Categorized | Reportaj

Ziua când Roma a devenit polacă

Poate nu este cel mai nimerit titlu, poate ar fi fost o sută de altele care să atragă ochiul, să mişte, sa spună ceva. Poate nu este nici cel mai „vero”, dat fiind că acolo au fost sute de mii de pelerini care nu erau polonezi. Şi totuşi, mi-e cel mai drag, şi a venit de atunci de când bântuiam pe străzile Romei şi o mulţime de oameni din jurul nostru vorbeau poloneza. Agitau steaguri poloneze. Purtau cravate cu nume de oraşe poloneze. Pentru că polonezii au fost fantastici la Roma. Au venit să-şi arate iubirea faţă de Papa Ioan Paul al II-lea, plecat de pe pământurile lor. Şi au făcut-o atât de vizibil încât… te întrebai cine a mai rămas acasă, în Polonia, pentru această zi de 1 mai, ziua beatificării unui om care a fost atât de iubit.

Ce e drept, şi celelalte seminţii ale pământului şi-au trimis reprezentanţii lor la Roma. De la japonezi la greci catolici, de la nigerieni îmbrăcaţi în costume albastre pe care era imprimat chipul papei până la sud-americani. Ai fi putut  ghici tot globul pământesc după paşapoartele celor prezenţi la întâlnirea de duminică.

Din păcate, doar steagul românesc nu l-am văzut. Însoţitoarea mea pentru ziua de sâmbătă mi-a spus că l-a văzut ea, ştiam şi despre câteva grupuri de români care plecaseră din Cluj şi din Oradea înaintea mea, dar… eu nu văzusem tricolorul nostru. Şi aşa, conştientizând o astfel de absenţă, ajungi să înţelegi mai bine noţiuni ca „apartenenţă”, „patriotism”. Nu e rău.

Avion fără prea multe indicii că oamenii ar merge la acelaşi eveniment ca şi mine. Doar în Roma,  adică deja de pe Aeroportul Fiumicino, panourile publicitare încep să depene povestea la care e invitată o lume întreagă. E sâmbătă, a trecut nunta regală a Marii Britanii, toţi ochii sunt îndreptați spre Vatican, acolo unde fostul Papă Ioan Paul al II-lea va fi proclamat, mâine, fericit.

Furnicarul roman devine pentru câteva zile un mega-furnicar, e un lucru clar că trebuie să te aştepţi la valuri de mulţime, probabil transportul va fi diferit de ce ştiam până acum, probabil cursul străzilor, felul în care poţi ajunge din punctul a în punctul b va fi diferit. Dar prea cuvioasa maică Valentina Hădărău din Cluj, superioara provincială a surorilor baziliene din România, s-a oferit să mă însoţească pentru o parte a zilei, ceea ce e excelent, mai ales că ştie bine oraşul, după 11 ani de stat aici.

Ne hotărâserăm de o vreme să mai depănuşăm din titluri, ceea ce e foarte bine: mi-ar fi fost greu să mă închipui prin vreo staţie de bus înţesată sau printre puhoaiele de oameni ce intrau şi ieşeau din piaţa Sf Petru folosind eficient o formulă de genul: „prea cuvioasă maică, m-am pierdut!” Dar Valentina are de destulă vreme treabă cu oamenii sau simpli, sau în nevoi, sau fără ani mulţi încât, împreună cu surorile baziliene pe care le conduce, să ştie că apropierea iar nu depărtarea de ceilalţi contribuie mai mult la tihna şi primenirea inimilor lor.

Mă ridică de la punctul de întâlnire pe care îl negociaserăm la sânge cu o zi înainte, şi care s-a dovedit a fi o alegere bună. Aşadar, nu trebuie să fiu  aşa de atentă la busuri, la drum, la chestii de orientare. Remarc nişte puiuţi de palmier cu flori, unele statui pe cupole, în preajmă, mai puţin ploaia. În busul pe care îl luăm urcă, la o anume staţie, şi un preot din Cluj cu care vorbisem des la telefon, coboară înaintea noastră. Ce întâlnire neobişnuită, să faci cunoştinţă cu cineva pe care îl ştiai din ţară într-un bus din Roma!

Nu apuc să mă mir mult pentru că ajungem lângă un pod ce dă spre Vatican şi, în timp ce mă lupt preventiv cu o bucată de pizza, ne întâlnim şi cu Mihaela Caba, din Oradea, studentă la Roma, cu care mă plimbam prin Cetatea Eternă în septembrie. Se mai salută şi Valentina cu cineva, Mihaela e şi ea cu un cunoscut din Cluj, începe să fie ca şi cum aş trece într-o zi bună pe o stradă din Timişoara mea. Roma a devenit un sat planetar. Oare ce întâlniri neaşteptate vor urma?

Urcăm pe Giannicolo, deasupra colegiului românesc greco-catolic, Pio Romeno, ne bucurăm de vederea unei jumătăţi de Romă văzută de sus, printre palmieri, sub o ploicică ce se redusese la stropi izolaţi şi apoi s-a dus de tot. Coborâm, timp în care Valentina îmi spune despre clădirile din drum iar eu îi dau la schimb povestioare despre plantele întâlnite, cactuşi, rodul pământului, arbori de hârtie şi multe altele. Facem un bine şi mutăm mâncarea unui pescăruş din mijlocul străzii mai spre iarbă, să nu-l calce maşina.

Mă gândesc la ce s-ar presupune că e cu sfinţii, cu fericiţii, cu cei care au fost buni şi s-au ridicat prin asta deasupra noastră. Ar fi frumos ca spiritul lor să fie undeva, să fie peste tot, de la pescăruşi la liane şi la crabii din mare. Poate astfel de zile, ca cea de mâine, exact de asta îşi au importanţa lor: pentru că te fac să te gândeşti nu la c-ai vrea să primeşti prin mijlocirea unui sfânt ci la cam ce ai putea să dai sau să faci mai mult şi mai bine, ca să te apropii de cum a fost el. Eu cred că si Ioan Paul al II-lea ar fi mutat mâncarea pentru pescăruş, de ar fi fost într-o zi cu timp şi ar mai fi putut să se aplece!

Coborâm spre Vatican, o luăm spre Via della Conciliazione, uimite de extraordinarul aparat de oameni de ordine care a fost detaşat pentru zilele acestea în Roma. În stânga noastră, la cortul celor de la Crucea Roşie Malteză, un cardinal discută cu organizatorii. Fac câteva poze, posesorul de zuchetto roşu vine spre noi, o vede pe Valentina îmbrăcată în costumaţia specifică surorilor baziliene, spune simplu: „Salve!” şi ne zâmbeşte. Spunem şi noi „Salve”, e primul cardinal pe care l-am salutat cu „Salve”, ce e drept, pe alţii nu i-am întâlnit chiar în drum, uite cum bucuria întâmplării de a doua zi nivelează şi simplifică lucrurile de care ţine comunicarea între oameni.

Zeci, zeci de toalete+dulapuri peste tot, ghivece mari cu flori în culorile papale, rămase de la Paște, oameni care trebăluiesc la firăraie care unesc boxe şi lumini, stive de apă plată la „sticlă de plastic”, de jumătate, stive de cărţulii despre beatificare, stive de ziare – toate pentru a fi împărţite pelerinilor. Furnicar. Dar încă te poţi mişca. În dreptul locului unde ştiu că e biroul de presă al Vaticanului, oameni în saci de dormit, pe izoliruri. Mulţi. Din ce în ce mai mulţi. Oare vor petrece noaptea aici?

Intrăm în piaţa mare a Vaticanului, din faţa bazilicii Sf Petru. Multă lume, multe feluri de a trece seara, de a se arăta deja părtaşi bucuriei de a doua zi, de a mânca, de a se încălzi, de a se ruga.

E greu să nu mă pierd de Valentina, e deja greu să circuli acolo unde a doua zi va fi punctul zero al universului. Îmi vină să râd când gândesc asta. Nu ştiu cât ţine universul, nu ştiu ce alte civilizaţii ar avea treburi mai importante în alte părţi de galaxie dar îmi aduc aminte ce scriam imediat după anunţul datei beatificării: că pe Ioan Paul al II-lea l-au iubit catolicii, creştinii, ne-creştinii şi probabil chiar şi marţienii l-ar fi iubit, de l-ar fi cunoscut. Aşa că e bună treaba cu centrul universului, poate rămâne.

Lângă noi, cum ne întoarcem să o luăm spre o altă staţie de bus, doi băieţi îţi aruncă între ei o minge de rugby. Cred că e de rugby – ca un turist japonez, nu ai mult timp de analizat detalii atunci când faci poze – vezi ceva interesant, calculezi unghi, încadrare – detaliile le vezi acasă. E interesant? Da. Sunt americani, chestia asta e în sângele lor, cu mingea. E nerespectuos? Nu cred. Nu e esplanada bazilicii, e mult mai jos, şi iar Papa Ioan Paul al II-lea ar fi zâmbit. Bag mâna în foc pentru asta.

Mergem la Circus Maximus. În drumul nostru, mulţi „bişniţari”, cum i-am numi aici, plusează la venituri încercând să vândă insigne, ziare, fulare şi alte obiecte, toate cu chipul papei ce urmează a fi beatificat. În stadion e deocamdată puţină lume. Nici nu ştiu de e stadion – doar că termenul acesta se potriveşte cel mai bine. Organizatorii ne întind apă, dau lumânări, dau chestii cerate, de hârtie, pe care să curgă ceara lumânărilor aprinse. Peste tot, poloneză, poloni. Papa îşi are oamenii lui aici.

De pe scenă încep să vorbească cei care l+au cunoscut pe papă, călugăriţa vindecată după ce s-a rugat papei nostru cel bun, se deapănă amintiri despre el. Cel mai emoţionant mi se pare când se vorbeşte despre teancul de scrisori care îi erau adresate zilnic, din toate părţile lumii, şi cum „toate suferinţele lumii erau acolo”, după cum spunea un vorbitor.

Oamenii plâng, fără să se ascundă. Cu feţele în sus, spre scenă, spre ecrane. Papa cel bun este cel ce ne-a adunat din toate colţurile lumii. Azi ne aducem aminte de el, de tot ce a făcut pentru noi. Mâine va avea loc ceremonia solemnă de beatificare. Nu cred că oamenii vor să fie parte la un ritual al Bisericii Catolice, neapărat. Nici nu cred că toţi cei de aici dau acelaşi înţeles trebii cu „a fi fericit”, „a fi aproape sfânt”. Cred că mulţi au simţit, aşa cum am simţit şi eu, acum şase ani, că prin moartea lui Ioan Paul al II-lea li se lua ceva. Un fel de cumul de bunătate şi de comunicare ce fusese retezat. Iar ceremonia ce urma a doua zi exact asta putea face: să redea ceva din ce pierduserăm. Că papa nost’ ar fi fost numit şef de trib, post mortem, undeva în Amazon sau fericit al Bisericii Catolice e doar o chestiune de cuvinte – se oferea o recunoaştere cuiva care adusese binele la rang de religie, în lume.

E greu să străbaţi drumul până la scenă, şi totuşi o fac. Oamenii sunt aşezaţi peste tot, sunt culcaţi peste tot. Unii chiar au adormit. Poate au avut drum greu, poate sunt obosiţi şi slăbiţi. Dar au ajuns aici şi mâine vom fi toţi împreună la a îl omagia pe Papa Ioan Paul al II-lea, asta e important.

Mă despart de Valentina, după ceremonie. Merg în centru, unul dintre podurile ce dau spre Vatican e înţesat de pelerini care şi-au pus izolir lângă izolir, sac de dormit lângă sac de dormit, e trecut de miezul nopţii, e frig, mai trage şi câte un strop de ploaie din când în când dar ei sunt încăpăţânaţi şi nu s-ar da duşi din apropierea Vaticanului, pentru a fi printre primii când se va da semnalul că se poate intra spre piaţă. Este impresionant să vezi saci de dormit pe şase rânduri, şi oamenii aceia care aşteaptă stoic dimineaţa.

Ceva mai încolo, un grup mare de francezi a trecut la altă politică de încălzire şi trecere a nopţii: e mai simplu să nu dârdâi dacă dansezi şi cânţi: au instrumente cu ei, au şi voci, unii sunt culcaţi pe jos, pe omniprezentele izoliruri, alţii îi apără de puhoiul de oameni ce încearcă să pătrundă de pe acum în Vatican şi care riscă să-i calce pe cei de jos.

Plec spre Piaţa Navona, un loc ce îmi e drag, pentru nişte poze de noapte. Uit de poze cu fântâni: un grup de tineri din Brazilia cântă şi agită un steag cu „Jean Paul II, we love you!” E 2 noaptea, entuziasmul lor ţine ţine,peste oboseală,peste nesomn, peste un drum enorm, de jumătate de planetă. Dar şi Papa Ioan Paul al II-lea a făcut deseori aceste drumuri, senzaţia e că i se dă, acum, ceva înapoi din tot ce a făcut pentru semenii săi.

Intru în biserica din Navona imediat după ieşirea unei mirese. E noapte, foarte noapte, ca să spun aşa, şi totuşi, rochia ei albă nu pare neobişnuită aici, în momentul acesta, chiar la ora asta. Biserica e înţesată de polonezi care cântă. Dar cântă cumva cum n-am mai auzit până acum. Nu mă dau în vânt după cântece bisericeşti, şi totuşi linia melodică, felul în care se acompaniază, veselia lor, felul în care îi vezi comunicând din priviri te fac să intri în joc,măcar prin bătutul din palme. Stau două ore cu ei şi, când cei de la biserică vor să încuie, îmi pare rău că spectacolul polonezilor s-a terminat…

Pornesc spre Vatican trecând podul din faţa Tribunalului, de data aceasta – aici e linişte. Nu ţine mult. Înainte de Castelul St Angelo începe nebunia, oameni, maşini cu produse, steaguri, saci de dormit. Mă agaţă o fată ce-mi pune volens nolens un pachet în btaţe. Ce e aici – întreb. Mâncare. Ce drăguţ. Mă uit în pachet: bine ambalate se află aici un măr, o cutie de suc, nişte chestii uscate de cocă şi un fel de prăjiturică. Foarte tare! Mă gândesc ce s-ar fi întâmplat la noi dacă cineva ar fi avut bizara idee de a împărţi aşa ceva la un eveniment. Alung gândul ca pe o muscuţă – e păcat să murdăresc gestul cu aşa ceva.

Trec de St Angelo şi cu mult, mult înainte de Via della Conciliazione totul e blocat – oameni, o mulţime de oameni, poloneza fiind prima limbă vorbită de acest conglomerat. Dar cei tineri ştiu şi engleză aşa că aflu că accesul spre Vatican nu va fi permis decât ceva mai încolo. E 4 jumătate, eu ştiu că la 5 se deschide bazilica, nu mai e mult, măcar în mulţime nu va fi aşa frig.

În mulţime nu e frig, dimpotrivă, dar oamenii fin de la spate, vin puhoi, Dumnezeule e 4 dimineaţa şi oamenii vin de parcă ar fi într-o staţie de metrou la ore de vârf. Este un bun prilej să vezi cât rezistă o cutie toracică la presiune, fata poloneză din faţa mea are un cozonac prins în spatele rucsacului, îmi plec capul uneori pe el, ar trebui să nu mai ţină mult.

Mai ţine. Mult. Când eşti obosit şi te dor picioarele, fiecare minut e mult. Dar apar alţi tineri cu prăjituri, nu le oferă din afara liniei care ne separă de lateralele oamenilor de ordine. Abia la 5.22, pe ceas, trece primul val spre Vatican. Apoi, tot la jumătate de minut, mai facem câte un pas. E puţin, e greu, dar vrem toţi să ajungem cât mai aproape de papă, de locul de unde se va proclama beatificarea.

Război, asediu, ce vreţi şi pare mai dezordonat şi năucitor – aşa arată Via della Conciliazione acum, când se face lumină. Plin de oameni care dorm, care se chinuie să adoarmă, care schimbă poziţia unui ziar sub fund sau îşi oferă unul altuia un măr sau un sandwich. Toată lumea vorbeşte cu toată lumea în toate limbile pământului – şi să nu uităm poloneza! Cel de lângă tine e altceva doar după ce ai verificat de e polonez sau nu, ca să ştii de îi spui „gincuie” – adică ceva mai complicat scris, aşa: dziękujemy ţ sau „thanks” la fiecare geste de amabilitate. Şi amabilitate e peste tot, şi atunci când calci pe cineva pe mână sau îţi flutură un vârf de bocanc pe la nas. Toţi suntem aici pentru acelaşi scop, oamenii nu se evervează unii pe ceilalţi pentru ce curge, doar trecerea timpului e foarte grea – mai sunt de aşteptat câteva ore.

Cu greu avansez prin mulţime, mă strecor printre polonezi, mai sar garduri pe unde nu ar trebui, mă mai pitesc de carabinieri când fac scurtături, ajung în Piaţa Sf Petru.

Mai puţin şi începe ceremonia. Ieri stătusem să mă uit la marile panouri ce rulau, în inima Vaticanului, momente din viaţa Papei Ioan Paul al II-lea. Voiam să văd dacă e dată şi vizita în România. Era! Îmi aduc aminte de ce îmi spusese Valentina cu o zi înainte, despre cele 17 întâlniri cu papa cel bun pe care le-a avut ea, şi cum deseori papa o întreba: „Voi sunteţi din Biserica lui Todea, nu?” Biserica lui Todea era pentru el, spus simplu şi frumos, Biserica Greco-Catolică din România, cea care l-a avut ca suflet, pentru o vreme, pe cel care ajunsese, după revoluţie, cardinalul Alexandru Todea…

Mă plasez între un grup de, evident, polonezi, şi o doamnă din America de Sud ce îmi oferă cu generozitate un colţ de izolir. Ascult vocea papei Benedict XVI, mă gândesc la prietenii, rudele, amicii ce ar fi vrut să fie azi aici cu noi. Am ajuns. Papa cel bun primeşte un fel de insignă pe piept, cum ar spune copiii, cum ar spune cercetaţii, şi suntem aici ca să arătăm că ne pasă, că îl păstrăm în sufletele noastre.

Vocea papei e spartă, poate e emoţia, poate e boala, l-am mai auzit la audienţa papală, vorbea altfel. Dar ziua de azi e diferită de orice a fost până acum, probabil toată lumea are emoţii mari. 11 baloane roşii urcă spre cer cu o pânză pe care scrie „Dio Gratias” – mă sună un coleg de la radio Maria din Oradea, îi dau o scurtă corespondenţă în direct, exact despre baloanele astea spun în primul rând. Acasă…  aş vrea să dau aşa mult din ce văd, din ce e aici, celor de acasă… Vor fi pozele, vor fi câteva rânduri. Mereu mi-e teamă că nu o să cuprind tot ce văd în pozele pe care le fac…

Se termină ceremonia, mai trag o ciondăneală cu unii din carabinieri, au şi ei dreptatea lor, mă trezisem prea târziu pentru acreditare, nici măcar purtătorul de cuvânt al papei, mons. Federico Lombardi, pe care îl sunasem vineri seara, nu mă mai putuse ajuta. Carabinierii nu sunt deschişi la sculele mele foto, fără acreditare nu trec. Mda, dar eu sunt româncă şi noi le avem cu scurtăturile, aşa că… iar, povestea cu gardurile, inima pieţei, spre bazilică, ultimul moment important al zilei curge acum.

Cei care doresc să intre în bazilică pentru a fi aproape de sicriul papei Ioan Paul al II-lea ies pe aici, îi văd pe toţi trecând pe sub nasul meu, cu colar catolic, cu extravagante haine regionale, cu cărucioare cu rotile ale unei nesfârşite sarabande a suferinţei, cu mitră episcopală, cu tocuri, cu umbrele, cu insigne cu chipul papei, cu câte o ţigară aprinsă la repezeală – timpul portretelor interesante nu s-a terminat.

Închei ziua de lucru cu câteva impresii schimbate cu un episcop greco-catolic dintr-o ţară vecină, pe care îl cunoscusem la o sfinţire din România – toată lumea fericită că a fost azi aici. Şi plec. Mai o ţâră de Roma, metrou, aeroport. Ultima mea chiflă ajunge la porumbei. Şi da… Ştiţi ce ar mai fi de spus… Şi papa cel bun cred că ar fi făcut acelaşi lucru – cred că e tot ce trebuie ţinut minte după lunga zi de azi!

Ramona Băluţescu

This post was written by:

- who has written 3240 posts on Presa Oradea.


Contact the author

Leave a Reply

Please type the characters of this captcha image in the input box

Please type the characters of this captcha image in the input box

Current day month ye@r *

  • Editorial

    Ilie Bolojan, primarul eficienţei şi duşmanul culturii!


    Edilului i se poate reproşa că Primăria Oradea a fost condusă ca în vreme de război, cu investiţii masive, nu în armată, ci în infrastructură, şi cu investiţii minime în tot ceea ce presupune cultura. Aproape toate proiectele culturale ale municipiului sunt axate undeva, în viitor. Ilie Bolojan trebuie să înţeleagă că în orice oraş normal există obiective culturale care trebuie finanţate din banii obţinuţi de la ceilalţi actori locali care produc mult mai mult. Şi că o politică bună a instituţiilor culturale poate reduce cheltuielile, dar nu le poate face, aproape niciodată, profitabile. Judecând doar pe schema eficientizării, ar trebui toate închise! Reforma unei comunităţi nu ţine doar de străzi noi, de parcări moderne şi coridoare verzi. Ea ţine şi de înflorirea artelor, a literaturii sau a muzicii. Ţine şi de cultura cetăţeanului pentru că el trebuie să simtă că banii pe care îi dă sub formă de taxe şi impozite îi conferă o anumită identitate, una prin care concurează cu alte culturi la nivel naţional sau internaţional.

    Citește tot materialul

  • advert

    Archives