Categorized | Reportaj

Pictorul de ferestre riscă să rămână paralizat…

Să pictezi o fereastră e o chestie pe care o iei în mai multe feluri, după ce l-ai cunoscut pe Bogdan Mihai Radu. După ce l-ai cunoscut acum câțiva ani, vreau să spun. Pentru că penelul băiatului de atunci mâzgălea tot ce-i cădea în cale, obiecte mai mult sau mai puțin convenționale. Era în Sibiu, era înainte ca Bogdan să ajungă cunoscut ca pictor, era la începuturi. Iar ferestrele vechi, ale caselor săsești, luate cu totul, cu cadrele lor de lemn, deveniseră unul dintre suporturile pe care ajungea culoarea lui Bogdan. De atunci a trecut mult, întâmplări, experiență, tablouri recunoscute și ajunse prin colecții particulare. Și o încercare mare, cea a bolii, care se desfășoară acum. Bogdan Mihai Radu, care a ajuns să cucerească Bucureștiul cu culoarea sa, nu-și mai stăpânește corpul, nici mâinile, din cauza paraliziei.

E aberant când vezi, uneori, cum aruncă viața zarurile. Să iei unui compozitor auzul sau unui pictor mâinile e o ironie prea mare… Dar ce poți să faci? Nu există ghișeu pentru reclamații, unde să mergi cu lăcrămațiunea în trei exemplare… Nu rămâne decât lupta, și asta nu înseamnă doar o voință de fier, pentru că suntem oameni și locuim mai mult decât spațiul metaforei. Înseamnă și mizeriile sistemului, și banii sau lipsa lor, și cunoștințele și familia, care se pun sau nu în mișcare să te ajute, și lacrimile strânse atunci când nu mai poți să pozezi în erou,când rămâi singur și vezi că nu poți să ții singur lingura-n mână – d-apoi penelul…

Câine, căpșuni

Bogdan Mihai Radu făcea altceva, atunci când l-am cunoscut. ”Altceva” e un termen ce există doar prin comparația cu ”ceva” și, de o vreme, pentru bucureșteni și nu numai, Bogdan este pictor. Dar asta era înainte, și, prin comparație cu ”a fi pictor”, de acum, Bogdan făcea altceva. (Ca o rubrică de completat pe net, în care ai diverse variante stabile dar și una laxă, pe care clicăi atunci când nu vrei să dai relații: ”altceva”.)

Ei bine, acum vreo șase-șapte ani, asta făcea Bogdan, la Sibiu: diverse. Dar în capitolul de diverse intra și că era un vecin foarte bun, care locuia la câteva case de mine și care îmi hrănea cățelul, când plecam mai mult de acasă. Și-l știa și câinele drept om bun, poate și acum depune mărturie: după o vreme nu mai aștepta să vină Bogdan și să descuie cu cheia mare, de fier, poarta, ci se mlădia pe sub ea, se strecura și pe sub a lui, și aștepta, mândru de ispravă, în fața ușii, să-și primească răsplata. Stă și acum, când scriu, lângă mine și-i spun: ”Scriu despre Bogdan”. Dă din coadă. Nu știu dacă își aduce aminte nume. Dar îmi place să cred asta.

Dar nu era numai câinele, erau și multe altele. Mergeam uneori în casa unde stătea Bogdan, dacă masa din bucătărie, înconjurată de piese de mobilier mai vechi de o sută de ani, mai scăpa de culori, atunci sigur primele două sau trei camere care urmau nu scăpau. Vorbeam despre forme, despre culori. Nu îmi era clar de ce se încăpățânează băiatul acesta  să se joace cu culorile, dar era ceva, acolo, care spunea că are sens. Și nu, nu era forma, care trăgea ba spre hăis, ba spre cea.

Era ea, culoarea, care i-a fost prietenă statornică pictorului, chiar și atunci când nimeni nu-i spunea așa. Și atunci începea cicăleala: ”Hai, măi, să-ți dau niște albume de artă să te uiți, să știi ce au pictat băieții ăia înaintea ta, să îți încerci mâna”. Apoi veneau discuțiile, departe de toți și de toate, prin coclaurile cartierului, în fostul cimitir transformat în parc, în grădina cu căpșuni și rabarbură, în birturile locale, despre sens, despre identitate, despre viitor, despre cum vom fi peste un an, peste doi, peste zece…

Fantastica grădină cu căpșuni a casei în care locuia Bogdan… Parcă era o grădină filosofală din Japonia pentru că, oricum stăteai, niciodată nu vedeai toate căpșunele pe care le putea da jungla aceea, și mereu descopereai altele noi, eclipsate inițial, care cereau mâna. Acela e locul de care mi-e cel mai drag să-mi aduc aminte de Bogdan, cel din tihna Sibiului.

Tot pe-atunci am fost cândva la Șura Mare, într-un imens hambar, sau ce era, pe care îl mai foloseau artiști la expoziții, la concerte. Mai mulți dintre prietenii noștri se strânseseră, erau și tablouri, era și concertul unor cunoscuți, am sărit ca o hoardă de căprițe bete pe-acolo, într-un stil de dans pe care nu l-am mai bifat nici pân-atunci, nici de atunci, ceva ce nu poți face decât când ești între prieteni buni, cu care poți să bei, să taci, să-ți dai în petic, atunci când încă mai crezi că bătrânețea e doar o boală a altora, care nu ți se va întâmpla ție niciodată. Mă gândesc uneori că seara aceea, serile acelea au însemnat sfârșitul unei adolescențe prelungite, în lucrurile ei frumoase, pentru Bogdan.

Creștere

Cândva, eu am plecat. Bogdan a rămas în oraș, cu ferestrele pe care le vopsea-picta, cu experimente, cu colaje, cu amiciții ce, uneori, deveneau prietenii, apoi se retrăgeau ca o maree. Dar acelea erau altele – noi am rămas prieteni peste tot ce a urmat, peste timp, peste distanță, peste creșteri și descreșteri profesionale, peste ambiții și dezamăgiri sociale.

Bogdan devenise membru al Uniunii Artiștilor Plastici din Sibiu. M-am bucurat. Apoi s-a mutat, a mers în Cluj, a început școala. Adică Artele. Și m-am bucurat iar. Apoi au venit alte boli decât cea de-acum, spitalele. S-au răsucit lucrurile, în Cluj. Și, cândva, a plecat. Ne vedeam rar, din an în paște, dar aveam telefonul, messul, mailurile.

Erau nopțile în care mă bucuram să-l descopăr pe Bogdan aplecat spre marea pictură, dezvăluindu-mi un nou tablou care îl intrigase, din marea cultură, un nou tablou din creațiile sale, unde și-a culcat intrigarea, ca într-un pat al lui Procust, ca, după cuvenita scurtare sau lungire, să ajungă a fi ceva personal, ceva cu marca Bogdan Mihai Radu, care începuse să se contureze într-o direcție bună.

Bogdan creștea. Îl vedeam cum schimbă liniile pe care le folosește, cum le face să înceapă să-i mănânce din palmă: începuse îmblânzirea formei. Școala l-a ajutat mult pe Bogdan. Și lucrul cu maestrul său din Cluj, și accesul la tot ce se întâmplase înaintea lui, studiat structurat.

Apoi a venit Bucureștiul. O altă facultate de artă, un alt public pentru tablourile sale. O altă lume. Groaznic… Îl gândeam pe Bogdan ca pe un rătăcit în lumea aceea, deși semnele erau că reușise să-și găsească un loc și că se adapta. Dar ce auzeam de la el era teribil: nonșalanța cu care cei din jurul lui sunt neserioși, nu își respectă vorba dată, întârzie la întâlniri, iau totul ușor, superficial. Iar Bogdan îmi spunea: ”Așa este aici”. Mă temeam că se va schimba. Dar nu, am rămas prieteni.

Cel vechi

Bogdan a rămas băiatul care, demult, în Tălmaciu, stătea cu buchete de păpădii la fabrica unde era director bunicul lui, să încerce să le vândă. N-a mai cules păpădii pentru vânzare – le-a pus pe pânză. Nu ca păpădii. Ca genericele flori galbene. Floarea-soarelui, dacă vreți, pentru că o floare a soarelui pare ceva mult mai nobil decât o păpădie. Dar pentru Bogdan au rămas păpădiile la mare preț, și știu că le regăsește în orice floare galbenă pe care o pictează.

A rămas cel care îmi hrănea câinele. Și acum, când vorbim la telefon, unul dintre subiecte este ce mai face javra. Bogdan iubește animalele. (Bogdan iubește și copii, și oamenii în general, deși nu știu dacă ai timp să vezi asta, dacă nu stai decât puțin lângă el. Pentru că Bogdan nu iubește declarativ, e ca un urs, te privește printre gene și mai degrabă în timpul în care pleacă privirea, pentru că este și un timid mare în el, și doar vezi așa, dintr-odată, câte o chestie care îți arată cum funcționează el, după ce legi, și atunci îți dai seama că este un mare iubitor al celor din jur,doar că nu umblă cu lozinci în buzunar).

Tot la capitolul animale e și Grasu’, un porumbel cu care l-am vizitat pe Bogdan, în Cluj, în martie, anul trecut. Fusesem la Oradea, la numirea unui episcop, și folosisem prilejul pentru a fugi scurt și până la Cluj. Eram cu Grasu’ pentru că Grasu’ avea paramixoviroză, și-l îndopam cu spirulină, și-i dădeam mâncare cu mâna, în cioc, pentru că îi cădea capul din cauza bolii. Am rămas peste noapte la Bogdan, el și Grasu’ s-au privit, s-au prețăluit, nu știu dacă Grasu’ l-a plăcut pe Bogdan dar Bogdan a tot întrebat despre porumbel, despre boala lui, despre cum va fi cu el mai încolo. Și mult după aceea, chiar și după ce Grasu’era vindecat, și eliberat, Bogdan mă mai întreba de el. și într-o zi m-a anunțat: am și eu un porumbel. Luase și el o pasăre bolnavă, știind că a te implica e mai bine decât a compătimi de la margine.

Am și acum o sticlă aparte, un fel de vază, pictată de Bogdan, primită cândva la ziua mea de naștere, cadou. Am câteva tablouri de la el, din epoci diferite. Primul a venit demult, mai spre începuturi. Eram la el în atelier, urma să nu ne vedem o vreme, nimeni nu știa cât, mi-a spus: alege-ți un tablou. Am arătat, cu teamă, să nu-i destabilizez colecția, spre unul cu răsuciri ca în ”Lecția de schi” a lui, Miro combinată cu un damf de tumult a la Beethoven.  Mi-a zis, râzând: ”Poți să-l iei, oricum nu place lu’ nimeni”.

Din perioada Cluj am mai primit un tablou,unul care, pentru mine, e un colț de pădure cu speranță. Și asta i-am și explicat lui Bogdan: ”Ce ai vrut tu să pictezi acolo, e problema ta. Eu îți spun ce văd eu.” Și chiar ne-am vorbit, de la tabloul acesta, să pornim o serie de tablouri-texte, adică împerecheri de culoare și text, de poveste care vine pe marginea tabloului. Poate, cândva, o să ducem la bun sfârșit și asta.

Și mai e un tablou cu flori albe, din perioada București, care mă așteaptă undeva printr-o debara a lui Bogdan. În zilele în care ne vorbiserăm să mi-l trimită, fratele lui a ajuns în spital, aproape nelăsând speranța supraviețuirii – nu mai era timp de artă. Fratele lui s-a înzdrăvenit, printr-o minune. Dar Bogdan devenise la rândul lui candidat la minuni, așteptând miracole, dinspre boală.

Apoi apare boala…

A fost telefonul acela, cândva în miez de noapte. Și acum știu locul în care eram, strada, trandafirii galbeni cu flori minuscule lângă care mă oprisem, când l-am auzit pe Bogdan plângând.

Nu era ceva neobișnuit să mă sune la miezul nopții sau după – suntem amândoi oameni de noapte, trăim, gândim, respirăm mai bine noaptea. (Cândva, pe un tren luat în grabă, am realizat că nu știu adresa instituției spre care mergeam, în alt oraș, și, la trei noaptea, pe cine puteam suna, să se uite pe net, pentru mine, decât pe Bogdan, care, desigur, nu dormea?) Dar acum nu era un telefon de curtoazie. Mi-a mai anunțat Bogdan boli, dar de regulă mi le anunța după ce trecuse prin ele. Acum era acolo, pe rol, era noutatea, era diagnosticul proaspăt obținut, era paralizia, era perspectiva morții.

Cândva o să îl rog să picteze trandafirii ăia galbeni din noapte. Cândva când va putea ține iar penelul în mână. Cândva care nu se știe când va fi. Pentru că acum nu mai poate. Boala, poliradiculonevrita, i-a mușcat din încheieturi, paralizase. La naiba, cum poate așa o boală să lovească un om în jur de 30 de ani, care nu face excese, care nu sare cu parașuta, care se folosește de mâini așa cum eu mă folosesc de cuvinte, ca să respire?…

Au urmat căutarea apăsată, scrâșnită, pe net, explicații despre boala asta, șanse, încurajări. Bani, o baniță de bani pe medicamente. Bogdan trebuie să picteze ca să trăiască, acum e legat de mâini și de picioare, țintuit pe un pat de spital. E disperat. A trecut de cele mai grele zile și nopți, nu va muri. Dar… rămâne paralizia. Unul dintre medicamente vine subvenționat, dar orice altceva trebuie cumpărat.

În vorba lui domoală, de ardelean încă necorupt de București, auzi resemnarea: ”Și spirtul, și vata trebuie să le cumpăr”. Înțelege cum e cu sistemul, îi apreciază pe medicii de lângă el, îmi vorbește mult despre cumsecădenia lor. Dar sistemul îl macină și pe el: banii care trebuie aduși de acasă. Chiar și una din doctorițele de lângă el mai aduce de acasă câte ceva, să îl ajute. Umilitor…

Și prietenie, și modă

Acum câteva luni, în aprilie, chiar cu o zi înainte de ziua mea de naștere, Bogdan a avut o mare expoziție la Hotelul Intercontinental. Uleiurile lui au fost prezentate de mari critici, a venit multă lume la ”event”, au fost rezervate pânze dar nu s-au dat toate, nu s-au vândut. Deh, bucureșteni – ar spune provinciala din mine.

Dar bucureștenii ăștia, artiștii cel puțin, sunt și cei care s-au pus să facă diverse chestii pentru Bogdan, să strângă lucrări de-ale lor,pentru a le vinde,  să vorbească despre drama tânărului pictor în presă, să participe la a se strânge bani. Îl vizitează mulți,la spital, pe Bogdan, unii din prietenie, alții pentru că a ajuns o modă. Dincolo de toate astea, Bogdan nu se simte singur. O are și pe mama lui, care a venit din Tălmaciu să-și ajute fiul, deși nici tatăl lui Bogdan nu e sănătos…

Un alt lucru extraordinar este că mâine, vineri, trupa Vama va susține un concert în București pentru a îl ajuta pe Bogdan. Așa că despre el se vorbește. Despre încercarea lui. Despre eforturile lui de a ajunge să picteze iar. Va fi nevoie de luni, poate ani. Măcar o jumătate de an va sta în spital, apoi va urma recuperarea. Bogdan e acum la Spitalul Municipal și nu poate ajunge singur nici la fereastră, nu se poate ridica singur din pat, nu poate ține o lingură  în mână.

Poate doar, uneori, cu efort, să-și lase degetele să cadă pe tastatura laptopului, și să scrie câte ceva pe mess. Dar până la pictură mai are mult. Se uită la porumbeii de pe pervaz. Îmi spune despre ei la telefon, când ăi aduc aminte de Grasu’. Pentru el sunt foarte departe…

Cândva, Bogdan lucra cu copiii cu probleme, ajutându-i cu artterapia. Acum are nevoie el de ajutor pentru a putea ajunge iar la artă. E un om tânăr, talentat, bun. A lucrat mult, ca autodidact, până și-a câștigat un loc în breaslă și s-a pus să învețe structurat, devenind tot mai bun. Ar fi bine să putem să îl ajutăm pe mai departe cu ceva. Și el ajută. Chiar neștiut.

Biografia lui Bogdan Mihai Radu poate fi consultata la adresa:

http://bogdanmihairadu.wordpress.com/

Donatiile pot fi facute in conturile deschise la:

Raiffeisen Bank:

RO 78RZBR00 000 600 1066 9959 (RON)

RBS (Royal Bank of Scotland, fosta banca ABN AMRO):

RO15 ABNA 0000 0010 0151 8365 (RON)

EURO15 ABNA 0000 0010 0151 8365 (EUR)

Ramona Băluțescu

This post was written by:

- who has written 4383 posts on Presa Oradea.


Contact the author

2 Responses to “Pictorul de ferestre riscă să rămână paralizat…”

  1. Dana Ihora spune:

    Ramona, ai scris minunat despre Bogdan!
    O sa se faca bine, pentru ca prietenii adevaratzi ii sunt aproape si ne luptam pentru el… iar el stie lucrul asta si lupta la randul lui cu boala.
    Multumesc pentru cuvintele minunate asternute in acest articol 🙂

  2. Rodica Cojan spune:

    Nu l-am cunoscut pe Bogdan pana in acesta seara cand o buna prietena Ramona Balutescu , de alt fel un suflet nobil, mi-a transmis poveste celui pe care il considet unul din marele talente pe care Romania ii are si care poate ca nu stie ce comoara zace in lucrarile lui.
    Am convingerea ca harul i l-a dat Dumnezeu deci absolut sigura sunt ca isi v-a reveni si cu ajutorul nostru ne vom putea bucura de bucuria lui de a picta din nou
    Multumesc Ramona pentru e-mail sigur as fi fost mai saraca spiritual daca nu-l cunosteam pe Bogdan.
    Dumnezeu sa te aibe in grija Sa si sa te bucure in toate zilele ce vor venii. Rodica Timisoara

Trackbacks/Pingbacks


Leave a Reply

Please type the characters of this captcha image in the input box

Please type the characters of this captcha image in the input box

Iranul, butoiul cu pulbere al Orientului!

Modul de acțiune al Iranului pare a fi copiat după cel rusesc. Deși știau clar că au încălcat legea încercând să livreze petrol unui stat care se afla în embargou, au reacționat violent sechestrând o navă britanică și punând în pericol întreaga securitate a strâmtorii Ormuz pe unde tranzitează o treime din petrolul transportat pe cale maritimă în toată lumea. Atacul cu drone s-a făcut prin intermediari, neasumat, la fel cum a făcut Putin când a anexat Crimeea, utilizând militari „anonimi” fără însemnele țării. Retorica internațională a ministrului Iranian de externe, Mohammad Javad Zarif, și a președintelui Hassan Rouhani pare a fi copiată după cea utilizată de Vladimir Putin și Sergey Lavrov.

Citește mai mult