Categorized | Editorial

Herta Müller și Premiul Nobel al călăului

În ultimele zile, căldura m-a împins la un „gest necugetat” pentru privirile celorlalți, pe care l-am tot repetat. Am preferat să citesc în tramvai, în drum spre serviciu, decât să ascult muzică. Lucru greu de realizat pentru că, politicos din fire, am cedat deseori locul celor mai în vârstă decât mine. În lumina cărților pe care le-am citit (ambele de Herta Müller), nu am putut însă să nu-mi pun întrebarea: „Oare câți dintre bătrâneii aceia, firavi și cu părul alb, cărora le-am cedat locul pe scaun, au fost înainte de 89 torționari, securiști, activiști sau turnători?”

Știu că pentru foarte mulți, acesta este cel mai nepotrivit moment pentru a aborda un subiect literar. A picat guvernul, a fost numit un alt premier, se va forma un nou guvern… o mulțime de subiecte demne de a fi abordate pentru că suscită interesul tuturor.

Ei bine, îi voi lăsa pe colegii mei, poate mai creativi decât mine, să trateze aceste probleme de importanță majoră pentru țară și vă voi oferi, celor care vor găsi interesant acest lucru, o insulă pe care să vă retrageți când, în sfârșit, vă veți fi scârbit cu totul de politica noastră de dâmbovița.

Trebuie să vă spun că în ultima perioadă am început să îndrăgesc scriitura Herta Müller. Este oarecum surprinzător pentru că am început cu o carte grea, una în care predomina simbolismul și în care frazele curgeau mai greu (cel puțin pentru mine).

Cartea se numește „Încă de pe atunci Vulpea era Vânătorul” și m-a impresionat în primul rând prin talentul de creator al autoarei. Deși vorbim de o lume simbolică, Herta introduce cititorul într-un univers în care realitatea se suprapune peste fantastic și realul se rupe în bucăți mici, din ireal.

Scriitura ei seamănă până la un punct cu cea a lui Emil Cioran (lucru confirmat și de unul dintre profesorii pe care îl respect foarte mult, Mihai Maci): foarte complexă și plină de simboluri până la un moment când „te lovește” cu o frază atât de lucidă și de profundă încât te cucerește pentru tot restul vieții și te împinge să-i citești toate cărțile pe care le-a scris.

În cartea „Încă de pe atunci Vulpea era Vânătorul” Herta descrie lumea concentraționară din comunism într-un stil care mie mi-a amintit de proză fantastică.

„În spatele acoperișului plat al cafenelei se-ntinde parcul, și dincolo de el sunt acoperișurile ascuțite. Aici se află străzile directorilor, primarilor, securiștilor, ofițerilor.

Tăcutele străzi ale puterii, unde vântul se teme când bate. Și nu se învolburează când zboară. Și când se răscoală preferă să-și rupă o coastă decât o creangă”

Lumea creată de Herta este fascinantă pentru că seamănă cu descrierea unei picturi de Francisco Goya, sau cu o poezie de-a lui Charles Baudelaire.

Relevantă pentru carte, mi se pare descrierea pe care o face Liviu Drugă pe blogul său personal:

„Inca de pe atunci…” desfășoară mai mult din harta tragediilor și frustrările comunismului: nebăgați în seamă, oamenii mor în cabinele telefonice, iar distanța până la moarte se măsoară în câte tunsuri mai are bărbatul de trăit sau câte rochii de purtat mai are femeia, amenințările se dau în scris și anonime, milițienii ar putea fi buni dar nu prea au pornire, sexul se face în schimbul unei jachete, iar pe retina pisicilor vagaboande se înregistrează actele sexuale ilicite (executate „politic” și „ierarhic”) ale unei întregi fabrici de sârmă, pentru că „Aici împreunarea este la fel de lacomă și ascunsă ca furatul”; frigul și întunericul stăpânește tot săracul, în vreme ce bogații comuniști au de toate”.

Evident, scriitura ei m-a prins repede așa că am căutat pe raftul bibliotecii și alte cărți ale autoarei. Așa am dat peste „Regele se-nclină și ucide”, carte publicată la Polirom în 2005. Vorbim aici de o culegere de nouă povestiri care reprezintă secvențe din biografia lui Herta Müller.

Mult mai reale și mai așezate decât „Încă de pe atunci…”, secvențele reconstituie societatea comunistă în cele mai mici amănunte ale ei, într-o cascadă de observații lucide și concluzii amare.

Pentru Herta nu există decât într-o mică măsură „prezentul din cele prezente”. Realitatea dominantă se încadrează în „prezentul din cele trecute”. Cât despre „prezentul din cele viitoare”, el pare că va deveni întotdeauna un „prezent al celor trecute”.

„Când am sosit în Germania, m-a speriat reclama făcută de o firmă care se ocupa de mutări la domiciliu. Reclama suna așa: „Avem noi grijă ca mobila dumneavoastră s-o ia la picior”.

Această mobilă cu picioare o cunoșteam bine ca pe un semn ce ți-l dădea cu tot dinadinsul Securitatea. Astfel, se întâmpla să mă-ntorc acasă, iar în absența mea scaunul din cameră, de pildă, făcuse pași, ajungând tocmai în bucătărie. Sau tabloul de pe perete traversase odaia și aterizase pe pat”

În fapt șicanele acestea erau doar preludii ale unor tragedii.

„Când unul dintre prietenii mei a fost găsit spânzurat la el acasă, mă aflam deja în Germania. Dar acolo de unde trebuise să plec și să-mi las prietenii, regele se înclinase și ucisese din nou.

Îl ucisese pe Roland Kirsch, un inginer constructor de 28 de ani care vorbea puțin și încet, nu făcea mare caz de el, scria poezii, era fotograf amator. Și care nu rupsese prietenia cu mine nici atunci când ajunsesem un „dușman al statului”, și nici după plecarea mea din țară.

Îmi scria cărți poștale la Berlin știind ce riscă. Doream să dau uitării prietenia noastră, să nu ne primejduiască, mi-era teamă pentru el. Dar cu atât mai mult mă bucuram, temătoare, de cărțile poștale ce mi le trimitea: erau un semn de viață.

Ultima, primită cu câteva săptămâni înaintea morții sale, era o fotografie alb negru (…). Pe dosul ei era scris: „Îmi mușc uneori degetul ca să simt că mai exist”. (…)

La fel ca propoziția e și data morții: Întâi Mai, cea mai mare sărbătoare socialistă, „Ziua Muncii”. De Ziua Muncii, un dictator setos de prigoană și de construcții monumentale s-a descotorosit de un inginer constructor”.

Știind aceste lucruri, văzându-le cum cresc sau cum se petrec în jurul tău, cum ar trebui oare să reacționezi. Herta oferă un exemplu foarte plastic care caracterizează una dintre metehnele care stăpâneau atunci universul concentraționar.

„Eram cu nervii la pământ, în așa hal încât pur și simplu trebuia să fur. Să-i fur Statului barem câteva cârlige de rufe ori niște tăieței, de vreme ce el îmi fura viața”.

Evident, în acest context, singurul paradis la care puteai spera, era fuga din România. Fuga însă, nu-i era permisă chiar oricui.

„Până ce sosea momentul, n-aveai voie să bați la ochi cu nimic. Ba mai mult, trebuia să te rostuiești, să faci o carieră. Cu cât reușeai să te cațeri mai sus, cu atât îți sporeau posibilitățile.

Ajungeai să dispui de influență, putând să te folosești de cei ce depindeau de tine. Prin șantajarea celor inferiori ierarhic, agoniseai capitalul necesar șperțuirii slugarnice a celor de deasupra ta.

Pentru mulți, modul de a se lăsa aserviți de putere nu era decât o necontenită pregătire mascată în vederea fugii. Asemenea indivizi rămâneau peste hotare nu în ciuda faptului că-și atinseseră țelul urcușului social, ci tocmai de aceea.

Oamenii de rând vorbeau în bătaie de joc despre fuga ca lux suprem. Orice ștab fiind, chipurile, animat de o înaltă conștiință socialistă.

La drept vorbind, după fuga atâtor ștabi, conștiința socialistă ar fi trebuit redefinită și constatate următoarele: treapta cea mai înaltă de dezvoltare a conștiinței socialiste o reprezintă fuga în capitalism”.

Ambele cărți ale Hertei pe care le-am citit până acum au finaluri asemănătoare. Dure, profunde, realiste.

Într-o bună zi – trăiam de un an la Berlin – am fost invitată să mă prezint la serviciul de Securitate al Statului (n.r. german). Mi s-a spus numele unui român pe care nu-l cunoșteam, apoi mi-au fost arătate fotografia sa și carnețelul de notițe în care-și notase numele și adresa mea.

Serviciul german bănuia că individul se afla la Berlin, trimis de Securitatea română cu misiunea de a lichida câțiva indezirabili. Am fost avertizată să nu intru în bistrouri cu personal românesc dubios.

În România, la Timișoara, unde am trăit până la data emigrăriii mele, există azi o mare fabrică de sucuri de fructe. Proprietarul ei este omul arestat pe atunci la Berlin pentru însărcinări criminale.

Vântură-rele de atunci este azi un om de afaceri, unul din numeroșii oameni de afaceri, bancheri, politicieni, profesori, al căror statut din vremea dictaturii le-a permis să-și folosească influența și capitalul pentru a lua startul în economia de piață. (…)

Aud că sucul de fructe timișorean e bun la gust. Dar nu voi bea din el, căci altfel aș bea o dată cu el o frică pe care nici n-o mai simt”.

Ar mai fi multe lucruri de spus despre această minune a literaturii germane. Ce mi-a atras însă atenția în ultimele zile, este afirmația pe care am auzit-o la unii „mari oameni de cultură” de pe aceste meleaguri (probabil foști securiști sau activiști pe timpul lui Ceaușescu).

S-a născut aici, primele cărți le-a scris aici și toată opera ei se centrează pe întâmplări din România

explica una dintre aceste persoane, încercând să-i convingă pe ceilalți că România are meritul ei în Nobelul luat de Herta. Cred că la toată sporovăiala acelei persoane ar fi trebuit adăugat, la final, „din nefericire!”.

A spune că România are vre-un merit în scriitura acestei femei este ca și cum ai spune că Premiul Nobel îl merita călăul și nu victima. Că naziștii care îi lichidau prin gazare pe evrei în lagărele de concentrare au meritul lor, datorită interesului literar sau cinematografic pe care l-au trezit crimele lor.

Trist este că acel călău, care a distrus milioane de vieți și a schilodit această țară, încă mai trăiește. El se ascunde, așa cum spune și scriitoarea, în gustul dulce al unor sucuri, ca cel din Timișoara.

Ichim Vasilică

This post was written by:

- who has written 4374 posts on Presa Oradea.


Contact the author

2 Responses to “Herta Müller și Premiul Nobel al călăului”

  1. C.T. DURGHEU spune:

    Pacat de demolarea unor imobile ( s-a mai procedat tot atit de neinspirat ( sa fiu indulgent ) cu cladirea din piata, de linga ,,mamutul ” BILLA ) pt. a construi PARCARI !!!???? …pentru cine oare ??! Iata viziuni SCURTE ! … ,in loc ca acele cladiri sa fie reparizate ca ateliere de creiatie pentru zecile de artisti plastici ; ..sculptori,pictori , designeri,arhitecti, graficieni, etc , din … sau stabiliti in Oradea,( consacrati sau absolventi ai Facultatii de Arte Vizuale din Oradea ) …spatii atit de necesare actului de creiate artistica plastica . Specialisti de-o importanta covarsitoare vis-a vis de destinele de viitor ale Oradiei .Pe cine mai intereseaza in Oradea VIITORUL sau ….CULTURA ?!

  2. Dan spune:

    Traieste in gustul dulce al unor sucuri! Foarte bun articolul, felicitari, am sa citesc, cartile doamnei Muller , cu siguranta!

Trackbacks/Pingbacks


Leave a Reply

Please type the characters of this captcha image in the input box

Please type the characters of this captcha image in the input box

Iranul, butoiul cu pulbere al Orientului!

Modul de acțiune al Iranului pare a fi copiat după cel rusesc. Deși știau clar că au încălcat legea încercând să livreze petrol unui stat care se afla în embargou, au reacționat violent sechestrând o navă britanică și punând în pericol întreaga securitate a strâmtorii Ormuz pe unde tranzitează o treime din petrolul transportat pe cale maritimă în toată lumea. Atacul cu drone s-a făcut prin intermediari, neasumat, la fel cum a făcut Putin când a anexat Crimeea, utilizând militari „anonimi” fără însemnele țării. Retorica internațională a ministrului Iranian de externe, Mohammad Javad Zarif, și a președintelui Hassan Rouhani pare a fi copiată după cea utilizată de Vladimir Putin și Sergey Lavrov.

Citește mai mult