Categorized | Reportaj

Stai cu noi, cu tot cu inima ta!

Mai stai, Adi. Știi de ce? Pentru că se pleacă ușor. Și un bilet se găsește ușor. Și un perforator… Chiar și în tramvaiele avariate. Poți urca fără bilet. Dar… mai stai… Pentru că încă sunt lucruri de făcut aici. Pentru că ele chiar se întâmplă, acum, în sălile de operații – poate chiar tu vei fi într-o zi unul din cei în halat, într-o sală de operații, și voi scrie și despre tine…

Sunt doar un străin care se bagă ca nesimțitul în viața ta. Și totuși, cred – îmi place să cred – că mereu se vor găsi nesimțiți să se bage, atunci când e vorba de viața unui om.

Uite: Marian. Ne știm de niște ani. Am vorbit despre o mie de lucruri până acum, poate de o mie unul, ca în basme. Și totuși, când ajung la tine, se înfurie. E ciudat să-l văd furios.

E un om bun, își iubește meseria, îi pasă de bolnavi. Îl găsesc mereu pregătit cu pixul în mână și cu câte o foaie pe care desenează mare inima, apoi cârja aortică, apoi restul. Explică ce se întâmplă, ce șanse sunt, ce trebuie să curgă ca să fie bine. Dar desenul tău…

Pur și simplu a fost o noapte în care m-am pus în fața lui – când era obosit și voia să ajungă finalmente acasă, după câteva zile de operat în care povestea cu „zi-lumină” era doar o poveste pentru că intrase aici mult mai mult decât spațiul de la 7:00 la 19:00, cât era când se făcea noapte în acel anotimp – m-am pus în fața lui, i-am oprit drumul și i-am spus: te rog, explică-mi de ce nu se poate.

Un moment am avut senzația că o să mă strângă de gât, știam că nu pe mine mă urăște, poate ura ceva din insistența mea, dar ceea ce ura cu siguranță din toată inima lui de chirurg era acel „nu se poate”. Pentru că e cumplit să ai de luptat cu „nu se poate, e prea târziu, nu mai e nimic de făcut”. Oamenii, uneori, au nevoie să urască.

Erai aproape de noi, undeva în una din încăperile acelea care se ramificau din coridorul pe care îl treceam toți trei în halate albe sau verzi sau albastre – nu mai știu, n-am chef să mă uit acum la pozele de atunci. Important e că știam că ești acolo și aștepți.

Adică nu: că NU mai aștepți – exact asta este problema. Nu am întrebat niciodată unde ești, cine ești – nici măcar nu știu dacă te cheamă Adi, Marian mi-a spus prima dată numele tău, apoi nu mi l-a mai spus, era doar furios, dădea ca și cu un ciomag cu lucrurile pe care le ura că trebuie spuse, că sunt așa cum le spune. N-am reținut numele, știam doar că e un nume „de galben”, solar – la mine toate numele care încep cu A sunt „de galben”.

Erau lucruri mari cele care se întâmplau în spital în zilele acelea, săptămânile acelea din martie 2012. Bătea vântul premierelor. Urma o transmisie în direct prin care medici din Italia prezentau felul în care se fac investigațiile cordului înainte de a se trece la proceduri minim invazive.

În Timișoara se operează pe cord deschis de mai bine de 20 de ani – în toamnă am sărbătorit cei 20 de ani – a apărut încă o modalitate ca aceste intervenții să se facă astfel încât pacientul să aibă cât mai puțin de suferit de la operație.

Chirurgii se chinuie mai mult atunci când tăietura e mai mică dar cel de pe masă e în avantaj. Venisem la spital pentru asta, pentru a vorbi cu prof.dr.Marian Gașpar, cel care conduce Clinica de Chirurgie Cardiovasculară din cadrul Institutului de Cardiologie din Timișoara, despre noutățile acelor zile.

Atunci am aflat de tine, Adi. Un tânăr dintr-un salon de la etaj cu o problemă specială, care îl duce încet și sigur spre moarte și căruia nici apreciatul chirurg nu are ce să-i facă.

Doctorul îmi povestise în alte rânduri despre cazuri disperate în care s-a băgat, despre șanse mici, despre nereușite. Despre tot ce se întâmplă înainte, când calculezi și speri, despre cum e după, când ce a mai rămas de spus sunt doar condoleanțele.

Pentru că sunt și cazuri în care e prea târziu, dar un târziu la care se ajunge după încercări cu bisturiul în mână, după o luptă dreaptă. La tine lupta n-a fost dreaptă. Bătălia cu mânuirea bisturiului nu poate începe. Problema a fost diagnosticată prea târziu…

Inima ta e obosită, plămânii tăi sunt obosiți, în curând nu o să mai poți respira decât cu mască, în tot timpul ăsta moartea va veni din ce în ce mai aproape și într-o zi își va cere ortul, moneda pentru luntrea lui Charon.

M-a lovit lipsa de onestitate a vieții. Ceea ce auzisem în paralel cu motivul pentru care mersesem la spital îmi devenise tot așa de important ca și premierele acelea de care trebuia să scriu.

Boala ta, acel defect de vase care face ca plămânii tăi să nu poată funcționa corect și inima să obosească, ar fi putut fi diagnosticată la naștere. Asta mă revoltă, asta îl face pe Marian nervos, văzându-se neputincios: pentru că lucrurile ar fi trebuit să fie altfel.

Știu că știi toate astea, și că ești și tu furios. Ești student la medicină. Sau erai. Acum ești un pacient într-un spital din vestul României. Un tânăr care știe ce i se întâmplă, care știe că problema lui nu se poate rezolva chirurgical prin săpatul în inima aceea bolnavă. Care este condamnat la a își aștepta moartea pe un pat de spital, undeva lângă Pădurea Verde din Timișoara.

Viața e plină de paradoxuri. Uneori în zona aceea tot ce văd sunt prostituatele care opresc camionagii. Alteori văd crengile pădurii și-mi aduc aminte că acolo am găsit viorele și pecetea lui Solomon și plante pe care nu le știu cu numele lor românesc ci doar cu cel latin: Scilla bifolia.

Poate îți urăști inima, pentru că te-a trădat. Poate îți spui că ai ținut în piept o bombă cu ceas. Dar toți ținem în piept bombe cu ceas, Adi, bucuria sau durerea le pot oricând detona, pentru treaba asta nu trebuie să fii tânăr sau bătrân. A ta are numărătoarea inversă pornită. Dar ea a pornit de când te-ai născut.

Ar fi trebuit găsită boala, cineva ar fi trebuit să facă mai multe investigații, s-ar fi aflat, s-ar fi făcut ceva cât încă se putea negocia ceva cu inima ta. Acum ai avea nevoie de inima altuia. Dar nu doar de inimă ci și de plămâni. Iar transplantul cord-plămâni încă nu se realizează în România.

Am venit pentru informații de bine în spital. Le-am primit și pe cele de rău. Despre inima ta. Despre așteptarea ta, așteptare a ceva ce nu are de unde și cum să vină. Și despre obosealata în a aștepta. Și m-am cutremurat.

Aveam nevoie de poze, poze noi, poze mai bune decât cele pe care le făcusem deja în sălile de operații, ca să-mi ilustrez materialul de acum. Umblu de ani de zile prin spitale, am mai fost și aici, la Cardiologie, pe o perioadă întinsă pe mai mult de un deceniu, am văzut intervenții pe cord deschis acum 12 ani, acum 10 ani, acum 4 ani, acum.

Lucrurile se schimbă, aparatele foto se schimbă, miza rămâne aceeași: să spun, să ducem mai departe noi, cei aflați uneori, printr-o mare bunăvoință și încredere a chirurgilor, în zona aceea de atât de aproape de plagă, pentru a putea explica puțin din „cum este”, „că este”, pentru a vorbi despre acele fantastice realizări care au loc. Știu, pe tine te lasă rece toate astea, acum. Dar să-ți mai spun ceva.

Paradoxul este că, lângă tine, o fată de 16 ani cu o boală la fel ca a ta a fost operată sub ochii mei. Ai putea zice că e cinism, că e cruzime să îți spun asta. Dar, Adi, nu uita viața continuă după fiecare dintre noi, că „regele moare” ca în piesa lui Ionesco dar că soarele va răsări și după el. Iar ceea ce vreau să facem împreună, eu scriindu-ți, este… să ajutăm.

Pe cei ca ea, pe cei ca pruncii de acum și din viitor, pentru ca cei care sunt acum în pas cu scrisoarea mea pentru tine să înțeleagă că se poate face mai mult, să ceară să se facă mai mult. Pentru ca inimile lor să fie ascultate altfel și pentru ca ce e rău în ticăitul lor să fie auzit și îndreptat la timp. Pentru a nu se mai ajunge la tineri pentru care deja e prea târziu. Și pentru că și tu încă mai ai ceva de așteptat.

Fata aceea… Am aflat de ea tot de la Marian, era supărat pentru tine, supărat că e cu mâinile legate. Furios pe jocul sorții. Avea fata aceea de 16 ani care îl aștepta pe masă. Te avea pe tine. Și mârșavul joc al sorții care a învârtit sticla altfel pentru voi doi, într-un joc nedrept.

Atunci am decis că voi rămâne noaptea aceea în spital și că, atunci când va veni clipa, voi scrie despre tine. Sau pentru tine. Sau pentru noi toți, cei care putem lua ceva de aici.

Era în Timișoara și prof. dr. Gunther Laufer, din Austria, se terminase deja prima intervenție la care am participat în ziua aceea (prima pentru mine), am rămas și la ultima. Pentru tine, Adi. Ca să încerc să înțeleg cum ar fi putut fi.

Ca să mă îmbib iar de gândul acela al nedreptății și să încerc mai târziu să îl dau mai departe. Pentru ca asta să nu se mai repete.

Fata aceea… 16 ani. Nu îi știu numele. Nici măcar culoarea lui. Știu doar că, deși credeam că nu m-ar putea impresiona mult la o nouă operație de cord, dat fiind că, oricum, intervenția se face în anticamera morții, pacientul fiind anesteziat și inert, totuși ceva m-a lovit pe neașteptate.

Treceam dintr-o sală de operație în alta, codiță tolerată a profesorilor, încercând să înțeleg și să iau cât mai multe, deranjând cât mai puțin, și atunci am realizat că am ajuns în sala a doua puțin mai repede decât de obicei. Că doar atunci se pregătea poziția pentru pacientă, felul în care va sta corpul acela pentru a fi deschis și pentru a se săpa în el.

Corpul acela m-a lovit în retină. Un corp de statuie, de balerină, de zeiță. Moartea nu alege în ce recipient își cuibărește semințele. Am văzut mâinile înmănușate mișcând corpul acela ca pe un sac de cartofi. Știam despre malformația din pieptul fetei. Și toate acestea, într-un amalgam, în noaptea aceea târzie de duminică de martie…

Și tu, undeva dincolo de blocul operator… De fapt acela a fost momentul cel mai izbitor dintre toate. Nu trebuie să judeci sau să cumpănești ajutorul ce trebuie acordat cuiva după frumusețe, după… pufoșenie, cum ar spune unii. Și totuși, într-un corp atât de tânăr și frumos cum era corpul acela gol și care urma să fie răscolit în câteva momente, moartea părea și mai greu de acceptat.

Operația s-a terminat cu bine undeva după miezul nopții. L-am mai întrebat pe chirurg de tine, mai apoi. Am venit și la ultima intervenție de tipul minim invaziv pe care le-au făcut timișorenii în premieră, cu ajutorul prof. dr. Alberto Repossini, din Italia, tot în primăvara aceasta, și am stat și acolo cu nasul în plagă, să înțeleg ca, mai apoi, să dau mai departe.

Și când ultima din aceste operații extraordinare s-a încheiat, când Alberto și Marian erau deja ieșiți din costumele de sală și când începuserăm să străbatem coridorul acela cu saloanele în care pe undeva erai și tu, după ce mă foisem mai multă vreme neștiind cum să readuc subiectul în discuție, m-am oprit în fața lui Marian și l-am rugat să-mi explice iar de ce nu se poate… Și-am înțeles că, oricum, nu mai vrei să aștepți, că nu mai vrei să stai cu noi…

Adi, în România nu se face încă transplant de cord cu plămân. Dar se face în Austria, se face în alte locuri din Europa. Nu știu care e legislația dar dacă ea nu e bună, se poate schimba. Nu știu exact care sunt costurile – dar bani se pot obține. Nu știu cât mai ai de trăit. Și nu am să-ți spun de Dumnezeu – asta nu face parte din ecuația mea. Dar cât timp există o șansă, trebuie să rămâi cu noi, ca să le încercăm.

Aș putea să-ți spun de părinții tăi, de prieteni, de dragoste, de bucuriile mici, de atâtea lucruri. Dar nu îți spun de ele. Îți spun că voiai să devii medic. Că e nevoie de doctori buni, de doctori mai buni ca cel care nu a văzut că e ceva în neregulă cu inima ta. De doctori ca Marian care e furios că nu are ce face.

Deocamdată. Dar avem celelalte țări. Lângă tine și inima ta bolnavă, la capul fetei de 16 ani se vorbeau trei limbi, în timpul operației.

Granițele nu mai înseamnă așa mult, acum. Doar cele pe care le punem noi, pentru totdeauna. Rămâi cu noi și fă partea ta din a fi mai bine. Vorbind la o emisiune de radio despre cele din salile de operații, un ascultător impresionat m-a întrebat dacă am plâns vreodată în blocul operator. I-am spus că nu, că acolo nu e timp de plâns. Dar, uite, spun acum continuarea: am plâns pentru tine, Adi, în noapte, în curtea spitalului. Pentru ca nu știam ce să fac pentru tine și cum să ajut.

N-am știut mai mult decât ce face orice ziarist ca mine: să scriu. Să spun încă ceva despre cum e acolo, în sală, și pe lângă sală, despre medicii care își fac sau nu-și fac treaba. Și tocmai pentru că mai există un fir, să te rog public să mai rămâi încă puțin cu noi, nu spune tu că trebuie deja să se termine.

Ramona Băluțescu

This post was written by:

- who has written 4348 posts on Presa Oradea.


Contact the author

21 Responses to “Stai cu noi, cu tot cu inima ta!”

  1. Sever Ioan Miu spune:

    Adi, viata merita traita. Cu rele, cu bune. Cu foarte bune, pe care poti ajunge sa le vezi, daca vrei sa le vezi.

    Viata e singura ta certitudine, nu ti-o arunca la gunoi!

  2. Valentina spune:

    Frumos articol! Emotionant si in acelasi timp, preocupant. ..
    Adi, viata merita traita pentru faptul ca e un dar ; merita sa traiesti fiindca tu esti un dar… Lucrurile si faptele marete pe care tu le poti face, nu le poate face nimeni, doar tie ti-au fost date unele daruri pe care le poti folosi pentru a-ti face viata ta si a altora mai buna….NU PLECA!

  3. Din momentul in care echipa radio a demarat actiunea „NE PASA !” pentru sprijinirea celor aflati in grave probleme de sanatate am avut ocazia sa aflu de situatii foarte dramatice. In marea lor majoritate se simte lipsa comunicarii dintre acestia si prieteni. Prietenii Adi nu sunt doar cei care poarta acest „titlu” ci iti pot fi toti cei carora le pasa de tine trimitandu-ti chiar si macar un mesaj . Lupta poate fi nedreapta si dureroasa.. crunta si istovitoare dar merita .. viata este doar una.. ATAT ! Merita sa lupti si considera-ne te rog prietenii tai .. accepta umarul nostru si CU DUMNEZEU INAINTE !

  4. daniela spune:

    Sus,romane!Fii tare si vei invinge!Nu se renunta la lupta cat inca mai este speranta.Ai atatea lucruri de facut inca.O. imbratisare mare de la o mama romanca din Toscana

  5. Ramona Lengyel spune:

    Viata e un dar dat de Dumnezeu si noi oamenii avem datoria sa luptam pentru ea si sa ne bucuram de tot ce e frumos. Adi, viata ne da multe de infruntat si uneori simtim ca ca nu mai putem, dar trebuie sa fim puternici si sa luam totul de la capat, sunt conbinsa ca vei reusi sa asta e singura solutie. Mult succes!

  6. Lenuta Enache spune:

    Sunt unul dintre cei ce au fost chemati dincolo…
    usile s-au inchis chiar cand era sa fac ultimul pas … ma voia inapoi VIATA !
    Multumesc, INGERULUI MEU PAZITOR !!
    ADI, fii puternic !
    Iti suntem alaturi !!
    Primeste toate gandurile mele bune !!
    Fiica mea a avut si ea cu multi ani in urma o astfel de „aventura”, iar acum este medic !!
    Te iubesc, copil drag !
    Ai toata viata in fata, nu pleca, ai multe de spus AICI !!
    Doamne ajuta !!

  7. Valentina Balaban spune:

    Ai misiune, traieste!

  8. AURELIA spune:

    Draga Adi, sunt mamica unei fetite care a decedat, avea doar 28 de ani, o boala rara. Adi, stii ce s-a intamplat cu mine de atunci? m-a ingenunchiat, mi-a sfasiat inima si sufletul.Stii cata durere a ramas in urma ei? Adi, ai o datorie fata de tine, parinti si prietenii tai. De ce nu vrei sa fii un invingator? A fost un pilot care a ramas fara picioare in urma unui accident aviatic, a luptat si cu proteze a inceput sa piloteze din nou!!! Si tu ce faci? Imi doresc din suflet sa fii un invingator, chiar daca ganduri rele ti-au trecut prin cap, sper…ca au fost de moment, ca poti sa le depasesti. Te rog sa-ti pese de familia ta pe care ai distruge-o, sa-ti pese de noi cei care suntem alaturi de tine!
    Ieri e Istorie,Maine e Mister iar Azi e un Cadou…sa ne bucuram impreuna de acest cadou!

  9. didi shocky spune:

    am trecut si eu prin clipe grele de sanatate!Dumnezeu mi,a luminat sufletul si amtrecut peste toate operatiile cu succes!Dumnezeu fie cu tine dragul meu,ai incredere si vei invinge!

  10. gabriela marincoiu spune:

    eu nu am trecut prin nicio operatie in schimb ma rog pentru oricine imi zice gaby rogate si pt noi,iar Doamne Doamne imi asculta rugaciunea iar acea persoana se simte mult mai bine asta o sa fac si pentru tine am sa ma rog din suflet sa fii in continuoare pintre noi si sa duci o viata normala.Astept raspuns pe viitor de la tine.

  11. MIHAELA JIANU spune:

    Adi,fii puternic si nu renunța!DOAMNE AJUTA!

  12. Luisa spune:

    Nu renunta, Adi! Ai menirea ta in lume, asa ca, du-ti pana la capat ceea ce ai inceput… visul tau! Nu lasa ca fiecare zi sa-ti apese sufletul, ci gaseste resurse de a mai pune un gand bun pentru ziua urmatoare. In adancul sufletului meu stiu ca va veni momentul cand o veste buna iti va insenina destinul, si mai stiu ca Dumnezeu iubeste pe fiecare, iar pe tine te iubeste. Nu lasa loc pentru deznadejde, hraneste-te cu speranta, cu crezul tau de-o viata! Doamne-ajuta, tie, Adi, si nu uita ca indiferent de distante, prietenii te sustin!
    Uite, maine dimineata sa zambesti si sa-ti spui cu voce tare: EU POT!!!

  13. valentina s spune:

    emotionant ! din păcate doar o viată avem iar dacă e ceva de ” reparat” trebuie ” reparat” ! Felicitări Ramona, curaj si optimism tuturor pacientilor !

  14. Sustinem implicarea, sustinem oamenii care raman cu noi, sustinem profesionalismul, sustinem ….valorile care palpaie prin marea de nonvalori care au devenit valori….Felicitari doctorilor si felicitari Doamnei Ramona Balutescu pentru felul in care a scris si pentru modul in care duce inainte, onest, o meserie in care comprmisul a facut celebri multi jurnalisti. Va sustinem si va promovam ca sa nu ramanem fara valori. Curaj ….

  15. Articol de foarte bună calitate. Felicitări! Personalului medical multă sănătate şi noroc!

Trackbacks/Pingbacks

  1. […] Viaşu – PaginaMedicala.ro, Diana Marcu –  http://www.gandul.info, Ramona Balutescu – http://www.oradeapress.ro şi Gina Gheoca – […]

  2. […] Mirabela Viaşu – PaginaMedicala.ro, Diana Marcu –  www.gandul.info, Ramona Balutescu – www.oradeapress.ro şi Gina Gheoca […]

  3. post spune:

    […] pentru care ziarista timişoreană a fost nominalizată la prestigiosul premiu a apărut în http://www.oradeapress.ro, iar „acţiunea” sa se desfăşoară în Clinica de Chirurgie Cardiovasculară de la Institutul […]

  4. post spune:

    […] Jurnaliștii care au prezentat românilor, în ultimul an, realizările și insuccesele din sistemul medical românesc au fost împărțiți în trei secțiuni: presă scrisă, audio-video și jurnalism online, la fiecare dintre categorii făcându-se mai multe nominalizări. La Timișoara a ajuns premiul pentru Jurnalism online, primit de colega noastră Ramona Băluțescu, pentru un material publicat în Oradea Press, despre chirurgia cardiovasculară timișoreană și despre strădaniile și limitele medicilor de aici: http://www.oradeapress.ro/2012/05/stai-cu-noi-cu-tot-cu-inima-ta/. […]


Leave a Reply

Please type the characters of this captcha image in the input box

Please type the characters of this captcha image in the input box

Cum să iei de proști 200.000 de orădeni!

Un oraș de proști. Asta cred despre orădeni atât miticii de la Tarom cât și conducerea Aeroportului, incompetenți puși acolo pe un singur criteriu, carnetul de membru de partid! Un oraș de proști pe care poți să îi duci de nas distribuind presei un fake news pe care să-l rostogolească în ziarele lor și pe rețelele de socializare.
Aeroportul din Oradea este la un pas de a deveni un fânaț pe care să mai pască doar vitele și oile țăranilor din zonă. Din marea realizare a alianței UDMR-PSD-ALDE care conduce județul a mai rămas doar o rută de zbor spre București pe care cei de la Tarom au scumpit-o atât de tare încât nu va mai zbura nici dracu din Oradea. În acest context, cei vinovați, atât marionetele politice cât și cei care le-au pus acolo, în loc să explice cum s-a ajuns la situația de față și ce fac pentru a schimba lucrurile, trimit presei fake-news-uri în care se ceartă cu primarul Ilie Bolojan.

Citește mai mult