Categorized | Editorial

Despre vieţile celorlalţi sau cât de repede uităm

Astăzi m-am decis să scriu despre altceva. Să-l las în pace pe Boc şi pe noii lui miniştrii, să-l fac uitat pe proaspăt puşcăriaşul Sorin Ovidiu Vântu şi să nu bag în seamă ţiganii trimişi, la pachet, înapoi în România de câtre confraţii noştri francezi. Despre toate acestea vor scrie colegii mei de la celelalte publicaţii fie ele locale sau naţionale. O să vă scriu însă despre un film pe care, deşi a fost lansat în 2006, eu l-am văzut abia în acest weekend. Se numeşte „Vieţile celorlalţi” sau „Das leben der anderen”, şi a fost scris de germanul Florian Henckel von Donnersmarck, care, de altfel, a fost şi directorul filmului. Pelicula prezintă povestea unui scriitor german ţinut sub observaţie de către STASI, serviciul secret din Republica Democrată Germană (GDR). Pe parcursul poveştii aflăm că prietena scriitorului Georg Dreyman (Sebastian Koch), Christa-Maria Sieland (Martina Gedeck), o actriţă talentată din estul Berlinului, are o relaţie secretă cu ministrul Hempf. Nu este o relaţie sinceră ci una bazată pe teama că ministrul (un om puternic şi influent al regimului) ar putea să-i distrugă cariera şi întreaga ei viaţă. Acest lucru îl află şi Gerd Wiesler (Ulrich Mühe), ofiţerul STASI pus să îl supravegheze pe scriitor. Deşi rolul lui este să adune dovezi pentru a-l băga în puşcărie pe Dreyman, Wiesler intervine de mai multe ori în povestea de dragoste a celor doi reuşind să îi ajute. Asta în contrast cu începutul filmului în care se dovedeşte a fi foarte fidel regimului.

Îl ajută pe Georg Dreyman să afle de relaţia prietenei cu senatorul, o ajută pe aceasta să renunţe la relaţie şi să se încreadă în forţele proprii, şi… mai ales îl ajută pe scriitor şi grupul său de prieteni să scape dintr-o situaţie care l-ar fi adus cu siguranţă la închisoare. Toate acestea au însă şi un preţ, iar preţul lor este suspendarea lui din funcţie.

După aproape un deceniu, la câţiva ani după căderea zidului Berlinului scriitorul află despre faptul că era supravegheat şi cercetându-şi dosarele pe care i le făcuseră cei de la STASI află despre toate lucrurile bune pe care Gerd Wiesler, fostul ofiţer pus să-l supravegheze, le-a făcut pentru el. Îl caută să îi mulţumească, şi îl găseşte în persoana unui biet poştaş. Refuză însă să coboare din maşină şi să îi mulţumească dar o face după câţiva ani, aşa cum ştia mai bine, scriind o carte „Sonată pentru un om bun”. Filmul se sfârşeşte cu fostul agent, actual postaş, cumpărând dintr-o librărie cartea.

Povestea în sine este emoţionantă şi a câştigat numeroase premii atât în Germania cât şi în străinătate. Personal, mie filmul mi-a amintit foarte mult de „Cel mai iubit dintre pământeni” şi mi-a pus în faţa ochilor aceeaşi problemă cu aceeaşi veşnică întrebare. Oamenii răi (cum în cazul filmului a fost ministrul Hempf care a trecut dintr-un regim în altul ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, păstrându-şi averea dar, mai ales, aroganţa) unde sunt? Au intrat brusc în pământ?

România care a trecut printr-un regim asemănător, poate mai dur pe alocuri, a intrat imediat după 1989 într-o zonă de amnezie totală? Schingiuţii şi-au uitat peste noapte torţionarii, cei cărora li s-au înscenat procese stând ani în şir în puşcării, i-au uitat pe acei judecători pentru care dreptatea era hârtia lor igienică, miliţienii care îşi ştergeau mâinile pline de sânge, după ce te omorau în bătaie, de cămaşa de pe tine, s-au evaporat cu toţii. Securistul scării, ăla pe care toată lumea îl ştia şi în prezenţa căruia toţi se fereau să vorbească liber, s-a mutat în alt cartier?

Poate că, deşi au trecut două decenii de atunci, ar trebui să fim mai atenţi atunci când ne ridicăm de pe scaun  în tramvai să arătăm cât de bine crescuţi suntem. S-ar putea ca printre aceşti bătrânei neajutoraţi să îi descoperim pe cunoscuţii torţionari Alexandru Nicolschi, Vasile Ciolpan sau Liviu Borcea. Asta dacă nu îi vedem zilnic în parlament sau pe la televiziunile mogulilor dându-ne lecţii de moralitate.

This post was written by:

- who has written 4385 posts on Presa Oradea.


Contact the author

One Response to “Despre vieţile celorlalţi sau cât de repede uităm”

  1. ionut spune:

    Ai dreptate toti acu au libertate asa cred ei acu sunt urmariti peste tot . Din pacate nu avem ce face .

Trackbacks/Pingbacks


Leave a Reply

Please type the characters of this captcha image in the input box

Please type the characters of this captcha image in the input box

Iranul, butoiul cu pulbere al Orientului!

Modul de acțiune al Iranului pare a fi copiat după cel rusesc. Deși știau clar că au încălcat legea încercând să livreze petrol unui stat care se afla în embargou, au reacționat violent sechestrând o navă britanică și punând în pericol întreaga securitate a strâmtorii Ormuz pe unde tranzitează o treime din petrolul transportat pe cale maritimă în toată lumea. Atacul cu drone s-a făcut prin intermediari, neasumat, la fel cum a făcut Putin când a anexat Crimeea, utilizând militari „anonimi” fără însemnele țării. Retorica internațională a ministrului Iranian de externe, Mohammad Javad Zarif, și a președintelui Hassan Rouhani pare a fi copiată după cea utilizată de Vladimir Putin și Sergey Lavrov.

Citește mai mult