însuşi în postura de a hirotoni generaţii de noi preoţi. După facultate lucra în cercetare, la stârpirea buruienilor, la Staţiunea de Cercetări Târgu-Mureş. În clandestinitate, începuse munca de asanare a altor buruieni, cele din sufletele oamenilor.

Nu zâmbeşte des, dar, când o face, nu-şi arată cei 50 de ani trecuţi cu puţin şi îţi vine greu să crezi că a prins nişte ani buni de preoţie şi în clandestinitate… Şi oare se întreabă episcopul câţi dintre preoţii pe care îi hirotoneşte acum, anii aceştia, ar trece testul istoriei, dacă ar fi să trebuiască să zacă iar prin închisori ca să nu renunţe la credinţă? Azi a întrebat despre preotul locului dacă „vrednic este”. I s-a răspuns pozitiv. Şi totuşi, oare ce ar rămâne, acum, dacă Biserica Greco-Catolică şi-ar vedea, iar, preoţii trimişi prin închisori?… Sau aruncaţi iar în clandestinitate?… Episcopul Virgil Bercea a ales să ajungă „preot ascuns”, asumându-şi toate riscurile – oare câţi dintre cei care au ajuns preoţi mai încoace l-arurma într-o corabie a istoriei nefaste?…

Unul dintre bătrânii care luaseră cuvântul înainte de încheierea întâlnirii din biserică spune: „Acum simt şi eu că că am vlădică” – dar episcopul mai fusese la Bădăcin şi înainte. Şi chiar spunea că ar fi de dorit ca fiecare român să ajungă pe acolo în viaţa lui. În plus, „vlădică” nu mi se pare un cuvânt potrivit pentru episcopul Virgil Bercea. Auzindu-l, te gândeşti la butucănosul episcop slav – pe când P.S.S. Virgil, suplu, înalt, cu o eleganţă aparte a fiecărui gest pe care îl face cu mâinile, nu se potriveşte în descrierea asta.

Pilda ierarhului

Se iese din biserică, preoţii merg la subsol să schimbe straiele de ceremonie cu cele negre, simple. Sătenii s-au pregătit cu mese cu de toate, şi au aşteptat să-i ospeţească pe invitaţi, în ciuda ploii care le răpăise în umbrele. Acum e un moment de destindere meteorologică, dar nu va ţine mult. Lumea are de ales între cozonaci, sarmale oarecum triunghiulare, cum nu am vazut prin zona Banatului, vin sau suc. Oamenii locului te îmbie cu inima deschisă, vor să te bucuri cu ei, e zi mare că au ajuns să sfinţească biserica. Şi totuşi, cei mai mulţi dintre săteni aşteaptă respectuos ca preoţii să treacă de ei, până la intrarea spre subsol, salutându-i şi cerându-le binecuvântarea, fiecare după cunoştinţa pe care o au faţă de un anumit preot sau dorind binecuvântarea episcopului însuşi.

Peste câteva minute preoţii ies în sens invers, fiind invitaţi, cu o parte dintre oaspeţi, la masa de la Căminul Cultural, o agapă pe care peste tot o s-o auzi numită ca frăţească. Sintagmele astea osificate… Nimeni nu se gândeşte că o “agapă belicoasă” ar fi mai greu de imaginat? În drumul spre ieşirea din curtea bisericii aud una dintre feţele bisericeşti prezente aici că vorbeşte despre părintele Boilă, care merge mai greu şi care era în preajma episcopului. Spune că “Cineva ar fi trebuit să aibă grijă de el, dacă l-a invitat, nu episcopul.” „Ticălos mic – mă gândesc – vrei să-ţi creşti punctele la episcop?” Nimeni nu spune că greco-catolicii sunt o pădure fără uscături… Dar sufletul răpănos al celui cu replica primeşte o lecţie pentru că episcopul în persoană îl ia pe părintele Matei Boilă de braţ şi îl ajută să păşească spre ieşire. Bătrânul preot e fericit, zâmbeşte larg la braţul episcopului, care are răbdare la fiecare pas, pentru a-l aştepta pe cel suferind până când, cu ajutorul bastonului pe care îl are, se apropie de poartă. Pe bastonul acesta stă un abţibild scorojit, cu chipul fecioarei Maria – sigla de la Radio Maria.

Pe mânecile răsfrânte, violet, ale hainei preoţeşti a episcopului, vezi cum se adună pete de o tentă mai închisă – începe iar să picure. Tot din cauza ploii şi a bălţilor, P.S.S. Virgil îşi ţine poala hainei puţin ridicată, accentuând impresia de togă romană pe care aceasta o lasă. Iar dacă-i prinzi profilul, atunci când păşeşte, chipul său puternic, de efigie romană, întăreşte apartenenţa la latinitate pe care o dă episcopul. Unde mai pui şi că el vine dintr-un sat, de fapt dintr-o regiune în care părinţii încă dădeau generaţiei lui nume romane? Mama lui, sora lui, el parcă vin dintr-un loc de unde ultima staţie de poştalion era la Roma. Tot aşa cum era şi la o aruncătură de băţ de Habic, în Şomoştelnic, satul mamei mele, care a dat şi el un episcop greco-catolic, unde şi mama şi fraţii ei primiseră nume romane iar porecla bunicului era „Românul”. Şi totuşi, oare ce bătălie ar putea primi o astfel de monedă, cu chipul roman al episcopului Virgil Bercea? Probabil doar una încă neîntâmplată, pentru că lupta Bisericii Greco-Catolice de a-şi reprimi drepturile încă nu s-a terminat…

Despre muncă şi prietenie

Coborâm o vreme, tina se lipeşte de noi dar nu mai e o problemă, s-a săvârşit ce era cel mai important de săvârşit. Masa de la Căminul Cultural este, de fapt, o înşiruire de mese, la care toţi se aşează pe căprării, după ce invitaţii cei mai de seamă şi-au ocupat locurile lor. Schimb mai multe locuri, şi, oricum, nu pot să stau prea mult într-un loc, pentru că mai sunt lucruri de întrebat, oameni de cunoscut, planuri de viitor de comentat. Vorbesc cu colegii într-ale presei sau într-ale relaţiilor cu presa, Claudiu Pădurean din Cluj şi Florin Jula din Oradea. Mă aşteptam să fie mai mulţi ziarişti aici, dar poate nu s-a ştiut de sfinţire…

Aflu că în faţa mea, la masă, se află cel care a ridicat un monument al cepei, la Pericei, adică domnul Alexandru Tătar, zis „Sandu de la Pericei”. E vesel nevoie-mare, ar împărţi cu tot pământul ce gândeşte şi ce l-a adus aici, îl „atacă” pe episcopul Virgil Bercea, care e la un pas de noi, şi care e conjurat să-şi confirme prieteşugul pentru veselul invitat. Imaginile pe care le au unii despre prietenie sunt altele decât într-un dicţionar acreditat, mă întreb dacă o să aflăm vreo viziune personală, episcopul e generos, înclină capul, cum Dumnezeu să nu fii prieten cu cineva care a ridicat un monument al cepei, nu-i aşa? Ca să scurtez momentul, înteb de produsele bahice ale Periceiului şi Sandu al Cepei îmi toarnă în cel mai mic pahar o licoare gălbuie cu miros de prună. O gust. Acum sau băieţii ăştia nu ştiu să facă ţuică, sau nesomnul, încordarea şi vrăjmaşul de scriatic îmi transformaseră mie sângele în pară, că parcă beau apă. Mulţumesc şi-mi văd de ale mele.

Episcopul vrea să plece, se ridică şi-şi ia rămas bun, chemat fiind de alte trebi. Din stânga sa, părintele Boilă se ridică şi el,  îl îmbrăţişează, apoi se apleacă şi-i sărută mâna dreaptă. Rămân nedumerită.  Nu este un lucru la care m-aş fi aşteptat. Îmi aduc aminte de un pasaj din Shakespeare: „Pelerinii, dacă vor,/ pot strânge-n palme mâinile divine/, Strânsoarea asta e sărutul lor”. Prefer să tac.

La ieşirea din sală, îl întreb pe P.S.S.Virgil destul de pe fugă dacă un eveniment ca cel de azi, sfinţirea bisericii din Bădăcin, compensează relele trecutului ce s-au întâmplat aici. Spune, printre altele, că istoria ne arată ce a fost bine şi ce a fost rău. A spus asta şi acum doi ani şi jumătate, la parastasul lui Maniu. A mai spus ceva, dar nu am reţinut – graba, oboseala îşi spun cuvântul. Nu pot să vorbesc pentru altul dar cred că astfel de lucruri împlinesc ceva dar nu compensează nimic. Ele se aşează dar nu umplu goluri. Nimic nu va compensa martiriul celor care şi-au dat duhul prin închisori. Şi iar, un cerc se închide în istorie: cel care avea să devină cardinalul Alexandru Todea îi dădea ultima alinare lui Iuliu Maniu, la Sighet. Nepotul lui, episcopul Virgil Bercea, a fost cel care a sfinţit biserica din Bădăcin, dorită de Maniu.

Pleacă episcopul, unii încep să se foiască şi ei, şi totuşi, un moment împortant este pe cale să se întâmple: părintele Cristian Borz ne lasă, cu ajutorul unui proiector, să vedem imagini importante din viaţa bisericii la a cărei sfinţire am participat. Şi de-abia acum pot spune că înţeleg câtă muncă a fost aici, cât efort, câtă dăruire. Fiecare moment important este prezentat aici, măcar cu o fotografie. Şi ceea ce, veniţi de departe, ni se părea doar o chestie finală, fără rădăcini,şi care parcă întotdeauna a fost aşa, adică o biserică din coama dealului, se desface brusc în felii, ca o portocală, şi tot ca la o portocală, îţi dai seama că nu toate feliile sunt dulci, cum afli şi dacă încerci un fruct de felul acesta din parcurile Atenei. Înţelepciunea şi stăruinţa parohului de la Bădăcin au fost răsplătite, azi, cu crucea pectorală albastră pe care i-a pus-o la gât episcopul locului. Şi iar, o voce pusă pe cîrcoteală din mine mă anunţă că am văzut şi preoţi cu merite mai puţine care au primit asemenea cruci.

Gata, lumea e pe plecate, îl aud pe paroh cum spune oamenilor „Dar nu plecaţi încă” şi ce mă frapează e că nimic din vocea lui nu sună ca şi cum ar fi doar un îndemn politicos. Cred că această comunitate are un preot fain şi bun, şi sper doar să ştie să se bucure laolaltă de ce au dobândit împreună. Plec şi eu, la Oradea mă opresc puţin la catedrala Sfântul Nicolae, prind aici pericopa aceea cu corabia şi Petru care s-a temut, şi apoi nu s-a mai temut, a întins mâna şi a ajuns la liman. Parcă am mai auzit-o de o sută de ori. Sau poate am trăit-o, de pare aşa cunoscută. Nu caut neapărat credinţa, pe-acolo pe unde mă duc, ca ziarist, ci dreptatea. Iar faptul că, azi, Bădăcinul are o biserică greco-catolică folosibilă ţine şi de dreptate. Şi, până la urmă, pentru toţi e bună lecţia aceasta, că dacă întinzi mâna curat, ajutorul va veni cândva. E o lecţie pentru toţi, chiar dacă nu-mi place cuvântul invocat în sintagma care ar mărgini-o: e o lecţie „de la vlădică şi până la opincă”.

Ramona Băluţescu

This post was written by:

- who has written 4248 posts on Presa Oradea.


Contact the author

Leave a Reply

Please type the characters of this captcha image in the input box

Please type the characters of this captcha image in the input box

Mai crezi și acum că votul tău nu contează?

Acum, când niște „oameni în alb” au venit la tine în curte și ți-au omorât porcul promițându-ți bani la sfântu’ așteaptă, când ai văzut cu ochii tăi, oameni nevinovați, loviți cu bestialitate și gazați de jandarmi aflați în subordinea oamenilor din PSD, acum, mai crezi că votul tău nu contează?
Cum s-a ajuns la asta, cu un guvern care a mărit salarii și pensii (este drept, înghițite într-o bună parte de creșterea prețurilor, de mărirea ratelor la bancă) care are o creștere economică istorică, etc? Să fi ajuns românii la un nivel la care nu mai pot fi cumpărați atât de simplu și nu acceptă marea mită națională. „Vă dăm niște bani în plus, dar lăsați-ne și pe noi să ne scoatem hoții din pușcării, să furăm în continuare”. Toate astea s-ar mai fi întâmplat dacă ați fi ieșit la vot? Iar cei care ați votat PSD, ați votat pentru ca vouă sau celorlalți, oameni simpli și cinstiți, să li se ia porcul din curte sau copiii, părinții, nepoții, plecați în pribegie pentru o bucată de pâine mai bună, să fie bătuți cu bestialitate pentru simplul fapt că vor să aibă unde se întoarce, când tot exilul ăsta economic se va trermina? Ați votat pentru asta? Dacă da, înseamnă că meritați tot ce vi se întâmplă!

Citește mai mult