Categorized | Religie/Culte

Despre “cum arunci preotul în apă, din bărcuţă, ca să-noate”, cu părintele Eugen Jurca

Eugen Jurca, din Timişoara, este şi preot greco-catolic dar şi psiholog. Şi, peste toate, cadru didactic la o facultate de teologie şi la alta de psihologie. Despre ce duce tinerilor preoţi care studiază la Oradea, din întâlnirea psihologiei cu teologia, un interviu „de vară” – în timpul hirotonirilor.

Primele trei ore le folosim depănând firul vieţii lui, a preotului greco-catolic Eugen Jurca, fost preot ortodox. Din trecerile vieţii sale, aceasta nu e singura – a mai trecut şi de la teologie spre psihologie, fără renunţări. Şi de la discomfort la liniştea mărturisirii, atunci când a vorbit despre legătura sa trecută cu Securitatea. Este cadru didactic şi la o facultate de psihologie din Timişoara dar şi la una de teologie greco-catolică, în Oradea. Iar asta înseamnă că poate vorbi despre locul unde teologia întâlneşte psihologia. Sau măcar unde ar trebui să se întâmple întâlnirea aceasta.

“Naşul”Jurca

Îţi închipui că e un tip scorţos, deşi la telefon a fost de fiecare dată amabil, când am sunat. Dar îţi spui: “Dom’le, şi teologie, şi psihologie, şi nişte gesturi în viaţă, de-alea pe care nu poţi să le faci dacă n-ai darul de a da cu pumnu-n masă şi a zice „Până aici””. Da’ de unde, părintele Eugen Jurca e dintre cei care ştiu că respectul se câştigă şi se păstrează altfel decât prin rigiditate. E un om jovial, deschis la dialog, care „pune pe masă” din ce e şi din ce ştie.

Şi nici nu ascunde lucrurile mici şi simpatice care vorbesc despre el: în mai tot timpul celor cinci ore, cât a durat discuţia noastră, se joacă, fără să dea mare atenţie jocului, cu o bărcuţă de hârtie, pe care nu o lasă din mâini, cum ar fi făcut alţii, nici când vede că îndrept spre el camera foto. Şi are o sonerie haioasă la celular, care mă face să râd nu doar prima şi, eventual, a doua oară când o aud, ci de fiecare dată. Cu toate acestea, ştie să treacă la seriozitate şi profunzime de fiecare dată când momentul discuţiei o cere. Dacă în primul minut eram mulţumită că, iată, am ajuns să-l cunosc pe „vestitul Jurca”, la plecare, mai expansivă cum sunt, uneori, simt nevoia să-l îmbrăţişez şi să-l felicit că există, cu cele ale lui.

Începem cu multele şi deosebitele staţii de haltă din viaţa lui, cu „naşii” care au vrut să-l dea jos din tren, cu biletul „direct la naş” pe care l-a mai plătit şi el, cu schimbările de tren şi de rută, cu momentul din care el însuşi a devenit „naş”, fiindu-le celorlalţi călăuză şi tăietor de bilet. Adică „naş spiritual”, nu cel din Mafia italienească. Pentru că ce altceva ar putea fi cel a cărui grijă este, astăzi, utilarea minţilor şi sufletelor unor studenţi care, după anii de seminar, se presupune că vor ajunge şi ei buni „păstori de suflete”? Şi mergem mai departe, în cealaltă parte de timp, prin întrebări şi răspunsuri, acolo unde psihologia îl poate ajuta pe preot să poată înţelege mai bine omul. Şi unde preotul tânăr, aruncat dintr-o bărcuţă confortabilă, se presupune că va şti singur să înoate.

Perspectivă teologică, psihologică sau amândouă?

R.B.: – M-am gândit la o introducere pentru discuţia de azi: acolo unde se întâlnesc oamenii, sunt troiţe. Unde se întâlnesc teologia şi psihologia, ce ar putea fi?

E.J.: – Tot un gen de troiţă – eu am pus asta sub semnul vulturului cu două aripi – tot un fel de cruce e.

R.B.: – Cât de importante sunt cunoştinţele de psihologie pentru un preot?

E.J.: – E necesar ca un preot sa aibă cunoştinţe de psihologie – cei fără aceste cunoştinţe sunt refractari la tratamentele psihologice sau psihiatrice, substituind practici religioase unor tratamente necesare. Adică în loc să-l duci la tratament psihiatric, îl duci la mănăstire să-l exoricezi…

R.B.: -Sunt tinerii preoţii care ies de pe băncile seminarului pregătiţi pentru întâlnirea cu omul?

E.J.: -Noi încercăm să ajungem la asta – cel care nu este pregătit, poate trăi în această confuzie, neştiind să facă disocierea între o problemă de natură psihologică şi una spirituală. Aş zice mai degrabă nu nepregătiţi dar neexperimentaţi.

R.B.: – Ce se întâmplă când nu ştii să analizezi omul?

E.J.: – Am simţit pe propria-mi piele. Când omul îmi spunea că “are frică”, nu că “îi e frică”, nu puteam să fac nici un fel de disociere despre tipul sau intensitatea fricii pe care o  are. Dar liniştit se pot face diferenţieri diagnostice – anxietate, fobie, sunt peste 200 şi ceva de fobii, frici de tip isteric. Un teren foarte propice şi frecvent întâlnit în ambientele religioase e al tulburărilor de conversie, ce trec drept manifestări religioase. Un plâns isteric poate trece drept darul lacrimilor… Dacă cineva  are numai perspectivă psihologică, nu cunoaşte alternativa teologică. Foarte sensibilă e disocierea între o viziune şi o halucinaţie.

Harul vine musai?

R.B.: – Cum se întâmplă lucrurile la facultăţile de teologie: ai intrat, ai terminat şi “harul” vine obligatoriu?

E.J.: – Teologia spune că harul nu ţine seama de vrednicia morală sau capacitatea intelectuală a unei persoane. Deşi sunt recomandabile ambele perspectivce. Eu aş cere să existe şi capacitatea intelectuală, şi probitate morală. Tot atâta de adevărat e că studentul e student…

R.B.: – De ce mitizăm preotul? Eu nu sunt o persoană religioasă şi totuşi, chiar şi eu cer foarte mult de la un preot.

-E.J.: – Pentru că, ne place sau nu ne place să vedem asta, preotul este lider al unei comunităţi, în care investeşte încredere, speranţă. Aceasta este perspectiva profană. Dar, pe de altă parte, e vorba de perspectiva sacramentală. Fiind hirotonit, dincolo de simpla persoană umana, el este o persoană consacrată, purtătoare a harului primit la hirotonire. Pentru enoriaş, este o persoană sfinţită, e o persoană plus har.

R.B.: – Aşadar, e firesc să aşteptăm mult de la un preot?

E.J.: – Mie mi s-ar părea mai mult decât legitim să se ceară foarte mult de la un preot. Unul dintre aspectele negative ale situaţiei actuale vine din faptul că, deseori,  comunitatea se mulţumeşte cu ce are, nu cu ce vrea. Şi atunci ne aflăm într-un cerc vicios – comunitatea e laxă sau dezinteresată, ca şi preotul, sau preotul e ca şi comunitatea sa.

“Dracul teolog”

R.B.: – În mod normal, te aştepţi ca un preot să fie pregătit că cunoască oamenii. Să poată să-i “citească” repede.

E.J.: – Ar fi mai mult decât necesar să îi cunoască şi să faca asta.

R.B.: – Dar asta este calea urmată, atunci când ne uităm la învăţătura din facultate?

E.J.: – Da, la noi se simte că e o cale de deschidere. La Roma chiar există o directivă specifică în sensul asta, de apropiere a disciplinelor socio-umane  şi teologie. Mai mult, în Occident există un reviriment puternic al acestei viziuni interferenţiale, psihologie –teologie, poate mai puternic decât în anii Conciliului Vatican II. Dar şi enoriaşul trebuie să solicite colaborarea preotului. Noi ne aflăm cu disciplinele de graniţă, de interferenţă, în pionierat.

R.B.: – Am întâlnit preot, om tânăr, după trecerea căruia bolnavul văzut de el avea nevoie de consiliere antisuicid. Şi ierarhul lui l-a chemat să-i explice despre pastoraţie. De ce se ajunge la astfel de lucruri?

E.J.: – Tocmai datorită faptului că, neavând pregătire psihologică şi umană, ei abordeaza persoana din perspectiva moralistică şi canonicistă, culpabilizând persoana şi ducând-o spre deznădejde, turnând gaz pe foc. Lipsa orelor de psihologie pastorală e problema. Omul nu ştie nici pastorală, nici psihopatologie, care te conduc la cunoaşterea problemelor persoanei în suferinţă. O persoană trece drept leneşă. De cunoşti simptomatologia depresivului, vei vedea că anergia, lipsa de energie, e un simptom specific depresiei – nu e vorba de trândăvie. Un preot ignorant îi va spune acestui om că e păcătos şi că îi trebuie angajare spirituală şi rugăciuni mai multe, şi el, săracul, nu e în stare să-şi facă nici Îngerelul. Dar preotul nu trebuie să se substituie terapeutului, şi nici invers. Preotul ar trebui să cunoască ce este de competenţa lui şi ce nu. Am scris cândva că preotul care se pretinde trapeut e t(r)aumaturg şi psihiatrul sau psihologul care se pretinde teolog devine vraci. Cele două domenii nu se substituie unul celuilalt. Poate exista şi riscul unei viziuni psihologiste, care să caute explicaţie o psihologică în toate problemele spirituale. Şi viceversa. Sau un teologism rigid, care să caute doar explicaţii religioase la orice problemă de natură umană: “dracul teolog”.

Predica – abordări ce includ instrumentele psihologiei

R.B.: – Să vorbim despre omiletică – ce importanţă are predica în legătura preotului cu credincioşii săi?

E.J.: – Omiletica are un rol imens în activitatea pastorală şi liturgică. Pentru că, de fapt, sunt foarte mulţi credincioşi care vin în biserică mai mult pentru predică decât pt euharistie, pentru că cuvântul are un impact emoţional mult mai puternic decât actul sacramental. Asta nu înseamnă ca cuvântul este mai important decât euharistia ci doar că el, cuvântul, face accesul mai profund înspre semnificaţie, spre euharistie.

R.B.:- După ce iese din şcoală, ştie preotul să-şi ţină slujba în funcţie de comunitate? Ce ar trebui el să dea la predică? De cine este mai multă nevoie,de învăţătorul erudite sau de cel cu suflet? Pe mine nu m-ar interesa să primesc cultură generală la o predică ci, mai degrabă, o fărâmă de suflet.  De curând am citit câteva predici ale unui ierarh greco-catolic din trecut şi m-a surprins fluxul de date pe care îl dădea.

E.J.: – Una din expresiile pe care le dezavuez total este, pentru mine, ceea ce am şi găsit ca titlu de studiu: “predica de succes” – este un fals total. Tocmai asta face diferenţa între retorică şi omiletică – dacă în retorică nu contează obligatoriu adevarul ci verosimilitatea, ca şi în avocatură, în omiletică adevărul este absolut obligatoriu. Predica este o mărturile şi mărturisire prin excelenţă a Adevărului. Dacă în retorică poţi ajunge la verosimilitate inclusiv prin demagogie şi minciună, în predică nu poti transmite cuvântul revelat decât prin adevăr trăit şi împărtăşit personal. Nu poţi să predici ceea ce nu trăieşti. Şi dacă predici, rămâi la nivelul unei simple demagogii retorice. De aceea predicile noastre sunt aşa găunoase, pentru că, adesea, sunt documentate, dar nu gândite şi nu simţite personal.

R.B.: – Nu îngustează posibilităţile această cerinţă? Se folosesc şi pilde ale altora, în predici, eficient.

E.J.: – Preotul poate aduce câte pilde vrea. Eu obişnuiesc să spun şi studenţilor: “Predică aşa cum ai vrea să auzi”. Asta nu exclude cultura, informarea, în schimb exclude calpul. De regulă, la primul curs de omiletică întreb sudenţii dacă au cărţi de predici în bibliotecă. Fiecare zice că are trei-patru-cinci.

R.B.: – Şi le ziceţi să le dea foc?…

E.J.: – Da, să le strângă pe toate şi să le ardă. Sunt maculatură. Pentru că, de regulă,în momentul documentării pentru predică, majoritatea recurg la “copy-paste”, la preluarea unor idei formulate de-a gata. Decât să stea să refelecteze personal şi să apeleze la izvoare, la ce voia să transmită Mântuitorul în Evanghelie. Ei caută să epateze, mai degrabă decât să înţeleagă ce a vrut Mântuitorul – predica trebuie să fie simplă dar de impact. Nu sunt adeptul cuvintelor pompoase, chiar de nu ezit să folosesc neologisme, pe care le explic – dar, dincolo de acest limbaj sofisticat, mai degrabă se sugerează  isteria personală decât mesajul evanghelic. Preotul nu se predică pe el însuşi, nu succesul personal e obiectivul predicii, ci transmiterea mesajului evanghelic authentic, ceea ce se poate face în cuvinte foarte simple dar profunde, şi p e un ton firesc, nu neapărat teatral. Anthony de Mello spunea că adevărata predică este menită să trezească, nu doar să înveţe.

Manipulare şi confidenţialitate

R.B.: – Am cunoscut preot (catolic) care folosea noţiuni încadrabile la hipnoza ericksoniană, o hipnoză a limbajului, prin care ştia să-şi prindă interlocutorul şi să-l facă să pactizeze de bună voie într-un gen de comunicare pe care el, interlocutorul, nu mai era întrutotul stăpân. Era întâmplător, izolat sau se predau noţiuni de acest gen în şcoală? Nu cred că trebuie să ne ferim să vorbim despre acest lucru – şi în discursurile lui Obama au fost sesizate demersuri de această natură.

E.J.: – Eu pe “Erickson” nu sunt specialist. În plus, faţă de maniera de a privi hipnoza la români, ca pe un fel de Iosefini, sunt reticent. Hipnoza medicală este cu totul altceva. Dar, oricum prefer să nu intru în zona aceasta.  Eu am urmat un alt gen de formare terapeutică: analiză existențială și logoterapie.  Poate fi utilizat orice gen de orientare terapeutică. Dar nu cred că este cea mai importantă problemă în zona omileticii. Mai mult, foarte mulţi teologi occidental sunt tributari psihanalizei şi lui Carl Rogers.

R.B.: – Să amintim de spovedanie: “… că nu voi spune duşmanilor tăi taina ta…”- înţeleg preoţii,când pleacă din şcoală, acest lucru?

E.J.: – Problema confidenţialităţii în psihoterapie este o chestiune cu mare impact profesional sau chiar juridic – penal în unele cazuri. Cu atât mai mult, în cadrul sacramentului spovedaniei, avem de-a face cu o dublă aşteptare – cea referitoare la confidenţialitate profesională, şi celalaltă, referitoare la confidenţialitatea sacramentală. Una e să păstrezi confidenţialitatea faţă de om şi cu atât mai mult să fii responsabil de indiscreţie în faţa lui Dumnezeu. În plus, e bine ştiut că indiscreţia poate provoca multe tulburări în cadrul relaţiei enoriaş-preot, cu atât mai mult la persoanele histrionice sau paranoide, care sunt mai suspicioase prin excelenţă. Pot apărea  tot felul de distorsiuni de comunicare. Confidenţialitatea este în prima oră explicată în scaunul spovedaniei, în confesional, la psihologie pastorală.

Lucrând cu “materialul clientului”

R.B.: – Spuneţi, într-un material publicat: “ Nu am dreptul, nici ca psiholog, nici ca duhovnic, să-l trec strada pe orbul care stă pur şi simplu la semafor, fără să mi-o ceară! Îl pot conduce într-o direcţie greşită sau pe care să nu şi-o dorească. Condiţia fundamentală a oricărei terapii sau căi spirituale este ca omul să vrea cu adevărat acel lucru. „Toate sunt cu putinţă celui ce crede” (Marcu 9, 23), celui ce vrea să vadă lucrurile în realitatea lor şi depune un efort personal pentru aceasta.” Cel care vine la spovedanie dă un prim semn că vrea să treacă strada. Pactul începe. Ce faceţi atunci? Porniţi de la premisa  din “Dr. House”, că pacientul minte întotdeauna? Ştiu şi trebuie să ştie preoţii gesturile care trădează minciuna sau edulcorarea realităţii?

E.J.: – Pentru mine nu sunt relevante apărările psihologice la primele întâlniri în confessional. Până e să se cunoască duhovnicul cu credinciosul, acesta din urmă cred că tatonează relaţia să vadă dacă, într-adevăr, se poate lăsa pe relaţia duhovnicească, dacă se poate încredinţa şi mai ales dacă se poate deschide preotului fără a se simţi expus în intimitatea lui personală. E normal să apară de la început anume reticenţe, apărări psihologice, care, cu timpul, vor dispărea. Una sunt acestea şi altceva este refuzul psihologic sau refuzul spiritual. În cazul acestor probleme, persoana poate crea aparenţa unei disponibilizări către deschidere, fără să o facă de fapt în realitate. Se poate spovedi de multe ori fără să coboare în profunzime niciodată. Cu atât mai greu va fi atunci când se pune problema unei transformări personale. De multe ori, oamenii caută mai degrabă mângâiere decât vindecare. Şi, de regulă, astfel de relaţii, fie duhovniceşti, fie terapeutice, sunt sortite eşecului. Nu întotdeauna avem a face cu o voinţă efectivă de schimbare. De aceea Mântuitorul  întreabă întotdeauna, în cazul unor vindecări miraculoase, dacă persoana voieşte să se vindece, ca în cazul Bethesda.

R.B.: – Freud spune că ne confecţionăm false justificări pentru adevăratele motive care ne împing să facem lucruri – omul tinde să se ierte singur pentru greşeli sau să îşi amplifice vina, sau e mitoman, uneori. Pentru ce vină va fi el iertat? Bănui că doar pentru fapta mărturisită, în felul în care a fost ea mărturisită. Şi atunci preotul trebuie să folosească forcepsul pentru a scoate adevărul de iertat din om?

E.J.: – Ca în orice terapie, uneori greu ajungi la adevăr. Pentru preot e dificil să ajungă la autenticitatea unei relaţii, a unei mărturisiri, în unele cazuri. El trebuie să lase pe rol posibilitatea unei deschideri ulterioare. El nu trebuie să intre cu bocancii în sufletul omului. Vorbim de relaţie duhovnicească, nu de spovedanii aleatorii – ele sunt recomandate dacă ai un duhovnic stabil.

Timpul cel greu e până la impactul 2

R.B.: -Cum se face pregătirea tinerilor preoţi pentru primul impact cu enoriaşii?

E.J.: – Eu i-aş pregăti pentru al doilea, pentru că primul, oricum, va fi catastrofal. Ei trebuie să aibă răbdare pentru acest al doilea contact, pentru că primul e, oricum, puternic încărcat emoţional şi nu e întotdeauna cel mai relevant. Se spune că până nu trece abcesul, nu poţi face intervenţia chirurgicală.

Aproape de încheiere, ca şi completare la discuţia noastră, doresc să folosesc un fragment prin care părintele Eugen Jurca prezintă una dintre cărţile sale, “Retorică şi omiletică – curs practic”, apărută la Editura Galaxia Gutenberg,în 2009: “Prin această lucrare, căutăm să venim în întâmpinarea studenţilor teologi, a preoţilor şi chiar a altor persoane ce se află în faţa (dificultăţilor) unei cuvântări în public. Totodată încercăm să demitizăm concepţia potrivit căreia „predica de succes” ar fi apanajul „omului de talent oratoric”. Însăşi aceste noţiuni sunt aberante, pentru că, în predică, noi nu urmărim „succesul personal”, ci transmiterea mesajului divin revelat, iar în privinţa talentului, creştinii ştiu foarte bine că fiecare a primit un anumit „talant” (sau mai mulţi!), după măsurile lui, dar i se cere să-l investească „profitabil” prin efort personal şi pricepere. Volumul de faţă ne ajută să ştim cum să realizăm această „investiţie” harismatică!”

L-am cunoscut pe părintele Eugen Jurca la Biserica Greco-Catolică Sf. Iosif din Piaţa 700 din Timişoara, loc condus de vicarul foraneu Nicolae Ovidiu Teodorescu, care ne-a şi salutat în timpul discuţiei noastre. Este un loc în care mulţi dintre tinerii preoţi ai acestei Biserici au găsit sprijin, la începuturi. Tocmai pentru că ne aflăm într-o perioadă în care au fost făcute mai multe hirotoniri în Biserica Greco-Catolică, de care aparţine şi preotul şi psihologul Eugen Jurca, putem spera că un cuvânt în plus despre întâlnirea dintre psihologie şi teologie, spus nu de la catedră, poate ajuta pe cei care, de curând, au pornit pe acest drum al sprijinirii sufletelor celor din jur.

Ramona Băluţescu

This post was written by:

- who has written 4373 posts on Presa Oradea.


Contact the author

Leave a Reply

Please type the characters of this captcha image in the input box

Please type the characters of this captcha image in the input box

Iranul, butoiul cu pulbere al Orientului!

Modul de acțiune al Iranului pare a fi copiat după cel rusesc. Deși știau clar că au încălcat legea încercând să livreze petrol unui stat care se afla în embargou, au reacționat violent sechestrând o navă britanică și punând în pericol întreaga securitate a strâmtorii Ormuz pe unde tranzitează o treime din petrolul transportat pe cale maritimă în toată lumea. Atacul cu drone s-a făcut prin intermediari, neasumat, la fel cum a făcut Putin când a anexat Crimeea, utilizând militari „anonimi” fără însemnele țării. Retorica internațională a ministrului Iranian de externe, Mohammad Javad Zarif, și a președintelui Hassan Rouhani pare a fi copiată după cea utilizată de Vladimir Putin și Sergey Lavrov.

Citește mai mult