Categorized | Reportaj

Revoluția mea

Am început povestea asta de zece ori și curgea tâmpit. Hai sa o încep așa cum vine firesc. Îmi e greață. Când aud de revoluție am o strângere a stomacului. Respect, rememorez, plec capul. Dar strângerea din stomac există. Puteți da cu pietre, chiar mă lasă rece. Dar nu cred că ați avea motiv să o faceți dacă citiți explicația.

Explicația… Nu am scris despre revoluție de ani și ani de zile. Nu are rost. Mă uit la filme despre război dar rareori povestesc despre ale mele. Din aceeași lipsă de rost. Suntem veterani de război, câțiva, nu revoluționari. Când murim, municipalitățile se dau cu curul de pământ și numesc străzi după noi, să-și mai schimbe niște oameni nevinovați buletinele. Acum vorbesc de noi, jurnaliștii care ne băgăm în cotloane calde. Atunci, la revoluție, nu eram jurnalist. Dar cred că începeam să fiu.

I-am promis colegului Ichim că o să scriu despre asta, altfel nu o făceam. Și să caute pe net poze de atunci – cu scuzele de rigoare că nu vom ști pe cine să cităm ca realizator.

Dar poate e bine să rămână cândva scris. Ca să pot da link dacă mă mai întreabă cineva în anii următori. Și apoi să mă lase dracului în pace. Pentru că greața va rămâne, știu eu.

Valiza diplomatică…

Povestea a început seara, în 17 decembrie. Stau sa calculez: 16 ani jumate iese. Nu mai stiu. A trecut o viață. Cei născuți atunci au copii. Unii. Sunt pe picioarele lor. Unii. Eu nu cred că sunt. Sunt doar o voce. Care nu a mâncat rahat. Încă. Aveam 16 ani și jumătate și eram la liceu în Arad. Mama și sora erau în Timișoara, eu eram cantonată la bunicul, la Arad.

În 17 seara, duminica, un amic zicea că e revoltă la Timișoara, că mor oameni – știa de la Europa Liberă. A doua zi dimineata, în 18 decembrie, eram cu Ioji în tren. Cu o sculă foto. În Timișoara erau cordoane de polițiști sau de tipi din armată, nu mai știu – uniforme.

Țineam bine minte povestea cu 15 noiembrie, Brașov. N-aveam chef să dispărem și să ajungem statistică secretă. Dar voiam să vedem și să facem poze. Să le trimitem în străinătate, dacă putem. Visam valize diplomatice și alte minuni. Și am plecat la Timișoara.

Am fost la catedrala ortodoxă, la operă, la prefectură. Am poze cu o mașină de pompieri arsă, de la prefectură, din față, cu cordoane de indivizi în uniforme, cu blocaje. Poze pentru care ne-am urcat pe blocuri, care nu aveau interfoane pe atunci, pentru care ne-am ascuns prin tot felul de găuri unde ne vredeam feriți și de unde aveam unghi.

Lângă catedrală, cum o ia tramvaiul spre Maria, lângă teii ăia, am văzut creieri pe jos, și sânge. Nu știam spre ce vor merge astea, știam că lumea trebuie să afle. Ne închipuiam că trebuie să încercăm și noi ce putem.

Apoi am venit acasă în Arad. Nu am ajuns la mama, cred că îmi era frică să nu mă ia de urechi, nu mai știu dacă era zi de școală sau nu dar în mod cert nu spusesem bunicului că plec la Timișoara. Nu ne-au oprit gărzile, nu am avut probleme – dar eram panicați, șocați, revoltați, speriați. Trebuia să spunem mai departe. Ioji a developat pozele – pe atunci încă nu știam să fac asta. A pus pozele pe hârtie. Cam subexpuse – aș zice azi. Nu mai știu unde sunt. În tonele mele de alte poze de după – presupun. Atunci erau bune.

Ne strângeam pe malul Mureșului, aveam cercul nostru, le-am povestit în seara aia. Ioji spunea că va trimite cumva pozele în străinătate – nu mai știu dacă a făcut-o.

Așteptam Bucureștiul

21 era ziua discursului lui Ceaușescu, cel întrerupt. Și al manifestațiilor din Arad. Nu mai știu succesiunea, știu că stăteam pe colțul patului, cu unghiile înfipte adânc în carne. Știau deja toți din bloc. Bunicul, vecinii, cei de la etajul doi cu prieten securist, de unde ne ajungeau bancurile politice. Era un bloc de ceferiști din Micălaca, ne cunoșteam toți, ne călcam toți pragurile, ne înțelegeam.

Beleam ochii la televizor aproape exoftalmic. Eu știam ce văzusem în Timișoara. Știam că e mama acolo, că e sora mea, că sunt amici și prieteni, că e orașul în care mă născusem și în care era o parte din mine. Și că, dacă nu se întâmpla nimic atunci, Timișoara va cădea. Va fi rasă. Nu știam cum dar asta gândeam. Și-mi apăsam unghiile în carne.

Apoi a început un murmur ciudat, nedefinit, în mulțimea de la televizor. Apoi pancartele nu s-au mai văzut. Apoi au început huiduielile. Am sărit în sus. Toți. Câți eram. Nu mai știu. Cred că bunicul a tăiat-o la nenea Seinu, de pe etaj, care avea mereu pălincă bună. Se impunea o pălincă. După ce am țipat toți de bucurie. Pentru că asta voiam toți: să intre Bucureștiul. Să nu ne lase singuri. Familia mea a fost mereu cu un picior în Arad și unul în Timișoara. Noi toți aveam nevoie de ajutorul bucureștenilor. Și l-am primit.

Banui că după asta am ieșit în stradă, nu înainte. Cu trupa de pe mal, cu Mihaela Sferdian, prietena mea care era studentă în Timișoara, la mecanică, și cu colegii ei. Nu mai știu datele. Dar era 21 și 22, logic așa trebuia să fie pentru că în 23 am fost la Timișoara iar.

21 și 22, piața mare din fața primăriei din Arad, eu cu studenții, iarna caldă, benzile roșietice pe cer, lumea aceea înnebunită de dorința de a țipa „Jos Ceaușescu”, „Jos regimul”.

Nu țipai. Adică era un ritual întreg. Se pornea un țipăt de undeva, nu țipai, tăceai, voiai să țipi, tăceai, îți era frică, unii făceau poze, Brașovul, să nu uităm Brașovul. Valul de sunet venea spre tine, abia când ajungea la tine țipai din fundul plămânilor. Dar până atunci nu. Îmi aduc aminte secundele de umilire cât așteptai valul de sunet. Ne era frică.

Primul discurs liber

Apoi, în una din zilele astea, sau în amândouă, nu mai știu, am urcat și eu pe o platformă a revoluționarilor. Spusesem celor din jur că sunt timișoreancă, și că fusesem acolo în 18 decembrie. Știu că era Valentin Voicilă acolo, actorul care și-a legat numele de revoluție. Unul din cei de lângă el mi-a dat mâna. Am întins-o pe a mea, m-a tras sus. Am vorbit despre ce văzusem în Timișoara. Primul meu „discurs liber”. Până atunci semnasem doar comunicări din tabere pionierești, pentru ziar. Terminate cu „raportează pioniera Ramona Băluțescu”.

Pionier am fost. Utecist nu. M-am fofilat. Am reușit. Aveam gura mare. Cred că le-a fost clar că e mai bine să mă lase în pace. Duceam reviste străine cu bancuri politice la școală. Întrebam profesoara de… nu mai știu… ceva cu politică… de ce se fac congresele, ca să își arate ăla cravata? Nu am pățit niciodată nimic. Nu era dizidență, era teribilism, cred.

Doar atunci, cu pozele din Timișoara, cu mâna întinsă și cu vorbitul în fața oamenilor a început „dizidența”. Îmi e și jenă să o gândesc așa. Folosesc cuvântul doar ca să scriu mai repede bucata asta, să i-o dau colegului, să scap. Îl pun în ghilimele. Poate cândva mă voi gândi la un sinonim, poate nu. Mai degrabă nu. Cred că o să corectez textul și nu o să îl recitesc.

Așadar, mâna întinsă, discursul. De acum nu mai era cale înapoi. Daca Ceaușescu nu cădea, o beleam și eu. Asta e, îmi asumasem.

A mai fost ceva. Pe atunci la teatru era o piesă: „Se caută un mincinos”. Avea un panou mare în dreapta teatrului, cu titlul acela întins mare. În una din nopțile acelea, 21, 22, una din ele, am luat foi din blocul de desen pe care îl aveam pentru școală (pentru aia de dinainte – nu știu dacă la liceu mai făceam desen – ce multe nu mai știu…) și am pictat cu cerneală răspunsul: „S-a găsit”. M-am dus și am prins foile acelea cu ace de gămălie pe afișul mare, sub titlu. Se vedea de departe. Nu a dat nimeni jos cele două coli ale mele de desen. Măcar o vreme. Mai târziu am auzit oameni vorbind despre asta, despre foile mele. Până acum n-am mai scris despre asta: că eu le-am făcut și pus. Nici nu știu dacă am mai scris despre revoluție, aia a mea. Probabil nu.

Manifestațiile din centrul Aradului, pâinea, multă pâine, enorm de multă pâine adusă pentru cei din jur, pentru soldați, pentru oricine. De flori nu îmi aduc aminte – doar de marea de pâine. Cândva Valentin Voicilă a întrebat: cum vreți să se cheme ziarul liber? „Adevărul” sau… ? Nu mai știu care era cealaltă variantă. Lumea, noi toți, am țipat „Adevărul”. Primul număr al ziarului Adevărul de Arad a apărut în 23 decembrie 1989. În al treilea deja publicam și eu. Apoi n-a mai fost loc, s-au înghesuit toți.

Conducând sângele maghiar

În 23 am mers la Timișoara, iar. De dimineață. Trenul acela care mereu e în jurul orei 8, indiferent de cum se schimba Mersul Trenurilor. Desigur, iar fără să spun bunicului. Voiam să știu ce se întâmplă. Trenul era aproape gol. Totuși a ajuns la mine zvonul că podul peste Mureș ar putea fi minat. Am mers în ultimul vagon, lângă ușă, ca să încerc să o tai, de sărea ceva în aer. Nu a sărit.

De la gară am prins niște unguri care aduseseră sânge pentru cei care erau împușcați prin spitale. M-au luat în mașina lor și i-am condus spre centru. Apoi ceva ziariști francezi. Am luat-o iar spre gară. Nu mai știu de ce – bănui că nu am putut să o iau spre mama pe drumul cunoscut. Țin minte că voiam să ajung la familia Ghidău, din Piața Iosefin – rudele dirigintei mele, Rodica Ghidău – o știam pe fata lor, Adina, studentă la medicină. Voiam să îi întreb pe ei unde sunt probleme în oraș și unde nu, unde se trage și unde nu.

Aveam de trecut podul din spate de  la Elba, spre piață. Venea un tanc. El venea spre mine, eu am plecat spre el. Dracu’ să te ia – am spus. Tragi, treaba ta. Eu trec. Știam că muriseră oameni aiurea. Dar voiam să trec. Am trecut în paralel, la un metru distanță. Îmi aduc aminte cum mă uitam la el, credeam că o să îmi ia foc privirea, una pe care puteai să o atingi, intensă. Cu întrebarea: „Na, mă omori”?

Nu s-a întâmplat nimic. Am ajuns la familia Ghidău. Aproape m-au legat. Că nu plec niciunde până la tren și punct. Mda, ok, deja strânsesem destule emoții în ziua aia, cu cei cu sângele, cu ziariștii, cu centrul, cu tancul. Am plecat acasă la Arad.

Trebuie scris!

Dar pe coada mea nu am stat. Voiam să rămână ceva din asta. Să spun lumii. Dar nu mai erau manifestații – se trăgea. Am scris un text, nu știam unde să îl duc, era despre ungurii care aduseseră sânge în Timișoara.

La tipografie se trăgea, prin alte locuri din oraș se trăgea. La televizor erau colinde zilele alea, înnebuneam cu porcăriile alea de colinde, aveam colinde în dendrite, în axoni, în oligodendroglii, în hemoglobină, în capsula Bowman. Mi-am spus că nu mai vreau să aud colinde în viața asa și în încă 3 reîncarnări. (Doar anul ăsta mi-a mai trecut).

Colinde, gloanțe. Se trăgea. Eram destul de aproape de Subcetate, unde era unitatea militară, blocul din fața noastră era de milițieni, cel din spatele lui de militari. Zonă nu prea sigură. Dormeam în pat, mă rostogoleam pe covor când se trăgea – deja instinctiv.

Colinde și gloanțe, ficusul împodobit în loc de brad. Nu era timp pentru brad – mi-am bagat picioarele în colinde și gloanțe și am tăiat-o să îmi duc articolul. Mă mânca. Nu am mers la tipo, am mers spre locul unde știam că sunt ceva birouri – redacția, cum am învățat după aia că se spune la „casa ziariștilor”, care, la modul general, urma să îmi devină și mie casă.

Știu că mă mai piteam pe după mașini, am mai băgat și ceva târâș. Habar n-am cum am dat de cineva care presta la noul ziar – dar eram în fața clădirii de care aveam nevoie. Nu mai știu de unde se trăgea, nu mai știu cum ne-am făcut conul de ferire. Dar știu că eram „pup” sau pe burtă când i-am întins hârtia.

Articolul meu a intrat în numărul trei al ziarului Adevărul de Arad. Un articol mic, nu mai știu dacă redactat după regulile pe care le am acum în sânge. Exemplarul meu din numărul acela de ziar e sau era undeva în Arad, acum sunt în Timișoara. Dar el există – cred că a fost ulimul număr care n-a apărut pe format normal de ziar ci mai mult așa, ca o curgere pe verticală, ca un afiș.

Nu știam atunci că povestea asta e așa adânc în mine, că o să „cresc mare și o să mă fac ziarist”. Aveam să aflu în curând. Ceaușescu încă nu fusese omorât când articolul meu a fost publicat. Se trăgea. Nu erau mulți mușterii la intratul în istorie. Mai apoi lucrurile au început să intre în matcă, să se liniștească. Și nu a mai fost loc pentru mine când am vrut să mai public ceva. Aveam să aștept până în 1992.

Nu mai știu cum au trecut zilele următoare. Cu gloanțe, cu colinde, cu niște cretini din ceva gărzi d-astea revoluționare care voiau să-mi ia carotida pentru că îmi pipăiseră săculețul din spate și au dat de ceva înțepător – eu ce să fac dacă primisem un pui de cactus de la un coleg de facultate al Mihaelei?… Cândva s-a terminat.

Eram adolescentă, nu mai eram copil, nu eram încă ceea ce, tehnic, se cheamă „tânără”. 16 ani jumate. Habar n-am daca e mult sau puțin ca să te bagi în chestii din care poți să ieși cu un glonte în cap. Unele lucruri nu au vârstă dacă deja există conștiința că ele trebuie făcute.

Semințele au rămas

Am crescut ziarist. Facultatea, redacția Ziarului Timișoara din prima lună de facultate. Adică anul acesta am intrat în al douăzecilea an de presă adevărată. Aproape tot timpul libertății – 20 din cei 22 de ani.

Cel mai mult am stat în Timișoara, de atunci. Oraș cu memoria revoluției, cu revoluționari. Oraș care spunea că nu e bine cum bate vântul la București, cu Iliescu, cu Frontul, cu ai lor. Oraș cu idei, cu presă, cu inițiativă.

Apoi, în timp, lucrurile s-au schimbat. Tot felul de oameni s-au pus pe liste de revoluționari pentru că se dădeau chestii. Se dădeau spații comerciale, își făceau magazine, negociau, se dădeau pensii, bilete de tren, burse. La început am fost doar nedumerită. OK; au murit oameni, au lăsat copii pe drumuri. Au fost răniți și n-au putut munci o vreme sau deloc. Dar nu înțelegeam cum de oameni cu două mâini și două picioare vor să ia ceva pentru ce făcuseră la revoluție. Că sunt plătiți pentru asta.

Lucrurile s-au împuțit în timp. Asociațiile de revoluționari se divideau și se certau. Se luau la scărmănat listele de revoluționari și se găseau decedați de o vreme, copii la revoluție, ciudați care nu ar fi avut cum și de ce să aibă legături cu revoluția. Râdeam de ei. Apoi n-am mai râs.

Uneori trăiam greu. Deseori mai și scoteam (mai scot) bani din buzunar ca să ajung să fac materialele pe care le doream. Uneori nu aveam cu ce să cumpăr cărți, bilete de tramvai sau mâncare. Și alungam ca pe-o muscă gândul că ar fi trebuit să mă bag și eu pe o „listă revoluționară”, să prind niște bani ușori, să îmi fie mai bine ca să pot să ajut pe mai mulți prin ce fac. Îmi e rușine de momentele alea, în care m-am gândit să mă pun pe liste.

Nu am ieșit în stradă pentru bani. Nu am făcut ce am făcut ca să primesc o pensie. Așa că am ales să plec capul când auzeam revoluționari certându-se pentru bani sau pentru merite.

Nu știu dacă ce am făcut eu la 16 ani jumate m-ar fi calificat pentru vreun titlu de revoluționar. Nici nu mă interesează. E revoluția mea. Așa cum nu avea rost să scriu despre ea, de când cu „afacerile astea revoluționare”, e ceva de nepus în balanță și contabilizat.

Alte războaie

La 21 de ani eram studentă la jurnalistică și engleză în Timișoara, lucram de doi ani, voiam să înțeleg cum e cu războiul din Bosnia, de lângă noi. Am mers acolo, am prins luni de zile de război adevărat, cu unii trăgând după mine, cu treceri de frontieră securizată ascunsă în tab ONU, cu deturnare de avion, cu multe minuni. Mi-am amintit de revoluție. Zâmbind. Ăsta era război adevărat. Dar s-a murit peste tot. Iar rădăcinile a toate au fost acolo, la revoluția noastră de o săptămână. De la ea am pașaport, de la ea pot să spun ce cred.

Oamenii sunt mult mai adevărați, mai aproape de esența lor, când cineva e pe-aproape și poate sau vrea să îi omoare. Îmi lipsește uneori entuziasmul celor din piețe, din timpul revoluției, nebunia lor de a ieși cu pieptul gol în fața gloanțelor, solidaritatea celor cu care am mâncat război pe pâine în Sarajevo sau, mai apoi, la bombardamentele din Belgrad. Dar oamenii se schimbă. Oamenii doresc bani, relații, putere, doresc să trăiască mai bine. Se duc idealurile mărețe.

M-am tot gândit câteva zile ce ar mai fi de spus la finalul chestiei ăsteia. Dar nu are rost. Ar fi prilej de metafore frumoase, d-alea de corason, coardă lirică, subtilități. Dar vreau să se termine, m-a deranjat aproape fizic să scriu rândurile astea. Luați și faceți bărcuță din revoluția mea. Am rămas un copil prost: nu la 16 ani și jumătate, nu la 21 – la 38 încă dau bani din buzunar ca să merg undeva unde cred că e de scris sau de apărat o idee. Nu am casă, mașină, spațiu comercial. Am ce scriu. Mulțumesc, revoluție – dar asta e doar între mine și tine, nu e pentru ei.

A, și aș rupe gâtul oricui îl regretă pe Ceaușescu și plânge după soluțiile căldicele de atunci. Libertatea flămândă și tristă e mai de preț decât timpul pernelor de pe radio, pentru a asculta o Europă Liberă, de departe.

Ramona Băluțescu

This post was written by:

- who has written 4297 posts on Presa Oradea.


Contact the author

2 Responses to “Revoluția mea”

  1. angela spune:

    Eu am oprit tramvaiele în Oradea

  2. Gratian spune:

    Acesta mi se pare un articol cu adevarat bun despre Revolutie. Am tot citit zilele acestea diferite pareri/povesti despre acest eveniment – pe care nu l-am trait – insa majoritatea mi se par cam ambigue, parca se doreste relatarea acelor zile doar cu scop de amintire trista, nu de comemorare a tuturor oamenilor cazut pe strazile din tara…

Trackbacks/Pingbacks


Leave a Reply

Please type the characters of this captcha image in the input box

Please type the characters of this captcha image in the input box

Cum să iei de proști 200.000 de orădeni!

Un oraș de proști. Asta cred despre orădeni atât miticii de la Tarom cât și conducerea Aeroportului, incompetenți puși acolo pe un singur criteriu, carnetul de membru de partid! Un oraș de proști pe care poți să îi duci de nas distribuind presei un fake news pe care să-l rostogolească în ziarele lor și pe rețelele de socializare.
Aeroportul din Oradea este la un pas de a deveni un fânaț pe care să mai pască doar vitele și oile țăranilor din zonă. Din marea realizare a alianței UDMR-PSD-ALDE care conduce județul a mai rămas doar o rută de zbor spre București pe care cei de la Tarom au scumpit-o atât de tare încât nu va mai zbura nici dracu din Oradea. În acest context, cei vinovați, atât marionetele politice cât și cei care le-au pus acolo, în loc să explice cum s-a ajuns la situația de față și ce fac pentru a schimba lucrurile, trimit presei fake-news-uri în care se ceartă cu primarul Ilie Bolojan.

Citește mai mult