Categorized | Editorial

Adevăruri dureroase despre presa lui Ceauşescu

În multe dintre redacţiile prin care am trecut mi-a fost dat să cunosc jurnalişti din vechea gardă. Cei mai mulţi nu povesteau despre cum arăta presa înainte de 1989 sau, dacă o făceau, discutau în trecere, scoţând în evidenţă aspectele amuzante ale muncii pe care o făceau pe atunci. Am întâlnit însă şi persoane, puţine ce e drept, care detestau presa de astăzi şi care vorbeau despre presa comunistă ca despre epoca de aur a mass-mediei româneşti. „Să fi trăit voi pe-atunci să vedeţi cum se făcea presa adevărată!”.

Evident, curiozitatea şi dorinţa de a mă perfecţiona (aparţin unei generaţii depăşite din acest punct de vedere) m-au făcut să citesc multe cărţi despre presă. Nu am găsit foarte multe care să vorbească despre cum se făcea presă înainte de 1989. Cartea Luminiţei Roşca, conferenţiar la Facultatea de Jurnalism din Bucureşti şi doctor al Facultăţii de Litere (Mecanisme ale propagandei în discursul de informare – Presa românească în perioada 1985-1995) tratează, destul de bine, această problematică.

Evident, în acest material nu îmi propun să fac o recenzie a acestei lucrări. Voi încerca mai degrabă să prezint câteva date şi cifre despre ce se întâmpla atunci, pentru ca cei care sunt interesaţi de acest subiect să le cunoască. Asta pentru că, cred eu, este foarte important să cunoşti ce am fost din acest punct de vedere pentru a putea înţelege mai bine ce suntem şi de ce suntem astăzi, aşa.

Trebuie spus încă de la început că funcţiunile şi tirajele presei comuniste nu aveau nicio legătură cu piaţa mass-media, cu cititorii. „Scânteia”, „organ al Comitetului Central al Partidului Comunist Român” avea invariabil acelaşi tiraj 1.300.000 de exemplare, tiraj calculat după imperativele politice şi exigenţele propagandei, şi nu după legile cererii şi ofertei de informaţii.

Verificată minuţios de comunişti, „Scânteia” era o călăuză nepreţuită pentru toate celelalte publicaţii, în interpretarea evenimentelor interne şi externe. Redacţia cotidianului „Scânteia tineretului”, de exemplu, nu dădea bunul de tipar pentru pagina I decât după ce primea (pentru a se confrunta) numărul omolog din „Scânteia”, pregătit pentru tipar. Reviste care, teoretic, nu erau influenţate de ideologie în conţinut, cum ar fi „Femeia”, „Ştiinţă şi tehnică” sau „Flacăra”, publicau, la începutul fiecărui număr, câteva pagini de „editorial”, pe o temă, de obicei, tratată de „Scânteia”.

În presa comunistă, tot din raţiuni ideologice, preţul ziarelor era menţinut scăzut („Scânteia” şi „Scânteia tineretului” costau 50 de bani între 1985 şi 1989).

Nu se ţinea seama de aşteptările, interesele, nevoile de informare ale publicului. Presa comunistă anula, în ultimă instanţă, finalitatea informativă a actului comunicării, înlocuind-o cu o „destinaţie incantatorie” ceea ce favoriza gândirea necritică şi pasivitatea individului. Câtă vreme existau disfuncţii între ceea ce se transmitea publicului, ceea ce se întâmpla în realitate, ce aştepta publicul şi ce interese avea acesta, se poate spune că mesajele din presa comunistă „mimau” doar comunicarea cu publicul.

Anularea realităţii era un fel de directivă metodologică: „Cel care analizează sau apreciază viaţa sau elementele ei într-o ţară a socialismului real trebuie să se se bazeze nu pe ceea ce se întâmplă acolo cu adevărat, ci pe ceea ce trebuie să aibă loc în lumina doctrinei, nu pe observarea faptelor, ci pe deducţa din principiile sistemului, nu pe cele întâmplate efectiv, ci pe planuri sau dorinţe” (Wierzbicki, 1996, p. 26).

Aşadar, faptele reale nu mai contau, contau vorbele despre fapte, referirile la fapte. În ansamblul informaţiilor „tratarea realităţii în conformitate cu ideologia comunistă” a constituit o altă mare industrie a minciunii din sistemul comunist. Principiul esenţial după care se ghidau birocraţii manipulării în comunism era: ce trebuie să ştie poporul şi ce nu trebuie să ştie.

Poporul trebuie să ştie că socialismul este o forţă, că reprezintă progresul, că iese biruitor din toate înfruntările şi nu trebuie să cunoască criticile aduse sistemului şi oamenilor săi, elementele pozitive ale lumii democratice: cuceririle în domeniul ştiinţei, aspectele creşterii economice, etc.

Presa comunistă opera aşadar cu un receptor imaginar şi nu cu unul real. Publicul era aşa cum trebuia să fie iar dacă nu, presa avea rolul de a-l modela după canoanele propagandei comuniste.

Dincolo de aceste realităţi, metodele practice de lucru ale presei comuniste ar fi fost o ruşine pentru orice publicaţie care se respectă din zilele noastre. După cum bine ştiţi, prin natura ei, presa transmite informaţii în urma selecţiei şi ierarhizării acestora. Selectarea vizează eliminarea acelor informaţii considerate de interes secundar, care nu modifică înţelegerea evenimentelor sub aspectul conformităţii lor cu realitate.

Operaţia corectă de selectare nu elimină informaţii care dau seamă de starea părţilor aflate în conflict, de cauză, de consecinţe, de rolul părţilor implicate. În mod contrar, presa comunistă nu selecta profesional, ci tendenţios, pe criterii ideologice, prin omiterea cu bună ştiinţă a unor informaţii, fie pentru a prezenta într-o lumină favorabilă o persoană, un grup, un sistem, puterea politică, fie pentru a încadra evenimentul în perspectiva unică, dictată de ideologie”.

Ce se poate spune în acest context despre jurnalistul real din epoca lui Ceauşescu? Un portret corect este cel pe care i-l face Luminiţa Roşca deşi ea este, poate, prea… „binevoitoare”.

Un subiect de interes pentru publicul real, cum ar fi fuga din ţară a gimnastei Nadia Comăneci, nu a făcut, evident,  obiectul ştirilor sau relatărilor de presă. În schimb, în redacţii s-au înmulţit zvonurile privind viaţa privată a Nadiei Comăneci, legăturile ei cu Nicu Ceauşescu, aşa-zisele informaţii despre imoralitatea gimnastei etc.

Desigur că nici aceste aşa-zise informaţii nu se tipărea, ele aveau mai mult rolul de a tempera frustrările jurnaliştilor care regretau că au trecut pe lângă un asemenea subiect şi nu „şi-au făcut datoria”. În plus, asemenea informaţii erau cu uşurinţă răspândite în mase pe cale orală, iar când sursa erau ziariştii, ele erau cu adevărat credibile.

În afară de rolul de „răspândaci de bârfe” jurnaliştii lui Ceauşescu erau şi „duplicitari”. Spre exemplu, muncitorii, inginerii, unii membri ai organizaţiei de partid de la Uzinele „Republica” îi spuneau ziaristului că nu mai primesc salariul întreg de x luni, deoarece beneficiarul, Uzina „Atomo-Electrica” de la Cernavodă, nu le recepţiona producţia din cauza slabei calităţi.

„Oamenii municii” de la „Republica” erau de acord cu specialiştii de la Cernavodă, dar afirmau că toate acestea se datorau regimului strict de economii instituit la nivel naţional, care aveau drept consecinţe materii prime de slabă calitate, deci şi produse de slabă calitate. În acest caz, ziaristul recepţiona informaţiile şi, dacă era de bună credinţă, le spunea oamenilor: „Ştim şi noi, dar nu putem scrie despre aceste lucruri”.

A doua zi, apărea un articol triumfalist despre „frontul de lucru” al muncitorilor de la „Republica”, despre realizările de excepţie în domeniul producţiei de sârmă, toate acestea agrementate cu câteva citate aparţinând secretarului organizaţiei de partid. Acest exemplu se poate multiplica, semnificaţiile rămânând aceleaşi: duplicitatea ziaristului în raport cu receptorul real, trucarea realităţii în dispreţul cititorului real, încercarea creării unei stări de complicitate cu receptorul real în promovarea minciunii.

Ca o concluzie, punând în paralel cele două tipuri de jurnalişti din „vechea gardă” pe care eu i-am întâlnit, cred că cei care nu povestesc despre ce a fost atunci sau scot în evidenţă doar aspectele anuzante ale muncii lor, merită înţeleşi mai mult decât cei care ne predau lecţii de presă uzând de expresii de genul: „Să fi trăit voi pe-atunci să vedeţi cum se făcea presa adevărată!”

Aceştia nu au fost niciodată jurnalişti şi, poate, de asta nici nu sunt capabili să se adapteze la sistemul liberal de presă pe care România l-a adoptat după 1989. Sunt doar foşti mercenari ai lui Ceauşescu plătiţi să otrăvească sistematic România. Atât.

Ichim Vasilică

This post was written by:

- who has written 4324 posts on Presa Oradea.


Contact the author

One Response to “Adevăruri dureroase despre presa lui Ceauşescu”

  1. Cristian spune:

    Foarte reusit, felicitari!

Trackbacks/Pingbacks


Leave a Reply

Please type the characters of this captcha image in the input box

Please type the characters of this captcha image in the input box

Cum să iei de proști 200.000 de orădeni!

Un oraș de proști. Asta cred despre orădeni atât miticii de la Tarom cât și conducerea Aeroportului, incompetenți puși acolo pe un singur criteriu, carnetul de membru de partid! Un oraș de proști pe care poți să îi duci de nas distribuind presei un fake news pe care să-l rostogolească în ziarele lor și pe rețelele de socializare.
Aeroportul din Oradea este la un pas de a deveni un fânaț pe care să mai pască doar vitele și oile țăranilor din zonă. Din marea realizare a alianței UDMR-PSD-ALDE care conduce județul a mai rămas doar o rută de zbor spre București pe care cei de la Tarom au scumpit-o atât de tare încât nu va mai zbura nici dracu din Oradea. În acest context, cei vinovați, atât marionetele politice cât și cei care le-au pus acolo, în loc să explice cum s-a ajuns la situația de față și ce fac pentru a schimba lucrurile, trimit presei fake-news-uri în care se ceartă cu primarul Ilie Bolojan.

Citește mai mult