Categorized | Reportaj

„Femeie, dă-ne inima copilului tău!” – și foarfeca lui Atropos, ce remaiază vieți

…Ea crede că moartea are felii și compartimente – dar nu e așa, nu e niciodată așa. Ea crede că există moarte și mai puțin moarte. Dar e doar speranța ei, himera ei, născută din nimic. Ar minți cu orice, cu mâini, cu picioare, cu cuvinte, ar spune de vise cu părinți și bunici, de marțieni, de orice, și nici n-o condamn, și o înțeleg, și mă doare cu ea.

Și doare tare: fiul ei pleacă, a plecat deja, doar ea nu știe, nu vrea să știe, ea spune că el e aici, l-ar ține cu ea, fiecare fir de păr îi e scump dar undeva știe că totul s-a sfârșit, că tot ce era el până acum s-a sfârșit. E năucă de frică, năclăită de ură, nu știe dacă să dea, dacă să stea, dacă ea e să fie judecător, juriu sau pradă, oricum o iei, cerul i-a căzut în cap.

Oamenii în alb își întind antenele și parcă o pipăie. Încă n-o întreabă, ea simte în aer că va veni, îi simte cum o măsoară, ca pe-un animal hăituit. I-ar mușca, i-ar bate, i-ar rupe. Dar ei nu vor decât să-i arate mugurii vieții noi.

Fiul ei ar putea semăna vieți în ghivecele din piepturile unor necăjiți chinuiți.

„Sunt ultimul om”, spune, „dar sunt mamă, nu-mi luați minunea pe care o ademenesc, doare dar e singurul fir ce mă ține. Mâncam ce găseam dar eram fericiți”…

E năucă de frică, năclăită de ură, nu știe dacă să dea, dacă să stea, dacă ea e să fie judecător, juriu sau pradă, oricum o iei, cerul i-a căzut în cap. Spune un „nu” cât două catedrale medievale, îi spun cât de rar e să trăiești după ce mori, spune că nu mai are decât o pisica acasă, îi spun că oameni ce-și fac deja bagajul ar putea rămâne cu noi.

Mă urăște că-ncerc, o iubesc că nu îmi închide, mi-e rușine și caut întâmplări și cuvinte și știu că e ultimul telefon, că nu mai e timp, că nu mai e cum, nu mai am unde să trag de ea, sunt în perete, e „nu”, spun „o viață liniștită, doamnă!”, și sper, sper pentru ea. Închid și plâng și trece înc-o noapte de nesomn. Dimineața ea trage aer în piept, la prânz spune „da” și… e „da”.

„Dă-ne inima fiului tău, femeie, doamnă” – nu se spune niciodată așa, dar e așa. Ea își va lua copilul, mai ușor acum, și-l va așeza în pământ. Doar pisica ei va ști – cei ce trăiesc prin ea niciodată nu vor ști cum a fost…

*

Nu știu „ce e asta de mai sus”, nu vreau sa o definesc. E „ceva”. Scriitură. Voiam să scriu despre ea și a ieșit altceva decât reportaj. E nodul în gât ce trebuia plâns. Dacă aș ști să plâng altfel decât să scriu, n-aș face meseria asta. Iar acum „celălalt”, cel plâns, e o mamă și zbaterea ei până fiul ei s-a dus.

I-am spus că nu de asta o sun, ca să scriu despre ea. Nu de asta o sunasem. O sunasem pentru că eram un om care voia să dea din panica lui că niște oameni care ar putea trăi, prin ea, vor muri, totuși. Și atunci printre medicii și cunoscuții mei preoți și coordonatorii de transplant și toți, m-am băgat și am ridicat două degete.

N-am să leg momentele între ele, în acest material, n-am să dau detalii despre numele familiei la care am ajuns, despre timp, despre locul unde curgea această dramă. Doar că s-a întâmplat, așa, discutând cu acel om distrus, cu acea mamă ce nu voia să i se ia speranța într-o minune.

„Condoleanțele” ce pot ucide…

Mă gândisem de multă vreme, până atunci, la cum e munca aceasta de coordonator de transplanturi, la cum curge tot din momentul în care un om aflat în spital ajunge în moarte cerebrală și până când se ajunge ca în corpul lui să se intre, nu pentru a se mai vindeca ceva, ci pentru a se recolota organele. Nu știam.

Nu ai cum să știi. Nu poți decât să îți închipui și probabil orice ți-ai închipui va fi departe de realitate. Am vazut asta atunci când întâmplarea aceea absolut stranie a făcut să discut, după un lung șir de „alții” cu o mamă în situația de a fi ajutată să înțeleagă că fiul ei s-a dus și că poate ajuta la viețile altora, că e singurul lucru care se mai poate face.

Despre cât de puțin știm sau ne închipuim despre o astfel de discuție mi-am dat seama de la salut: trebuie să spui ceva celuilalt și totuși nu poți să spui „condoleanțe” pentru că, în acel moment al discuției, copilul ei e încă viu pentru ea și riștisă dai de un răspuns negativ categoric, după ce ai stârnit ostilitate.

Așa, de la un prim salut, realizezi cât de important e să fii școlit, ca și coordonator de transplant, să fii învățat ce să spui și ce nu, pentru a nu jigni și a nu îndurera și mai mult pe cei de la care aștepți un acord pentru prelevare…

Dar câtă empatie trebuie să pui în joc, și nu mimată ci așa, normală, de la sine, pentru a gândi în ritm cu celălalt și a înțelege temerile sale, dorințele sale, refuzul său, cu care te lupți? Și mai ales nu trebuie să arate povestea a corridă în care cel încolțit este aparținătorul, ruda celui aflat în moarte cerebrală. Deși poate e așa…

Dar omul are dreptul de a alege. Așa e legislația. Și aici intervin considerente religioase, eventual și neîncrederea față de medicii care spun că totul s-a sfârșit, deși inima mai bate… E greu să înțelegi.

Ai sta o mie de ani lângă dragul tău, să-l veghezi, să-i vorbești, să-l miști să nu facă escare, doar să nu se oprească inima, continuând să te agăți de presa scrisă de cele mai multe ori alandala, ce vorbește de „reveniri spectaculoase la viață”, fără să facă distincția între moarte cerebrală și moarte clinică sau tipuri de comă.

Catedralele altor vieți

E mult de spus aici. Imens. Acele 40-50 de minute cât am vorbit cu mama aceea mi s-au părut timp rupt din timp. În care îmbătrânești și arzi și ai vrea să mori și tu puțin și să scapi de toate…

Se spune despre pictorii de biserici că merg direct în rai. Când am terminat discuția cu această mamă, cu care am plâns, cu care m-am înfiorat, cu care am respirat în același timp, simțeam nevoia de a înainta o cerere prin care timpul acesta de viață să nu mi se scadă din cursul ei normal, să nu se ia ca și „de la trunchiul comun”. Iar dacă eu am simțit asta după una bucată de experiență singulară, cum o fi pentru cei care fac această muncă de 10 ori, de o sută de ori pe an?

Cred că ei ar merita raiul mult mai degrabă decât orice pictor de biserici. Pentru că viața pe care o cerșesc ei pentru alții are o doză de abstracțiune mai mare decât orice biserică pictată – este o catedrală de simțire și paradox, în eter. Nu e un pacient pentru care te lupți și îl scapi, este o moarte pe care o transformi ca pe o bucată de hârtie în jocul de origami și din care faci bărcuță sau cocor zburător pentru o altă viață care deja era pe plecate.

Legi vieți și morți într-un mod în care natura nu le-a legat. Și-atunci ce nevoie să mai ai de rai, în fapt, când vezi și creezi astfel de micro-minuni pe pământ?…

De la o pisică în copac

Dar să mă întorc la ideea mea, cu materialul despre un coordonator de transplant din România, material a cărui idee se copsese și deci trebuia scris. Întâmplător, despre cel mai bun (eficient) coordonator de transplant din țară (după cum o descrie doctorul Victor Zota din București, coordonatorul național de transplant, cel care de mai bine de un deceniu ține loc și de parce, de ursitoare, cu mâna pe firul vieților celor care aici renasc prin transplant): doctorul Carmen Pantiș din Oradea.

Atropos… Ultima dintre parce. Nu o cunosc pe Carmen Pantiș așa cum cunosc zeci și zeci de medici din Timișoara, orașul meu. Ne-am întâlnit o singură dată, la baza unui tuia din curtea Spitalului Județean din Oradea în care urcase o pisicuță speriată, căutam la Urgențe un cunoscut zăpăcit și până la urmă am încercat să ajutăm și mâța.

Așadar, cinci minute de discuții despre pisica aceea, apoi discuții pe Facebook, apoi ideea materialului de acum, apoi ore și ore de discuții pe mail, la telefon, zeci de sms-uri schimbate, ore absolut ciudate în care conversam, dar încet-încet creștea ceea ce este de spus.

De aia zic: nu o cunosc așa cum se cunosc de regulă oamenii despre care spui că îi cunoști. Și totuși cred că îi intuiesc deja ceva din felul în care se mișcă, lucrează și gândește. De aia mi-o imaginez cu o foarfecă în mână și îmi aduc aminte de Atropos, când mă gândesc la ea.

Doar că e o ursitoare mai altfel – ea este acolo la tăierea firului vieții unui om pentru a prinde capătul, înainte să cadă în tină, și a-l înnoda pentru a face ca viața altuia să mai poată duce, să mai poată ține, să reînceapă lupta cu greutățile, cu problemele, cu tot.

Ea e dintre cei care știu cum se face asta, cum se ține foarfeca, cum se ajută ca acea „lipitură magică” să țină ca un elefant care se leagănă pe o plasă de păianjen, ca în cântec.

Transplantul nu e o procedură calchiată din natură, nu e scărpinat și alinarea mâncărimii, ros coajă salcie și trecut durere dinți. E o intervenție chirurgicală aparte, cu parte fizică și parte metafizică, în care oamenii care fac ca „simpla cusătură” de înlocuire a unui organ „stricat” să aibă loc, nu sunt doar primadonele-chirurgi ci, pentru a exista obiectul muncii, se pleacă de la acești coordonatori de transplant, care fac o muncă poate la fel de grea – aceea de a obține acordul pentru a se folosi organele.

Atropos a mea face acest lucru de cinci ani și am o mie de întrebări pentru ea și decent e să nu le pun pe toate o mie ci să ne limităm la esențial. Așa că lasă uneori foarfeca din mână și scrie, și spune și gândește – și chiar pentru așa ceva îți trebuie efort, pentru stare, pentru a ademeni gândul și a-l face cuvânt, pentru a retrăi amintirile dar a le ruga să nu te ardă iar, așa cum deja au făcut-o atunci când întâmplările povestite acum erau pe rol.

A învățat să facă toate aceste lucruri. Eu nu, am făcut febră deseori zilele și nopțile astea, cu frământările și empatia și tot, am afte la buze și arăt ca un clown cu botul umflat și spart. Dar am urmat-o pe Carmen Pantiș, așa, de departe, eu în Timișoara și ea în Oradea, pas cu pas în munca ei care se cere a fi pusă pe hârtie.

Și de aici interviul, discuția, care e doar o parte din tot ce s-a întâmplat, catalizatorul tușelor care vor compune acest material.

Firul cu Japonia

– Oradea, anestezist, de 5 ani coordonator de transplant. De unde acest cult, la Oradea, pentru donarea de organe? NU sunteți capitală, nu aveți o UMF cu tradiție, sunteți metaforic spus o stație de tren între Timișoara și Cluj. Cum ați devenit cel mai important helioport pentru elicopterele de transplant?

În ianuarie 2005, tata a murit la Timișoara, trei zile postoperator, exanguinat sub ochii mei. Afost cea mai șocantă experiență pe care am trăit-o. A fost operat vineri seara de dr. Marian Gașpar și de dr. Laufer. Anestezie –un doctor care după doi ani s-a sinucis, injectându-și curare și midazolam. În fine, nu m-am putut aduna doi ani, am făcut doliu patologic și am devenit foarte interesată de tot ce înseamnă moarte, bolnavi pe moarte, familii cu bolnavi pe moarte, hospice, paliație.

M-am înscris la un atestat de paliație. În 2007 am fost la Târgu Mureș la Donorg, am stat lângă dr Andrei Nica, pe care l-am invitat la Oradea. Am făcut foarte multe gărzi – șapte-nouă pe lună – și moartea face casă bună cu toate secțiile de Terapie Intensivă din lume, metaforic vorbind…

Majoritatea oamenilor obișnuiți văd în cursul unei vieți două – patru corpuri neînsuflețite. Gândiți-vă ce vedem și ce trăim noi, anesteziștii din România, la o medie de 5 decese pe zi/ 8 gărzi pe lună, câte făceam atunci/ 12 luni pe an. Moartea devine ceva banal, nu pentru că nu ne-am consuma la extreme pentru fiecare caz în parte. Nu cred neapărat că e un cult al donatorilor, doar că nu scăpăm nici un potențial donator.

Mai e o caracteristică ce ne deosebește de Cluj – Spitalul Clinic Județean de Urgență Oradea e singurul loc în care sunt aparate de ventilație mecanică în tot orașul, deci singurul loc în care se poate diagnostica starea de moarte cerebrală. Aici vin toate traumele craniocerebrale, toate anevrismele rupte, toate accidentele vasculare hemoragice din tot județul. E, pe de altă parte, o excelentă comunicare cu serviciul UPU condus de dr Hadrian Borcea, care, în principiu, mă anunță la orice stop cardiac resuscitat pe teritoriu în prespital sau în Unitatea de Pprimire a Urgențelor și care ajunge în ATI în GSC=3.

– Să vorbim despre primul lucru în misiunea dumneavoastră, să îl spunem iar, până la exasperare, poate cândva se va înțelege: din moartea clinică ieși, uneori, din moartea cerebrală, nu. Aveți dubii la diagnostic? Vă puteți înșela? Puteți spune despre ceva că e moarte cerebrală și să nu fie?

Moartea clinică se întâmplă foarte repede, în secunde pacientul prezintă stop cardiorespirator din diferite motive (fibrilație ventriculară, tahicardie ventriculară, tamponadă cardiacă, pneumotorace în tensiune, hematom extradural în primele ore de la producere, acidoză metabolică etc.) În minutele de resuscitare continuă, conform protocoalelor foarte bine puse la punct, viața reală se poate întoarce în corpul pacientului sau poate să plece de tot, și rămâi cu neputința și neșansa că încă o viață s-a pierdut.

La moarte clinică, granița între viață și moarte se delimitează clar, tranșant, în maxim 45 de minute. Reluând: am avut pacienți resuscitați, am avut pacienți care, ulterior, au repetat stopul cardiac și au murit sau au ieșit vindecați din spital, pe picioarele lor – niciunul nu își aduce aminte nimic, nici tunnel, nici luminiță, nici nimic.

Cel mai cumplit e atunci când pacienții rămân în stare vegetativă post resuscitare – e cumplit, sunt alimentați pe o sondă nazogastrică, respiră pe o canulă de traheostomie, urinează pe sonda urinară și zac legume, cu ochii deschiși, nu mișcă, nu vorbesc, nu se întorc în pat, nu știm cât aud, cât vad, dar știm că sunt absenți din lumea noastră. E o mare deosebire între moartea clinică și moartea cerebrală, e imposibil să greșești.

Poți greși la o comparație între o comă profundă GCS =3 și o stare de moarte cerebrală doar dacă nu respecți exact protocolul. Vă rog să vă uitați pe youtube – animation brain death – și veți înțelege că nu se poate greși dacă se fac corect testele de moarte cerebrală. România este o țară foarte severă în ceea ce privește diagnosticarea stării de moarte cerebrală – EEG este obligatoriu la adult la șase ore, testul de apnee care confirmă moartea trunchiului cerebral se face impecabil.

Doi medici primari de specialități diferite (ATI, NC, neurolog) fac consultul pacientului în stare de moarte cerebrală, care – repet – este doar în ATI și doar cu ventilație mecanică, având o leziune catastrofala neurologică sau o traumă craniocerebrală care a dus la angajarea și moartea creierului, care nu mai primește oxigen și începe să se lichefieze pur și simplu.

– Cum e când e greu la dumneavoastră în activitate? Dați-ne un exemplu. Care e amploarea problemelor, cum curge, cum e când ele nu se pot rezolva?

E foarte greu când ai un donator instabil și o familie nehotărâta, e foarte greu când se strică aparatul EEG și trebuie să fugi și să te rogi de alt spital din oraș să te ajute că ai un donator și știi că e vineri la ora 3 pm dar acum ai nevoie, mâine s-ar putea să nu mai ai la cine să faci EEG. E foarte greu când nu am profesioniști de valoare lângă mine și a fost foarte greu să schimb mentalitatea pentru brancardieri, infirmiere, asistente, chirurgic.

De fapt, cu chirurgii e o altă poveste, sunt reticenți și indiferenți, mai puțin un coleg care a avut o experiență cumplită cu fiul său, salvat de dr Liana Gheorghe, după multe telefoane pe care le-am dat profesorului dr Irinel Popescu. E foarte greu să fiu sunată nopatea și să mi se spună că am pierdut donatorul, nu l-am mai putut ventila, n-a mai ținut tensiunea etc.

Îmi aduc aminte de o situație foarte tristă – soția japoneză de 24 ani a unui student din Anglia care avea boala Moya Moya, foarte rar întâlnită la noi, foarte des în Japonia. A fost adusă cu hemoragie cerebrală duminică seara. La trei zile de la internare, pacienta a fost diagnosticată în stare de moarte cerebrală. EEG izoelectric, la 6 ore testul de apnee – confirmă moartea centrului respirator din trunchiul cerebral și toți studenții mei din anul VI stăteau pe coridor și se rugau.

Pacienta avea un băiețel de patru ani care stătea în brațele tatălui, în fata Clinicii ATI.  Mi s-a rupt inima când i-am văzut pentru că știam povestea lor și chipul copilului păstra în miniatură fața incredibil de frumoasă a mamei. Știam că trebuie să-i informez că soția lui e moartă și că trebuie să discut  donarea de organe Să știti că japonezii refuză sistematic donarea de organe și am avut mari emoții că Zac Wellings, soțul ei, îmi va spune nu.

Spre marea mea surpriză propunerea de donare de organe a făcut-o el, dacă reușim să avem și acceptul telefonic al părinților. Am vorbit în Japonia aproape 45 de minute cu mama, tata și sora pacientei în moarte cerbrală. Au spus da donării de oragane. Am ajuns acasă la ora 1 noaptea, la 4 dimineața m-am întors chemată pe secția ATI, pacienta japoneză a făcut edem pulmonar acut neurogenic (s-au umplut plămânii cu lichid și n-au mai putut fi ventilați), am pierdut potențialul donator și au fost momente de cumplită jale și suferință când Zac s-a întors la spital. Și-ar fi dorit foarte mult ca o parte din trupul soției iubite să trăiasă și să supraviețuiască în alte ființe…

Nu-și recunoaște pacienții pe stradă – în spital sunt mereu culcați

– Faceți ceva sublim și totodată macabru. Metaforic spus, e o activitate ce bate la porțile schizofreniei. Se drămuiesc moartea și viața, durerea unora și speranța altora – noțiuni extreme, care se întrepătrund. Cum e soarele, cum e aerul, cum sunt sunetele când ieșiți, după un calup de… „așa ceva”?

E foarte interesant, suntem setați să salvăm vieți umane. Într-un  univers  sumbru și  sinistru, medicul  poate fi o speranță. Cu toții iubim viața în firescul și obișnuitul ei, în încântarea și  mirabilul ei. Dar „condiția umană”,  este  paradoxala; suferința  și  durerea sunt  un  fapt  fundamental al existenței. Moartea este etapa finală. Pentru  a … devola …câte ceva din forța  psihologică și din complexele resorturi motivaționale care ne dislocă, înspre  o implicare angajantă în lupta pro-viață, mă voi folosi de două ilustrații.

1) „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” este partea a doua a celei mai mari porunci! Suntem în fața unui paradox. Nimeni nu îl poate iubi, la modul desăvârșit, pe aproapele său… ca pe sine însuși. Deci, nimeni nu poate împlini porunca lui Hristos! Nu se poate ca Dumnezeu să ceară atât de mult, și să se mulțumească cu atât de puțin. Sunt foarte  dilematice aceste aspecte. Am putea găsi tot atâtea motive să ne oprim, și să nu subscriem donării de organe!

2) Paul Gauguin a pictat un tablou de aproape patru metri și într-un colț a scris în limba franceză trei întrebări, menite să dezvăluie sensul lucrării. De fapt, tabloul se si intitulează astfel: „De unde venim? Ce  suntem? Incotro ne îndreptam?” Tabloul e considerat și testamentul artistic  și spiritual al genialului pictor. În contextul academic modern, artiștii au renunțat la frustetea unor asemenea întrebări, filosofii le-au abandonat, universitățile le evită întrutotul  iar oamenii de știință  și  medicii  oferă  răspunsuri  nesatisfăcătoare! Pacienții care beneficiază de transplant au o a doua șansă și sunt liberi să-și croiască un nou rost, un nou destin. Acest  orizont al speranței este determinant!

(Sunt aprecieri scrise  de soțul meu, care mă susține în tot ce fac dar, paradoxal, el nu vrea să fie donator de organe.)

Ce am dorit să completez e că tot procesul care se declanșează în urma declarării unui donator îmi umple tot timpul, prea puțin mă gândesc la cei care vor fi salvați, e important să nu greșesc și cel mai important e să dau familiei maxim din empatia de care dispun, să evit orice situație care ar duce la umilirea unei familii care a spus da donării de organe. E dramatic și momentul clampării aortei, atunci când inima se oprește.

– Visați uneori că vă chinuiți într-o negociere? Că sunteți la spital și e urgență zero în jur? Cum sunt visele dumneavoastră? Cele ale somnului, desigur.

Dumnezeu există și controlează tot ce e în Univers. Vorbește cu oamenii prin vise și eu cred cu tărie în mesajele prin vis. În săptămâna în care a murit, la Pădurea Verde (n.n.: în Timișoara), tata, l-am visat luni, marți și miercuri în același vis, umblând pe stradă, palid, exanghinat și cu o privire infiorător de tristă. Mă întreba „De ce mi-ai făcut asta, Carmen dragă?”

Vineri seara a fost operat la Clinica de Chirurgie Cardiovasculară, duminică la ora 3 după-masa s-a rupt aorta ascendentă și tot sângele tatălui meu a curs în borcanele din reanimarea din chirurgia cardiovasculară, l-au resuscitat, l-au reoperat și l-au adus din sală la 2 dimineața cu midriază fixă bilaterală, în moarte cerebrală.

Nimeni nu mi-a spus nimic, doar Dumnezeu m-a pregătit dar eu n-am înțeles. N-am visat niciodată nimic despre donatori. Sunt convinsă în profunzimea ființei mele că e un lucru pe care Dumnezeu l-a îngăduit pe pământ și că ceea ce facem e doar iubirea față de oamenii care mor fără să primească nimic, așteptând pe o listă de transplant. Uneori visez că merg pe deal în jos și asta e o cădere sigură în viață… Alteori urc sau merg în față cu un tren de mare viteză – sigur, e ceva de bine în viața mea. Nu visez niciodată că sunt la spital.

– Ati văzut vreodată o ieșire din moarte clinică? Spuneți-ne cum e când nu vă puteți explica ceva ce se întâmpla în fața ochilor dumneavoastră.

Da, am resuscitat mai mulți pacienți. Practic e vorba de oprire cardiorespiratorie prinsă în primele două – trei minute și de resuscitare. Am avut pacienți care mi-au spus că ei vor muri, și eu nu i-am crezut, și au murit și nu i-am putut resuscita și n-am înțeles niciodată, medical, cum s-a întâmplat așa ceva, și am avut pacienți care au supraviețuit și sunt atât de bine încât nu i-am mai recunoscut pe stradă.

Și mai e ceva: nu-mi recunosc pacienții în picioare – eu îi văd tot timpul în pat, culcați. Și am avut odată un pacient cu șoc hemoragic, cu hemoglobina 2, ceea ce scrie în cărți că nu poate supraviețui, și a făcut de trei ori, pe masa de operație, stop, și l-am resuscitat și, după patru ani, am luat un taxi și era el: Lazăr, cel cu șocul hemoragic. A oprit taxiul (inițial m-am panicat, habar n-aveam de ce oprește pentru că nu l-am recunoscut), a cumpărat un imens buchet de flori și am trăit o surpriză și o stare de bine care nu se poate compara cu nimic.

Și am mai avut un caz, un pacient de 33 ani cu hematom extradural, care a făcut stop cardiorespirator în fața clinicii TI și l-am resuscitat și am intrat direct în sala NC și l-am întors din drum pe domnul dr Miron, care este  neurochirurg, și tocmai pornea mașina să plece din spital – și a fost salvat! La șapte zile m-am întâlnit cu el în fața spitalului, mi-a cerut o țigară și nu l-am recunoscut. Dar nici el pe mine – nu-și amintea nimic…

– Credeți în „zemuri”, în chimie. Ca anestezist. În substanțele ce vin dozate la părți dintr-un mililitru, uneori, prin mațele acelea transparente ce împânzesc zona dinspre capul bolnavului spre pleiada de aparate. Și, mai apoi, salonul TI. Cum e să te bazezi pe acele lichide impersonale? Vă întreb din punctul de vedere al cuiva ce crede mai mult în bisturiu – tăiat-răscolit-scos-cusut. Mi-ar fi frică să stau mereu să depind de ceva mai abstract. Așadar, cum e?

Mațele sunt prelungitoare care conectează cateterul venos central cu injectomatele și care, dozate uneori în mg/kg corp, alteori în micrograme pe kg/corp, stabilesc granița dintre viață și moarte cu o precizie uneori mai mare decât cea a unui bisturiu folosit inadecvat. Cred că anestezia și terapia intensivă este cel mai fascinant domeniu în care cineva poate să se specializeze.

Să nu uităm de terapia durerii –  ce minuni poate să facă un plasture de fentanyl cu 50 micrograme de substanță activă care, lent, se împrăștie în corpul muribund, alinând o durere atroce, mizeria condiției umane…

Să nu uităm de anestezia peridurală la femeia care naște, să nu uităm că în salonul ATI se moare, se resuscitează, se pun catetere centrale, se râde, se plânge, se aspiră puroi, se șterge urină, se șterg materii fecale, se aspiră sânge, se varsă sânge, se curăță scaun cu sânge, se reumple volemic pacientul critic, se sedează pacientul agitat, se încearcă sevrarea de ventilator, se resuscitează, se declară decesul, se împachetează mortul, se declară moartea cerebrală, toată lumea e în tensiune, da sau nu, „to be or not to be an organ donor”… Vine o nouă echipă, pleacă doctorii de gardă, epuizați, triști, obosiți, se aud râsete, se aude plânsul înăbușit a unei mame disperate – de ce fiul ei s-a spânzurat, de ce, de ce?…

Inimi moarte, ce ar fi putut bate iar…

– Sunteți după încă o strădanie năucioare, și iar cu date noi, cu încercari noi, cu piedici noi și rezolvări noi, de a obține viață pentru câțiva oameni. Se spera să fie patru – inima-ficat-rinichii – sunt doi. Ce se întâmplă cu inimile acestea care se tot pierd de o vreme, doamnă doctor Pantiș? Dați-ne niște statistici. Daca le știți, pe cele pentru Timișoara, București și național, pe lânga Oradea. Ce s-a întâmplat cu programul național de transplant, moare?

În 2009, la Oradea au fost 13 prelevări și s-a recoltat o inimă. În 2010, la Oradea au fost 18 prelevări, s-a recoltat o inimă. În 2011, la Oradea au fost 22 prelevări, s-a recoltat o inimă. Din 10 prelevări pe 2012, la Oradea, nici un cord oferit nu s-a putut recolta.

În iunie 2011, o dramă a zguduit orașul Oradea – un tânăr polițist și-a ucis părinții, după care s-a sinucis cu un glonte tras în cap. A fost resuscitat dar, în două zile, s-a declarat starea de moarte cerebrală. Am cerut acordul de donare de organe de la sora lui, care a semnat acordul pentru inimă, ficat, rinichi. Și în ziua de azi sunt întrebată de plăpânda soră, angajată a SCJU Oradea „De ce n-au recoltat inima fratelui meu? Chiar nimeni în toată România n-ar fi avut nevoie de ea?” Întrebări fără răspuns, situații fără ieșire… Se pare că programul național de transplant pentru cord e în agonie iar cel pentru plămini a ramas un vis imposibil de implementat…

– Pe lângă acest caz, din care tocmai ați ieșit, ați avut și un drum la București, unde v-ați întâlnit cu alți coordonatori de transplant precum și cu cei de la Agenție, și cu coordonatorul național. Sunteti orașul și spitalul cu cele mai bune rezultate. Cum a fost prezentat și recomandat exemplul Oradiei?

Intâlnirea ministerială a avut loc la invitația domnului ministru Vasile Cepoi, a domnului profesor Irinel Popescu și a domnului dr Victor Zota, actualul coordonator național de transplant din România.

Au participat 17 manageri de la 17 spitale din țară, împreună cu medicii șefi neurochirurgi, neurologi și anesteziști. S-a prezentat planul de redresare a activității de transplant din România și propunerea de numire, în fiecare spital, a unui medic anestezist KDP (key donation person) care să monitorizeze și să informeze în cazul apariției unui potențial donator pe coordonatorul regional de transplant, dr Raluca Neag, Iași, dr Rosana Turcu, București, asistent Dan Ilincariu, Timisoara, dr Corina Popovici, Târgu Mureș, dr Carmen Pantiș, Oradea, dr Anca Malos, Craiova, dr Dan Luscalov, director executiv ANT.

S-au remarcat orașele Oradea și Timișoara, cu cea mai intensă activitate din țară, din partea ministerului a fost prezent ministrul secretar de stat conf Rafila, s-au discutat probleme de finanțare a programului, s-a creat un grup de lucru sub coordonarea prof. dr. Dorel Săndesc, șeful SRATI România.

– Spuneți-ne, vă rog, cum e în general colaborarea dintre chirurg și anestezist? De la „a ajuta” pâna la „a pune tălpi”. E ca un perpetuu meci Poli Timișoara – UTA Arad? Sau ca un pact pe timp limitat, reluat la fiecare intervenție, unde se poate? Anestezistul e vioara a doua, „șpaga de spital”, acolo unde e, e mai mică, aplauzele de după, mai puține. Cum e regula în sala de operații? Chirurgul e sfânt și anestezistul se conformează sau el conduce pe felia sa? Vorbind de tălpi, înțeleg că un neurolog de la Fundeni, acum în concediu, contestă conceptul de moarte cerebrală – există și ATI-ști cu idei „originale” în țară?

N-am simțit niciodată că anestezistul e vioara a doua. Desigur că șpaga e infimă, de multe ori, sau inexistentă. Pacienții în general nu prea știu cum îl cheamă pe anestezist și rămân în minte cu chirurgul. Nu știu dacă sunt anesteziști în România care să nu accepte conceptul de moarte cerebrală dar știu că foarte mulți medici nu pot defini rapid diferența între moartea clinică, moartea cerebrală și starea vegetativă. Deci e foarte, foarte mult de lucrat, încă.

– Ați vorbit despre speranțe și despre o parte „de muncă” ce ar veni de la Dumnezeu, în ce curge în activitatea dumneavoastră. Suntem la masa discuțiilor un medic creștin și un ziarist ateu. Cu toate acestea, din câte știu deja, amâdouă avem deschidere și respect pentru convingerile celuilalt, ale celorlalți din societate. Și totuși, am o întrebare pentru un om care se zbate chiar mai mult decât alți medici, prin natura funcției sale de acum, de coordonator local de transplant, pentru ca viața unora să fie prelungită prin/după moartea altora: cum de oferiți atâta zbatere când s-ar putea spune că cei condamnați iremediabil de boală ar merge spre o lume mai bună, cum se spune printre cei religioși. Smulgeți ceva iadului sau raiului? Cum vedeți din punct de vedere religios lucrul acesta? Și, ulterior, care sunt cultele ce vă susțin în ceea ce privește donarea de organe, care cele „căldicele” și care cele ce strâmba clar din nas?

Sunt convinsă că, după instalarea morții biologice, trupul incinerat sau redat țărânii din care a fost luat nu mai folosește nimănui. De ce să nu încercăm atunci la maxim, cu tot potențialul nostru, să ajutăm pe cei vii, cei pentru care medicina de transplant poate oferi o altă calitate a vieții? Este adevărat că cei condamnați iremediabil de boală, prin deces ar merge într-o altă lume – mai bună sau mai rea, asta este discutabil.

Sunt convinsă că Dumnezeu a îngăduit existența medicinei de transplant tocmai pentru a ne demonstra încă o dată, pentru cei care nu înțelegem, că el are totul în control, toate comorile și înțelepciunea lumii. De ce dovadă mai mare de dragoste e nevoie decat aceea că un om își dă viața pentru aproapele său? Nu m-am gândit niciodată că, prelevând organe sănătoase dintr-un trup mort, aș smulge ceva iadului sau raiului, nu știu cine ne-ar putea răspunde la această întrebare…

Ce știu cu certitudine este că starea de sănătate e cea mai de preț comoară pe care o avem și ne dăm seama de asta doar în momentul în care o pierdem. Nu simt foarte aproape în realitate nici o religie. E un subiect greu, e un subiect dur, e un subiect tabu. Familiile care au spus cel mai hotărât da sunt cele ale credincioșilor reformați. Părerea mea personală este că merită discutat, dezbătut, punctat, informat, instruit și trăit experiența declarării unei stări de moarte cerebrală în Terapie Intensivă.

– Unii spun că, în ceea ce privește costurile, transplantul este lipsit de etică din moment ce implică niște sume mult mai mari decât multe alte proceduri care ar salva mai multe vieți. Cum vedeti această dilemă?

Nu cred că e o dilemă, cred că este o răutate a unora, care poate nici măcar nu știu că a face dializă unui pacient e mult mai scump decât a trata cu imunosupresoare un pacient transplantat. Știți că în dializă se cheltuiesc sume enorme? Dar parcă nimanui nu-i pasă…

– Dacă ar fi să fiți ministru al Sănătății și să nu aveți agățată de picior, ca o ghiulea, nici o mafie rococo-izată, așa cum se pare că e acum în România, nici niște parlamentari imbecili care să aprobe legi tâmpite și să nu aprobe legi necesare, cum ați vedea sistemul de Sănătate, măcar felia ce se leagă de transplant? Aproape sigur ați lua Spania de model și ați aduce acordul prezumat la recoltarea de organe. Dar în rest? Ce ați dezvolta, ce ați urmări, ce ați cere și ce ați stopa?

Nu cred că România este pregatită pentru acordul prezumat – poate peste 5-10 ani. În primul rând nu aș permite finanțarea spitalelor din România care nu oferă donatori reali pentru Programul Național de Transplant. Este absolut imperios ca modul de finanțare să se schimbe după modelele bine implementate din țări ale UE.

Desigur că aș implementa în maxim șase luni „modelul spaniol” și anume acela în care în fiecare spital din țară care are TI cu ventilatoare și posibilitatea de a declara starea de moarte cerebrală să aibă angajat un coordonator de transplant cu 1/2 normă și să aibă KDP (key donation person) în clinica ATI,  care să fie capabil să identifice existența unui potențial donator.

Targetul meu ar fi cel puțin 3trei orașe cu program de transplant hepatic, două orașe cu program de transplant pulmonar și cardiac și cinci centre pentru transplant renal. Aș urmări plata corectă a tuturor celor implicați în această activitate foarte dificilă. Apoi aș demara mediatizare și informare prin campanii de mass media bine conduse.

Tot de la Carmen Pantiș am și următorul text, un rezumat cu gânduriale sale, care mi s-a părut că își are locul aici. Oricum povestea aceasta, despre cum se leagă firele vieților, este extrem de lungă – de ce să nu fie și plină?

Moartea și Viața

1 Timotei 6:7 <<Căci noi n-am adus nimic în lume și nici nu putem să luăm cu noi nimic>>

Indiscutabil, moartea este cea mai mare criză din viața umană, moartea se manifestă în istoria umanității și în biografia individului, semnificația ei depășește sfera faptului biologic, fiind cea mai necunoscută și misterioasă experiență – la un moment dat finalul vieții vine implacabil.

Ne amintim că în fața morții însuși Domnul Isus a ezitat, pe Muntele Măslinilor, dar în final s-a pus la dispoziția voii Tatălui!

Fie ca și noi să ne încredem în Dumnezeu pentru toate situațiile din viețile noastre, pentru că în ultimul rând viața noastră nu este a noastră, viața noastră este asemenea unei ipoteci și trebuie să dăm înapoi ceea ce Dumnezeu ne-a dat!

Cu gândul la fragilitatea ființei umane putem afirma că Viața Noastră este foarte scurtă, ne manifestăm ca o apariție fulgurantă pe coordonatele temporalității efemere în lumea în care toate sistemele sociale sunt limitate și trecătoare.

Medicii implicați în urgență, terapie intensivă sau chirurgie prezintă o motivație determinantă pentru implicarea cu talentul și priceperea lor prin actele și practica medicală pentru a recâștiga sănătatea pacientului suferind.

Scopul urmărit și rezultatul muncii medicului profesionist și responsabil este salvarea de vieți omenești!

Vedem clar în contactul cu aceste familii lovite de cele mai mari tragedii că ele cunosc subiectul din media. Fiind sensibilizaţi de presă dinainte, se pot gândi la tema pe care noi le-o propunem.

Donarea de organe este o problemă în toată lumea, reflectată în listele lungi de aşteptare, care, la nivelul Europei, cuprind aproximativ 67.064 de persoane cu vârste între 25 şi 60 de ani, 52.000 fiind în aşteptare pentru un transplant de rinichi, 7.000 pentru transplant hepatic şi 3.600 pentru inimă.

Cel puţin 12 pacienţi pe zi, din cei aflaţi pe listele de aşteptare, mor pentru că nu au donator. Cei mai mulţi donatori sunt din Spania şi Portugalia, ţări cu o medie de 35 de donatori la un milion de locuitori, comparativ cu ţările din vestul Europei, care au 14-15 donatori la un milion de locuitori.

Există nevoia unei strategii comune pentru activitatea donării de organe în vederea transplantului şi de perfecţionarea metodelor de tratament pentru reducerea riscului respingerii grefelor, precum şi de organizare a unor cursuri regionale europene pentru tinerii medici şi formatorii de opinie, pentru a avea echipe cât mai eficiente în ceea ce priveşte transplantul de organe.

În România, pe listele de aşteptare se află peste 2.000 de pacienţi pentru rinichi, peste 300 pentru ficat, 60-70 pentru inimă şi aproximativ 20-30 pentru plămâni – transplant care nu se face însă în România..

Efortul de a creşte rata de donare de la donator aflat în moarte cerebrală nu a fost eficient, rata acestui tip de donare crescând de la 3,5% la doar 4% în Romania anului 2010.

În județul Bihor, la Spitalul Clinic Judetean de Urgență Oradea, s-au făcut, în 2010, 29 declarări de pacienți în moarte cerebrală și s-au făcut recoltari de la 18 pacienți. Menționăm că aceste cifre situează judetul Bihor cu o rată de donare asemănătoare Spaniei, cea mai performantă țară din Europa, unde se înregistrează 34 donatori la un milion de locuitori.

Din cei 11 pacienți la care nu s-a putut face prelevare de organe 6 au fost identificați ca purtători de virus hepatita B și C, un pacient a fost instabil hemodinamic și nu a mai putut fi menținut pe ventilația mecanică și doar 4 familii au refuzat donarea de organe.

Un profund omagiu pentru mamele, tații, soții, soțiile, fiicele și fiii bihorenilor care au spus da pentru donarea de organe – au făcut cel mai generos gest pe care o ființă umană îl poate face pentru alta, complet necunoscută, au spus da pentru darul necondiționat al vieții și cu cea mai mare încredere că fac un bine incomensurabil celor care, disperați, stau pe lista de așteptare, tresar la fiecare sunet al telefonului și așteaptă, așteaptă, așteaptă minunea Învierii și a unei vieți schimbate – pentru că știm cu toții că speranța moare ultima.

Prof. dr. Irinel Popescu, preşedintele Romtransplant, a accentuat că este dovedit că transplantul ca metodă terapeutică salvează vieţi. „Autosuficienţa – asigurarea necesităţilor de organe – este foarte importantă, asta înseamnă să rezolvi pe plan naţional problemele”, a arătat prof. Irinel Popescu. Acesta a făcut referire şi la interesul industriei în domeniu, în asigurarea tratamentului imunosupresiv. „Tratamentul imunosupresor nu mai seamănă cu cel de acum câţiva ani, se ia o dată pe zi, ceea ce asigură complianţă la tratament, cu efecte toxice mult mai mici. De imunosupresie depinde succesul metodei”, a spus prof. Irinel Popescu. Transplantul este o tehnică dificilă care nu se poate face oriunde şi în orice condiţii..

Luați tot!

Tot Carmen Pantiș mi-a dat acest text – nu mi-e clar al cui e, îl redau exact așa cum l-am primit: „Va veni ziua când corpul meu o să fie întins pe un cearceaf alb, acoperind frumos o saltea într-un spital plin de oameni: unde… unii se nasc și alții mor. La momentul potrivit, doctorul va determina că creierul meu a încetat să mai funcționeze și corpul meu a încetat să mai trăiască acel scop și acele funcțiuni pentru care a fost creat și deci… viața mea a încetat.

Când acest lucru se va întâmpla, nu încercați să introduceți în trupul meu viața artificială folosind vreo mașină. Și să nu spuneți că sunt pe patul de moarte. Chemați patul ăla un pat al vieții, și lăsați ca trupul meu să fie luat din acel pat, bucățică cu bucățică și să servească altora să-și îmbunătățească propria viață.

Dați-mi ochii unui om care n-a văzut niciodată răsăritul, fața unui copilaș sau dragostea întipărită pe chipul unei femei îndrăgostite… Dați inima mea unuia căruia inima lui proprie i-a creat doar nesfârșite zile de durere. Dați sângele din vinele mele unui adolescent care a fost scos dintr-un accident tragic de mașină, ca să trăiască și să ajungă să-și vadă nepoții jucându-se.

Dați rinichii unuia care este dependent de o mașină ca să poată trăi de la o săptămână la alta. Luați-mi oasele, sau mușchii, orice fibră sau nerv din trupul meu și folositi-vă de orice…dar încercați să ajutați pe vreun copil neputincios să poată umbla.

Explorați orice colțisor al creierului meu. Luați celulele dacă este necesar și faceți-le să crească, pentru ca, într-o zi, un băiat care nu poate vorbi să strige când va juca fotbal cu prietenii lui sau vreo fetiță surdă să poată să audă sunetul stropilor de ploaie bătând în geam.

Și ardeți ce mai rămâne din mine și lăsați ca vântul să împrăștie cenușa ca să folosească și ea la ceva… să ajute florilor să crească.

Dacă trebuie să îngropați ceva, îngropați toate greșelile mele, slăbiciunile și prejudiciile care le-am avut față de cineva. Dați toate păcatele mele diavolului… dar sufletul…sufletul să-l dați lui Dumnezeu.

Dacă cumva ați vrea să vă amintiți de mine, faceți-o printr-un gest de milă față de cineva, printr-un cuvânt de mângâiere față de cineva care are nevoie de aceste lucruri. Și dacă faceți tot ce v-am cerut aici… prin asta am să  continui să trăiesc… Robert N.Test, Submitted by Ken Knowles”

Mor organe….

Ar fi trebuit să fie gata. Să fie portretul unei doamne care se luptă pentru vieți imposibil de salvat așa, simplu, gen binom „medic – pacient”. Dar nu e gata.

Pentru că măcinarea din zilele și nopțile astea (și bănui că vă dați seama că sunt și părți care nu se spun, care, din varii motive, sunt de păstrat altundeva, pentru că niciodată nu poți trece toată zbaterea și toate problemele, și toți idioții care creează probleme – deși ajungi să-i depistezi), și toate căpușele și curvele profitoare ascunse în gâlmele sistemului sanitar, și toate lucrurile care se opresc la bani, și firicelul acela de lucruri care nu se oprește la bani exact prin strădania uneori puțin în paralel cu norma de opt ore, cu legislația, cu etica, cu orice e riguros și încastrat dar care poate avea la capăt salvarea de vieți.

Ce vreau să spun? Păi Carmen Pantiș obține acordul pentru prelevarea de organe, la Oradea. La Spitalul Județean de aici. Adică locul de unde lucrul acesta se întâmplă cel mai bine în țară. Excelent, felicitări, majorete, cocarde. DAR… ați citit ce e scris mai sus?

Oamenii aceștia nu folosesc organele la Oradea. Nici măcar transplant renal nu se face aici. Dacă lăsăm măduva și corneea (deși există în țară oameni fantastici și la aceste capitole!) atunci transplantul în România înseamnă asta: inimă-ficat-plămâni. Adică înșiruirea unor nume, pe care, dacă ai legătură cu povestea, le spui ca pe-o poezie și de te trezește noaptea cineva, și intri direct în fibrilație: Lucan-Sinescu, rinichi, Brădișteanu-Deac-Suciu…, inimă, Irinel Popescu, ficat.

Da, știu, cu amendamente „pentru cunoscători” – Socoteanu „nu mai”, după ce inima lui Mihăiță s-a oprit, Deac care se luptă cu pensionarea și cu statutul spitalului din Târgu Mureș, Bucuraș care sper că-și va relua activitatea pe rinichi, Gașpar care „încă nu” cu inimile, în Timișoara, Brădișteanu ce a fost așa de aproape de cord-pulmon – dar poate va mai fi…

Aceștia sunt oamenii, acelea sunt organele. De aici începe partea de logistică, compatibilitate HLA, decizii, echipă, bani, mașină, avion, elicopter, timp de ischemie la rece, recoltare, transport până la București, Cluj sau Târgu Mureș, timpul, timpul, timpul, secundele, minutele, ischemia, pușcă organul, are sens sau nu are sens?, registrul cu receptorii, mai trăiesc ei?, imbecilul care nu-și trage mașina când vii în forță cu girofarul pus, „O am pe mă-ta în spate, acum te tragi?” – cum striga cândva în trafic un ambulanțier în Timișoara, cine plătește carburanții, dar am asistentele în spital?, e plafonul de nori jos, inima, ne încadrăm în trei ore? – un vârtej ce are nevoie de căpăstru pentru ca toate să se termine cu firul lui Atropos nu doar tăiat ci și înnodat temeinic de alt fir…

Belladonna

Mă gândesc iar la Atropos, într-un moment de respiro. Moira no. 3, cea cu foarfeca, ce decide cât vor trăi oamenii și cum vor muri. Atropina. Atropa belladonna. Ce fire leagă aceste lucruri între ele… Știți ce? O să trec o frântură de etică și o să fur o poză de pe net. Am nevoie să vedeți firul ăsta, să vedeți foarfeca.

 

De aș fi acum în Oradea, aș ruga-o pe Carmen Pantiș să-mi pozeze în halat, cu o foarfecă și cu firul acela în mână. Și, cum se pozează starletele în costume de baie sau în platoșe scânteietoare, pe coperțile revistelor de modă, am ilustra cruciada vieții în care sunt implicate alte femei, cu adevărat modele, mai modele decât o iubăreață de fotbaliști…

Nu sunt în Oradea, între noi avem firul metaforic al telefonului, de la Atropos vine numele latinesc al mătrăgunei, Atropa belladonna. Moarte, otravă. Sau, mai modern, alcaloid, oftalmologie.

Moarte și frumusețe, femeie frumoasă. Uneori frumusețea poate sta alătrui de moarte, de otravă. Neh, nu vă gândiți la Lucreția Borgia, gândiți-vă la mama de mai sus, la mintea ei otrăvită de panică, la consimțământul pe care, totuși, l-a dat.

„Belladonna” vine de la faptul că sucul mătrăgunei dilata pupila și făcea femeile mai frumoase. Apoi s-a folosit pentru aceeași dilatare de pupilă, pentru stabilirea dioptriilor. Eu am mai prins povestea asta cu mătrăgună în ochi, acum 30 de ani,  la primii ochelari. Am crescut, apoi, vizita la Facultatea de Medicină din Timișoara, pe vremea când instituția nu devenise încă o cloacă, pancarta cu „Aici moartea e în slujba vieții” de la morga lor.

Am crescut și mai mult, și în sus, și în bătătorirea căilor neuronale, și am ajuns în fața altei tăblițe, la Cluj, la Lucan, la transplant renal – mâini negre ce trag și ajută mâini albe – reluarea textului din Timișoara. Și așa ajută moartea vieții. Cine spune că medicina n-are poezie?… Antropos. Uite că firul ei poate fi înnodat.

Dar pentru asta înțelegeți că mai enevoie de muncă? Și că unele lucruri încă nu stau bine, ca să nu spun că stau de-a dreptul prost? Dau organe orădenii, timișorenii, unele spitale din București. Restul e aproape constant „terra incognita” pe harta recoltării de organe.

Specialiști sunt puțini, transportul se face greu, legăturile cu străinătatea au fost tăiate, în minister se mai pun și tălpi, Biserica, spus așa, generic, e haotică în a sfătui oamenii. Care acord prezumat? România. România în toate, chiar și în hemoglobina unor gesturi așa de firești. România lui „nu se poate” sau a lui „se poate extrem de greu”…

Biserici. Abordări. Risipă.

Ortodocșii sunt inconsecvenți la povestea asta. Am fost acolo când, acum mai bine de un deceniu, patriarhul Teoctist a venit la Intercontinental la Congresul Internațional de Transplant ținut la București și a povestit ceva cu heruvimi și serafimi și alte chestii fără legătură cu ce se întâmpla acolo.

Erau acolo în săptămâna aia Irinel Popescu, Mihai Lucan, Ionel Sinescu, Viorel Bucuraș, Șerban Brădișteanu, Radu Deac, Ion Socoteanu, regretatul (și nu e doar un mod de-a zice, l-am iubit pe omul acela!) Petru Drăgan, coordonatorul de transplant Victor Zota. Erau toți. Toți așteptau ceva de la patriarh, altceva decât o poveste cu zburătoare. Nu a venit.

Dar toți „presarii” care eram acolo am luat vizita, așa bramburită cum a fost ea, a patriarhului Teoctist drept o încuviințare din partea BOR pentru transplanturi. În cazul în care domnul în alb nu se rătăcise întâmplător pe acolo – dar asta nu o să aflăm niciodată. Așa s-a forțat nota pentru a se vorbi despre un acord din partea BOR.

Apoi înțeleg că a venit o declarație ceva mai fermă, „pro”, tot în vremea lui Teoctist. Apoi a murit Teoctist. A venit Daniel și-mi spune Victor Zota, coordonatorul național de transplant, că poziția BOR de acum e că „medicii nu fac transplant spre binele pacientului ci pentru orgoliilelor personale”. Foarte tare! Atâta doar că am obosit să tot primesc dovezi în legătură cu faptul că BOR a rămas undeva prin Evul Mediu…

Catolicii. Îmi aduc aminte de anul 2000, când la Roma s-a ținut Congresul Internațional de Transplantologie și Papa Ioan Paul al II-lea a acceptat să participe la lucrări cu o părere. Biserica Catolică, adică aceea care nu te lasă cu prezervativ și cu anticoncepționale – ca să reamintim. Și totuși, fericitul (acum) Ioan Paul al II-lea, cu spiritul său renascentist, a prezentat nu doar acordul BC față de transplant ci a vorbit atunci și despre folosirea celulelor stem pentru cercetări care să ducă la ajutorul procedurii de transplant.

N-am fost la acel congres dar am și acum broșura gălbui cu discursul acela al papei, pe care mi l-a adus Viorel Bucuraș, și țin minte de parcă ar fi azi ce îmi povestea Șerban Brădișteanu despre felul în care s-a simțit în fața papei, când i-a primit binecuvântarea…

La capătul celălalt… amintirea unei discuții de pe Facebook în care am fost implicată împreună cu o prietenă din Oradea, greco-catolică, medic și întâmplător receptoarea unui transplant, de aproape două decenii. La capătul celălalt, o altă doctoriță, din București, ascunsă sub un nume generic „Darul Vieții București”, organizație romano-catolică, ce ne explica faptul că transplantul e ceva clar de evitat, că e o ticăloșie, că… multe altele, printre care ne arăta în mod clar și că habar n-avea de conceptul de moarte cerebrală și de moarte clinică.

Am să redau doar ce i-a scris prietena mea, atunci, vorbindu-se despre susținerea acțiunilor de conștientizare legate de transplant: „Ca om puteți spune „nu” căci, în fond, este în joc libertatea de conștiință. Ca și creștin nu aveți cum să fiți părtinitoare și să apărați numai viața nenăscută. Mai mult, ca medic care are mereu în inimă și în minte jurământul hipocratic, oare ce ar trebui să răspundeți?

Sau aș putea să vă (mai) întreb (a doua oară, nu-i așa, căci n-am primit răspuns) dacă vreodată ați stat de vorbă, și nu neapărat în calitate de medic, cu vreun pacient aflat pe lista de așteptare în vederea transplantului sau ce părere aveți despre acordul prezumat”.

Catolici și catolici… Oameni și oameni… Dragoste și ură, generozitate și micime sufletească, nevoia de a se vorbi mai mult, și mai mult, despre poziția oficială a Bisericii Catolice, dincolo de părerile unor marginali ascunși sub pseudonime, ai ei…

Protestanții, neoprotestanții, evreii, ateii care evident n-au vreo problemă cu donarea de organe, musulmanii – atâtea voci care ar mai trebui să spună cum văd povestea asta, din când în când, și hotărât și clar.

Mi-aduc aminte de ce îmi spunea Victor Zota acum vreo 10-15 ani, despre musulmani: „Dacă o valvă de porc, animal considerat impur de către ei, poate salva viața unui musulman, medicilor lor li se permite să o folosească”.

Bun, și atunci de ce BOR, adică cei cu catedrale megalomane meninte să arate că sunt cultul „de pe podium”, în România, nu pot să gândească mai… „afară din cutie”?…

Cred că pe Daniel Ciobotea n-o să-l schimb eu – am mai încercat… Dar pot vedea care sunt acum câteva din celelalte probleme care fac munca lui Carmen Pantiș inutilă sau aproape inutilă sau o reduc la un strop dintr-un ocean.

Îl caut pe neurologul Tufănoiu de la Spitalul Fundeni din București. Înțeleg că e unul dintre puținii medici ce nu recunosc conceptul de moarte cerebrală. Poate singurul. Aș vrea să ne prezinte argumentația. Pentru că, dacă ai așa ceva în spital, adică o concepție extravagantă, asta va însemna că acel spital e pierdut de pe lista celor cu care poți colabora pentru recoltarea de organe. Medicul e în concediu. O caut pe șefa lui, doctorița Câmpeanu. E în concediu. Măcar am încercat…

Băieții care n-au vrut să se lege la server…

Îmi aduc aminte de inima pomenită de Carmen Pantiș, și de sora inimii, de sora băiatului cu inima, din Oradea, de reproșul ce, poate, s-ar putea citi în ochii ei. Până la urmă mai există program de transplant de cord în România? Dar cu Eurotransplantul ce s-a întâmplat? Așa că sun la Radu Deac, la Șerban Brădișteanu, la Victor Zota.

Răspunsurile lor nu se acoperă unul cu altul, au margini laxe, țin și de câțiva „dacă”. „Dracul de pe răzoare” al lui Noica stă acolo unde hotarele sunt rigide – aici, diavolul neîntâmplărilor stă exact acolo unde începe „dar” – adică „teoretic se poate DAR practic…”

Să iau câte ceva din discuția cu doctorul Victor Zota, coordonatorul național de transplanturi, cel cu care am avut partea cea mai mare de povestit oficial. Ne știm de ani deși n-am mai vorbit tot de ani. Nu s-a schimbat: are același gen de discurs scurt, eficient, direct, poate prea direct pentru urechile unora mai „demoazeloși” – dar eu nu fac parte dintre aceia. Spune lucrurilor pe nume. Bănui că ține de eficiență: a spune mult în timp scurt pentru a rezolva probleme și a bifa optim situații.

Vorbim de întâlnirea de la București de acum o săptămână, pe care o menționa și Carmen Pantiș. Și de problemele de acum în ce privește donarea de organe în România. Începe cu plusurile, eu aduc minusurile. Apoi vin ele și singure.

Spune că refuzul la invitația de a dona organe e același, procentual, în România, de 17 ani, printre cele mai mici rate de refuz din Europa. Îi aduc aminte că o altă statistică spune că stăm aproape cel mai prost în Europa Comunitară (ok, doar bulgarii mai sunt după noi) la numărul de organe donate, întreb de ce.

Spune că secțiile de Terapie Intensivă din țară nu declară moartea cerebrală, că toate marile spitale județene din țară ar putea să dea măcar un donor pe săptămână. „Dau Oradea și Timișoara, Floreasca din București și atât, mai des – restul, sporadic – Târgu Mureșul, Clujul.” Îmi spune să întreb la Arad de ce nu mișcă nimic acolo, Hunedoara, Deva, Reșița. Îmi spune să întreb la Constanța de ce, în toată istoria lor, nu au declarat un singur caz de moarte cerebrală, deși există accidente berechet pe Litoral…

Reajungem la oameni, la cei care sfințesc locul. La funcții. La timp. Spune de Carmen Pantiș că e cel mai bun specialist din țară în moarte cerebrală. Și că nevoia majoră este ca să existe câte un coordonator de transplant în fiecare spital unde se poate diagnostica așa ceva, o „key person” în fiecare secție de Terapie Intensivă ce să cunoască și să urmărească în fiecare zi pacienții ce ar putea deveni donatori.

„Poți să ai tot personalul dedicat că, dacă ai un singur sectant sau tâmpit ce nu înțelege conceptul, s-a dus dracului totul” – se plânge Zota. Ar mai fi importantă și rambursarea banilor legați de toată povestea cu transplanturile, dar Victor Zota spune că partea aceasta merge bine în ultimii ani.

Când întreb de mai există programul de transplant cardiac, îmi zice că da. Cu salba de „dar”-uri agățată de cingătoare, ca de cureaua lui Orion – grea curea. Și tot asociate cu moartea sau viața, ca și acele trei stele, în cultura egipteană, sunt și aceste „dar”-uri pomenite aici: „De exemplu, Deac e la pensie, Horațiu Suciu e implicat și în altceva, secția e limitată, i-au plecat mai mult de jumătate din asistente. Brădișteanu nu prea mai are nici cu cine nici cu ce – aici intră și sănătatea lui, nu mai poate face ce facea acum 10 ani…”

Dar Eurotransplantul? Imi aduc aminte de o inimă ce a plecat mai demult la Viena – zic. „Păi a tot apărut la Dan Diaconescu că vindem inimi – din cauza percepției în media ne-am oprit cu activitatea internațională”. E prima oară când aud că cineva normal la cap se uită la emisiunile lui Dan Diaconescu. Și nu-mi vine să cred că ele au contat la ceva.

Discutăm iar de Viena. Îl cunosc pe prof. Klepetko de acolo, operează uneori la mine în Timișoara, știu ce ritm are, ce scoruri sunt necesare pentru a se ajunge pe lista lui de așteptare. Oficial, ca politică a spitalului lui.

În România nu se transplantează plămâni. Dar există un fel de listă de așteptare – adică oameni bolnavi și nevoile lor… Viena e cel mai apropiat loc unde ar putea primi plămâni noi. Dacă își permit.

Victor Zota mormăie despre Viena și despre medicamentele pe care le primesc românii ca indicație, după ce ies cu transplant de acolo. Care nu se găsesc pentru că nu sunt autorizate în România.

Întreb ce perspective sunt pentru transplantul de plămâni sau de cord-pulmon, în România. „Brădișteanu poate face asta oricând. Am avut donor, am avut o receptoare, se potrivea totul, receptoarea a spus că vrea, apoi nu a mai vrut, a zis că se va baza pe o vindecătoare din Rusia ce urma să vină, am stat până la 4 dimineața să-i explicăm, să o rugăm. Brădișteanu era costeliv.

A rămas nu. Asta era mai demult, acum niște ani” – povestește Zota. Întreb în cât timp a murit pacienta. Se aștepta la întrebare, răspunsul vine firesc, oricum ar fi venit: în două săptămâni…

Mai am o întebare: există finalmente un registru pe organe? Amintesc ce îmi spusese profesorul Radu Deac câteva ore înainte: că pentru o inimă ce se putea folosi la Târgu Mureș au sunat patru posibili receptori și… toți erau deja morți… Victor Zota începe iar cu „da” și apoi continuă cu „dar”… Uneori îmi spun că n-aș vrea să fiu în locul lui.

„Da, există. Dar nu e încheiat. Adică nu s-a închis cercul. După ce un pacient e transplantat, în 24 de ore centrul trebuie să îl anunțe la Casa Județeană și Națională și… aici totul se rupe… Cei de la casă nu au vrut să se lege de serverul nostru – nu putem urmări imunosupresia”… Îi spun că ăsta e banc cu proști și-i cer să-mi reconfirme.

Cum adică nu s-au legat băieții ăia cu serverul? Cum adică se fac transplanturi și nu se știe dacă oamenii au imunosupresie? (Adică medicația care face ca organismul să nu respingă grefa, pentru că, altfel, ar arunca-o ca pe un șervețel murdar, un șervețel „non-self”, o chestie străină”…)

De parcă ar fi prima dată când Casa de Asigurări însăși se poartă ca un non-self, fir-ar să fie, oamenii ăștia mor fără ciclosporină, așa cum a murit Mihăiță, „experimentul de transplant de cord la așa-zis copil” al Timișoarei, pe care încă îl plâng femeile de servici și asistentele din spital…

Pentru că într-o zi n-a mai fost ciclosporină. Poate tot o eroare de server – apoi moartea lui, sinuciderea tatălui lui, cancerul mamei lui… Iar Zota nu glumește. Și știe de situații ca cea din Târgu Mureș, de la inima aceea: „Nu reactualizează nimeni listele de așteptare. Ar fi obligația centrului să o facă dar nu sunt oameni pentru asta”…

Aradul intră în ecuație!

Îmi lasă un gust amar discuția asta, prea mulți oameni care ar putea face mai bine ceva, prea puțini donatori și, de la acestea, prea multe organe ce se pierd. O să-mi fac temele date de Victor Zota. Așa că sun la Arad. Cine știe ce alte unghiuri și perspective aparte vom afla și aici, în cazul în care se va putea comunica…

Dar am noroc: la Spitalul Județean din Arad, pe postul de director medical, dau de un cunoscut. Nu e de multă vreme numit, exact de comisia de transplant nu s-a lovit practic până acum. Mă ascultă. Îl interesează. Îi pasă. Îmi cere o zi. Se documentează. Apoi revine cu vești bune.

Vorbesc de medicul Adrian Wiener, un om pe care îl știu de mai bine de 20 de ani, și care îmi confirmă că a rămas un tip fain și serios. (Bine, la faza asta mă întreb cum fras a ajuns director, mai ales că nu a intrat în politichie – îmi promite că îmi va povesti cândva la o bere, sau poate la un drum spre Oradea, să o vizităm pe Carmen Pantiș).

Cât despre ce se întâmplă și se va întâmpla la Arad, Wiener spune, pe varianta oficială: „Am reanalizat recent situația Spitalului Clinic Județean de Urgență Arad în ceea ce privește posibilitatea de a sprijini activitatea de transplant din România. Vrem să ne implicăm activ, să ne asumăm declararea morții cerebrale în cazurile ca atare.

Am luat decizia de a forma o nouă comisie de declarare a morții cerebrale – o parte din cei care o compuneau au plecat din țară sau nu mai lucrează în spitalul nostru. De altfel, capacitatea de a declara mortea cerebrală și posibilitatea de a menține patența organelor vitale, transplantabile, până la recoltarea lor de către persoanele autorizate din centrele de transplant este unul din criteriile de clasificare a spitalelor de urgență.

Transplantul e o a doua șansă la viață pentru sute de pacienți aflați pe listele de așteptare din România. Așadar, considerăm o prioritate în perioada imediat următoare formarea unei echipe sufletiste și implicate care să contribuie activ și cu responsabilitate în acest demers. Sunt convins că în cel mai scurt timp gradul Spitalului Clinic Județean de Urgență Arad ar putea fi reconsiderat în urma acestei activități.”

Cicatrici de la coaserea inimii

Bun, încă un lucru care intră în matcă datorită existenței unor oameni dedicați meseriei. Așadar, și la Arad se va putea! E așa importantă comunicarea în rezolvarea problemelor… Dar tot pentru  a se vedea mai clar ce se poate și ce nu, vreau să vorbesc și cu doi dintre cei la care ajung organele pentru transplant. Sau… nu prea ajung. Așadar, iar inima.

Șerban Brădișteanu este cel care, cu nonșalanță, a dat un șut istoriei, să o facă să se întâmple. A făcut primul transplant de cord din România. E un om care a stat în gât multora, care a fost piscălit de mulți. Dar nimeni nu îi poate lua nici geniul, nici realizările. Este unul dintre cei care „au pus inimă”, în România, unul dintre cei care, teoretic, încă pun.

Cum ne leagă diverse, întinse bine pe niște ani, sun și întreb simplu dacă mai pune inimă. Îmi spune tot așa de simplu că da. Nu e un om al frazelor lungi, al cuvintelor fără sens. Mă bucur că își ia din timp să povestească, să ne amintim de oameni, inimi, ore, acțiuni, chiar și de micii ticăloși care ne-au legat, în timp, apăruți tot pe orbita inimii. La el totul este cu inimă, poate puțin în detrimentul uneia anume: a lui.

Mi-aduc aminte de șapoul cu care începeam un articol despre Șerban Brădișteanu, acum vreo 13 ani: „Când sună telefonul acela mobil, poate fi oricine – Scufița Roșie, lăptăreasa sau presa liberă din Babadag. Dar poate fi și anunțul despre o inimă ce așteaptă pe undeva”. Într-o zi m-a sunat Brădișteanu din București și mi-a spus: „Vezi că a murit Mihăiță”. Mihăiță – cu el a murit transplantul de inimă în Banat…

Pe atunci nici articolele nici faptele nu rămâneau încrustate pe net. Cuvintele trăiau o zi pe o foaie de ziar apoi mureau iar faptele… cele despre care vorbeam trăiau în piepturile pacienților pe care îi legase mai bine de viață Brădișteanu. Cum spunea cândva Radu Deac despre el, când vorbea de zona aceea de țară: „Oamenii se împart în două categorii, cei care au ajuns deja pe mâna lui Brădișteanu și cei care încă nu”.

Mâna asta spune că mai pune cord. Maestrul poate. Dar o și face maestrul? Orele… Ischemia la rece. Timpul e împotriva lui, el e la București. Îi aduc aminte: „Ai pus și la 4 ore!” „Da, dar era la limită, era o excepție, zici de cordul de la Alba Iulia. Dar se pune sub 3.”

Zota îmi povestise cum e cu transportul, cu fuga, cu timpii. Se pare că e mai greu să se ajungă la București cu o inimă din vestul țării. Și totuși, Oradea și Timișoara au avut cele mai multe organe care ar fi putut fi puse, de o bună bucată de timp încoace…

Brădișteanu povestește și el despre tot ce în afara sălii de operație, când e vorba de transplant, lucruri de care ține enorm să se ajungă la sală, să aibă sens. Îmi spune de o vorbă pe care o reținuse de la doctorul Pop de Popa: „Și femeile pot învăța să coase”. Râdem: așa e, cu puțin efort chiar și femeile pot învăța să coase. „Daaaa, ca pe ciorapi. Adică ăia se remaiau” – continuă.

Ce verbe știe Șerban Brădișteanu! Ei, cine știe, în meseria lui poate a avut ocazia să audă tot felul de metafore pentru ce face el – pentru a coase, a lega cu fire, a repara. Îmi aduc aminte de reproducerea după Miro pe care o avea Brădișteanu în birou, când l-am cunoscut. „Lecția de schi”. Pentru unii pot fi traiecte pe zăpadă sau gheață. Pentru mine, de atunci, acel tablou e o sumă a cicatricilor de la coaserea unei inimi. O inimă biruitoare. Adică… de la remaierea ei. De atunci a trecut timp. Pentru toți.

Hârțogăreala ca frână

Sun și la Târgu Mureș, la profesorul Radu Deac. Adică la Cluj, pentru că doctorul era la Cluj, pentru o zi deosebită din viața sa: la întâlnirea de 50 de ani de la terminarea facultății. Îl întreb ce se întâmplă cu programul de transplant cardiac în România. „Întrebarea e de se poate răspunde la asta. La Târgu Mureș nu s-a făcut transplant de inimă de câteva luni, de la 9 martie 2011 s-au mai făcut două-trei apoi nu s-a mai făcut. Adică de când s-a schimbat statutul spitalului nostru. S-au înjumătățit banii de programe, au plecat asistente. Până acum o vreme programul a mai mers doar la Târgu Mureș. La București se oprise” – spune doctorul.

Îi știu oful, am mai discutat mult despre necazul lui, cu spitalul, cu personalitatea juridică și cu toate legate de aceste demersuri „moderne” ale Ministerului Sănătății. Profesorul Radu Deac este cel care a fondat institutul acesta, necăjit acum, din Târgu Mureș, el a fost acolo la fondarea celorlalte din țară, lângă el a lucrat Șerban Brădișteanu în tinerețe, lângă el a rodit profesional Horațiu Suciu. Știe tot, vede tot. Și se pliază perfect pe vorba aceea: „Câtă luciditate, atâta dramă”.

Nu știu de ce, spitalul lui din Târgu Mureș a devenit un fel de miză de foc pentru mai multă lume din Minister. Cred că mai degrabă s-ar ajunge să se pornească o poveste nouă, o poveste frumoasă a chirurgiei cardiovasculare, undeva la Satu-Mare, Oradea sau Arad, care să ducă și la transplantul de inimă, decât să se așeze cumva convenabil situația de la Târgu Mureș.

Ministrul Cepoi mi se pare un om bine-intenționat în ce privește  transplantul. Cândva am vorbit de față cu el despre câinoșenia „transplantului din orgoliu”, despre Mihăiță. Ca de un caz special. Știe că se cunosc și bunele și relele. E cel care a convocat întâlnirea de acum o săptămână de la București, unde i-a invitat pe cei implicați în transplant.

Și totuși, undeva e o gâlmă. Înclin să cred că unele structuri tip căpușă și unele interese personale sunt greu de desființat până și când ajungi ministru. E mai simplu de zâmbit și de ocolit, de închistat buba și lucrat pe lângă ea. Vasile Cepoi, ministrul Sănătății de acum, ne-a povestit la întâlnirea aceea că în tinerețe voia să ajungă actor. Va avea nevoie des să zâmbească forțat și să ocolească ce e de neschimbat.

Cândva, într-un drum mai lung pe care l-am făcut împreună, Radu Deac povestise despre un film cu o temă impresionantă – refuzul de a dona, nevoia de a primi organe. Îmi aduc așa bine aminte de lumina din ziua aceea ploioasă, de dimineața aceea pornită înainte de 5 am. Doar curgerea acțiunii îmi rămăsese puțin în spate.

Așa că îl rog să povestească iar. „O familie în vârsta, copilul  are un accident, intră în moarte cerebrală, sunt chemați părinții, tatăl a zis nu când a fost vorba de donare. După scurt timp, tatăl are o boală cardiacă și îi trebuie un transplant. I se explică necesitatea și i se spune că se va vorbi cu o familie să se vadă de va dona. Și i se face transplantul. Chiar de e ficțiune, e foarte demonstrativ” – spune Radu Deac.

Nu știu titlul filmului de care vorbea doctorul. Știu însă că la Festivalul din Veneția de anul acesta un scurt metraj ce va fi prezentat în 6 septembrie vorbește exact despre donare, despre omenie, despre transplant. Mi-am promis să fac astfel încât să aduc acest film, „E la vita continua”, în România, am pornit demersurile necesare, aștept răspunsul producătorului Pino Quartullo.

Și aș vrea să închei materialul cu asta, frumos, surâzător. Dar nu merge – nevăzutele fire din tabloul lui Brădișteanu, firele-cicatrici de pe inima generală de care vorbim aduc încă un lucru în ecuație, în povestea asta fluviu, și încep să mă tem că nu se va sfârși niciodată.

„Salutări de la Veneția”…

După presa italiană, un marinar român ajunge acum câteva zile în Veneția, cu un infarct urât, ce-i lasă doar șansa transplantului sau liniștea morții. Nici măcar nu e relevant că românul lucrează legal, la un armator italian. La spitalul din Veneția Mestre, chirurgul își șterge brișca, o închide și o pune în jeb cu cuvintele acestea: „Transplantul de inimă? Să și-l facă în România!” Omul e pe moarte, ținut pe extracorporală, dar chirurgul italian se pare că pretextează: „Conform indicațiilor, inimile italienilor se dau de preferință italienilor”.

Nu spune nimeni de omul  are acces la o inimă, atunci, și de compatibilitatea HLA e mai mare tot atunci cu a unui italian, și de în zilele respective se operează italieni acolo și primesc inimi noi. E doar un refuz.

Atâta doar că în Udine se poate, și compatriotul nostru primește în 21 august o inimă nouă. Nu se știe de ce culoare politică, geografică sau rasială.  Povestea se găsește în „Il Messaggero”. Până când se stabilește dacă e normal sau nu să se procedeze în felul acesta, aș vrea doar să știu numele celui care l-a operat pe românul nostru, și dacă acesta e bine.

E destul de târziu, început de weekend. La Udine prind pe cineva la Chirurgie Cardiovasculară, la Terapie Intensivă. Finalmente cineva vorbește o engleză aproximativă. Îmi spune că nu poate da relații la telefon și că să contactez familia celui operat. Dar că e în viață. Nu pot decât să sper că a înțeles clar ce l-am întrebat…

Omul acesta ar fi murit de ar fi trebuit să vină în România. Ar fi fost îmbarcat (în ce mod, nu știu) spre București sau spre Târgu Mureș. Poate nu ar fi fost inimi, inimile nu cad din cer. De ar fi fost, șansa cea mai mare ar fi fost să existe în Oradea, prin munca lui Carmen Pantiș, sau din Timișoara.

Așadar, prea departe de București, cam prea departe și de Târgu Mureș – unde asistentele tot puține sunt, unde și aici transplantul cardiac e aproape mort. Mă întreb dacă doctorul ăla isteț din Veneția Mestre ar avea răbdare să citească toată polologhia de mai sus, să înțeleagă.

Cândva am ieșit cu Serviciul de Ambulanță din Veneția, cu bărcile, câteva zile și nopți, să scriu despre ei. Am fost și la un caz de gripă porcină – două femei din Philadelphia, de ridicat de la hotel, de dus în spital. Le-am dus. Lodovico Pietrosanti, șeful serviciului venețian de ambulanță, nici măcar nu și-a pus problema că cineva ar putea refuza să vadă cele două femei aflate în vizită în Veneția.

Mă uit la comentariile de la articolul despre povestea asta, apărut în „Il Messaggero”. Cineva scrie că e solidar cu medicul ce voia să ofere moartea omului în suferință. Îmi aduc aminte de un alt articol, de acum doi ani, din presa italiană: cel despre Maricica Hăhăian, asistenta româncă omorâtă cu o lovitură într-o stație de metrou din Roma. Și atunci s-au găsit „solidari” cu italianul. Eterna ură față de români.

La polul opus, Alberto Repossini, unul din chirurgii italieni de clasă în chirurgia cardiovasculară, vine în Timișoara și drege inimi de români, a fost aici la introducerea unui gen nou de intervenție – abordarea minim invazivă a problemelor inimii, laolaltă cu chirurgul timișorean Marian Gașpar. Îl sun să-l întreb dacă există într-adevăr un ordin, ceva, prin care inimile de italieni se dau prioritar la italieni – și ce vrea să spună asta. Are telefonul închis.

OK, și cum să-mi închei materialul? Toată povestea asta despre munca lui Carmen Pantiș, care e inutilă în ce privește inima, despre problemele din țară vizând transplantul de inimă și despre rahaturile din afara ei, în care dai și aici de xenofobie și meschinării?

Aș fi vrut ceva frumos. Dar povestea asta nu se termină niciodată. Asta e ideea. Că nu se termină. Că trebuie să vorbim mereu despre ea. Că e lung ce am scris dar că trebuie și mai mult. Și că dacă tot e să râcâi corpul copilului unei mame ce stă strivită de durere, ar fi bine să semeni cât mai multe vieți noi din acea moarte. Și apropo, banui că e clar că-mi puteți lua articolul drept un acord personal pentru donare, da?

Ramona Băluțescu

This post was written by:

- who has written 4327 posts on Presa Oradea.


Contact the author

One Response to “„Femeie, dă-ne inima copilului tău!” – și foarfeca lui Atropos, ce remaiază vieți”

  1. Andreea Ghimpau spune:

    Daca ar fi toti un Carmen Pantis, o Ramona Balutescu, sau oricare dintre chirurgii (cei buni) mai sus mentionati, …realitatea roamneasca in materie de transplant ar arata altfel…e trist ca trebuie sa scrie oameni ale caror articole NU STIU cati oameni le vor citi, …e trist si ca doctori atat de valorosi trebuie sa infrunte o lupta stoica cu „sistemul”, …care sistem , cel putin teoretic, …TOT DE OAMENI e constituit…
    Dar TOCMAI pt ca exista oameni ca Ramona Balutescu, Carmen Pantis, sau chirurgi ca (da, ati ghicit :cei buni…) mai sus mentionati…ink mai e o speranta…si cum spuneai chiar tu…”SPERANTA MOARE ULTIMA”…
    Complimente pt ca nu renunti, si continui o lupta pe care banuiesc ca o cam duci de una singura…De cand ma agit pentru cazul romanului, insa, …am descoperit ca mai sunt oameni dispusi sa se implice…si I-AM IMPLICAT…deci…nu mai ramane decat de perseverat…

Trackbacks/Pingbacks


Leave a Reply

Please type the characters of this captcha image in the input box

Please type the characters of this captcha image in the input box

Cum să iei de proști 200.000 de orădeni!

Un oraș de proști. Asta cred despre orădeni atât miticii de la Tarom cât și conducerea Aeroportului, incompetenți puși acolo pe un singur criteriu, carnetul de membru de partid! Un oraș de proști pe care poți să îi duci de nas distribuind presei un fake news pe care să-l rostogolească în ziarele lor și pe rețelele de socializare.
Aeroportul din Oradea este la un pas de a deveni un fânaț pe care să mai pască doar vitele și oile țăranilor din zonă. Din marea realizare a alianței UDMR-PSD-ALDE care conduce județul a mai rămas doar o rută de zbor spre București pe care cei de la Tarom au scumpit-o atât de tare încât nu va mai zbura nici dracu din Oradea. În acest context, cei vinovați, atât marionetele politice cât și cei care le-au pus acolo, în loc să explice cum s-a ajuns la situația de față și ce fac pentru a schimba lucrurile, trimit presei fake-news-uri în care se ceartă cu primarul Ilie Bolojan.

Citește mai mult