Categorized | Reportaj

Cum am invitat Festivalul de Film din Veneția să treacă de film, spre viață

Uneori o poveste are mai multe planuri, are personaje care nu vin niciodată în contact sau care ai crede că nu vor avea niciodată vreo legătură – doar că viața dovedește, finalmente altceva. Așa e și cu filmul despre care vom vorbi, care se cheamă „E la vita continua” și care a fost produs anul acesta în Italia pentru a sensibiliza italienii în legătură cu donarea de organe pentru transplant, astfel încât viețile altora să poată continua. Și pe care l-am adus și pentru români.

Cred că nimeni din organizarea Bienalei de la Veneția, de anul acesta, care are în componență și „Mostra Internazionale d’Arte Cinematografica”, adică prestigiosul Festival de Film de la Veneția, nu ar fi bănuit că până și o prezentare de aici, pașnică, se poate politiza. Și totuși… evenimentele din ultima lună întâmplate după un scenariu ce confirmă că „viața bate filmul” au arătat că mereu ceva poate avea loc iar politicul își ițește coada.

Dincolo de film

Este frumos să faci un film despre cum este, cum curg toate atunci când cineva are un accident și intră în moarte cerebrală, despre cum se explică acest concept familiei, care trebuie să înțeleagă că, în ciuda faptului că cel plecat deja are mișcările reflexe de respirație și bătaia inimii, nu mai poate fi readus la viață.

Este bine să sensibilizezi în legătură cu suferința celui din partea cealaltă a dramei, a celui care e pe moarte și a cărui singură speranță e să primească un organ. Să-l faci pe privitor să se cutremure, să empatizeze, să se pună pe rând și în fața suferindului, care nu vrea să moară, și în locul familiei celui aflat în moarte cerebrală, care trebuie să ia o decizie în legătură cu donarea de organe.

Dar vine momentul în care acest lucru nu mai este doar scenariu, în care povestea se întâmplă lângă tine, în Italia cea frumoasă și în care transplantul se folosește în mult mai multe centre medicale decât în România, în care sistemul de declarare a morții cerebrale, de recoltare a organelor și de uzitare a lor pentru transplant este mult mai bine pus la punct decât în România.

Și aici începe „scenariul real”, al unui film care probabil nu va fi pus niciodată pe peliculă, dar care invită și el la gândire. Scenariu pe care îl știți și din Oradea Press, din materialul „Femeie, dă-ne inima copilului tău!” – și foarfeca lui Atropos, ce remaiază vieți

Un marinar român cu probleme grave la cord are nevoie în august de un transplant, aflându-se în Italia. Ajunge la un spital din Mestre – Veneția. Este chemat un specialist din Padova. După spusa ziarelor italiene, acesta întoarce spatele după ce spune că în nordul Italiei e o regulă că inimile italienilor se dau prioritar italienilor. Și că românul să-și primească transplantul de inimă în România.

Dar transplant de inimă nu prea mai există în România, după cum am demonstrat în materialul citat mai sus: clinica din Timișoara nu mai e acreditată (sau nu e încă acreditată pentru această procedură), cea din Târgu Mureș e vraiște după schimbările prin care a trecut, cea din București e… e, în cazul în care totul e pus cu mâna în cel mai bun mod pe care l-ar putea gândi ursitoarele, cu o inimă care să fie recoltată tot din București, cu chirurgul pe-aproape și cu compatibilitatea – să nu o uităm – zeiss.

Adică șansele ca marinarul să ajungă (în primul rând) viu în țară și să pice o inimă compatibilă în București la venirea lui erau egale cu zero. Un zero virgulă mulți alți zero urmați de o cifră plăpândă. O șansă teoretică dar pe care o omoară practica.

Cine aruncă primul cu piatra?

Așadar aveam un om condamnat la moarte de un chirurg italian. Pentru că este român. Dar se găsește un medic la Udine care acceptă pacientul, el primește acolo o inimă și… e bine mersi. Nu știu dacă aceeași inimă de italian a ajuns la Udine. Nu știu dacă primul medic e xenofob și al doilea nu. Dar toată lumea s-a grăbit să îl înjure pe primul medic. Este decizia lui cheia problemei?

Nu. Dacă omul are niște reguli, și nu vrea să-și piardă licența de practică, le urmează. Poate medicul din Udine a încălcat regula respectivă. Poate situația își are rădăcinile altundeva, și atunci acolo trebuie căutat și văzut ce e de făcut, pentru ca acest lucru să nu se mai întâmple.

Să nu uităm că transplantul de oragne este o procedură ce implică niște costuri extrem de mari, și în România și afară. Dacă luăm în calcul doar transportul organului din spitalul unde s-a declarat moartea cerebrală și până la locul unde va fi folosit organul, și deja obținem o notă de plată complicată și stufoasă.

Pentru că o inimă nu vine cu gondola pe Canal Grande, în pungă cu gheață, chiar de vorbim de regiunea Veneția. O inimă are nevoie să ajungă în trei ore sau mai puțin în locul unde va intra într-un piept nou. Altfel pușcă, se strică, se pierde – adică dacă se trece de timpul de ischemie la rece specific organului respectiv, încep micro-degradările în masa cordului și nu mai ai de ce să începi să faci ceva pentru că nu mai ai ce pune în locul inimii bolnave.

Apoi sunt oamenii care muncesc în această poveste. Cel aflat în moarte cerebrală trebuie menținut în cea mai bună stare până la recoltarea organului, trebuie văzut ce alte afecțiuni ar putea avea persoana, lucruri care, poate, nu aveau legătură cu motivul pentru care a intrat în spital și a ajuns în moarte cerebrală, dar care ar putea împiedica folosirea organelor.

Apoi echipa care pune organul vine să îl și recolteze (sau nu). Dar dacă vine, asta înseamnă că trebuie să se deplaseze cu viteză. Din momentul în care se decide recoltarea organului, totul intră într-o altă sferă: goana, secundele, nu minutele ci secundele, important e să te miști cât mai repede, să zbori, altfel totul e inutil.

Cel mai repede înseamnă avion sau elicopter. Șansa ca organul să fie folosit în același spital unde s-a făcut și recoltarea cred că e mică și în Italia, deși există și e mult mai mare ca în România. Dar dacă trebuie să transporți organul, ai nevoie de ambulanță, de avion. Să spunem că nu luăm în calcul deplasarea ambulanței dar bănui că vă închipuiți că un avion nu e chiar o jucărie pe care o iei de pe jos, o arunci în vânt și zboară de la sine, ca o sămânță de arțar…

Așadar România întreagă poate fi revoltată, de la cel care habar n-are nici măcar pe unde îi e propriul ficat, până la ministru, secretari de stat, președinte și grupări politice însetate de reclamă electorală.

Uman, simpatizăm cu cauza. Dar pragmatic este puțin hilar ca o țară ca România, unde pacienții trebuie să-și cumpere fire chirurgicale și vată, să fie scandalizată că o altă țară se gândește dintr-un unghi care nedreptățește un român. În țară sunt milioane de români nedreptățiți de sistemul de sănătate. Ne aducem aminte de asta?

Medicina a trecut de câteva secole de momentul în care se făcea cu mâna goală. Există și pacienți care se simt mai bine dacă îi mângii pe mână dar, în general, paleta bolilor la care ajunge o persoană pe întinderea unei vieți e mult mai complexă decât isteria.

Și atunci ce faci? Vă rog, răspundeți pentru voi la această întrebare. Italia are de zeci de ani transplantul ca soluție în zona de proceduri oferite pacienților de aici. Nu zece ani, douăzeci de ani, ca la noi. Are zeci de centre unde poți primi organele care se transplantează în lume, adică nu doar rinichi și ficat, ca la noi.

Și noi avem piedici pentru transplant, incluzând BOR

Noi avem doi medici care fac transplant de inimă (și nici ei nu se simt prea bine, cum spune o glumă care, din păcate, se potrivește aici), un medic care pune ficat, doi medici care pun rinichi. Cinci oameni. Vreo 21-22 de milioane de locuitori. Și mizeria pe care o face Biserica Ortodoxă Română, de a nu avea o poziție consecvență și deschisă în legătură cu donarea de organe. Reiau ce spunea Victor Zota, coordonatorul național de transplanturi, acum două săptămâni, că explicația BOR e că în România transplantul nu se face pentru binele pacientului ci pentru orgoliile medicilor.

Vorbim, reamintesc, de popii religiei de clan din România, cei care spun omului când să i-o tragă nevestei și când nu, când să mănânce și când nu și cum să decarteze nu pentru spitale sau școli ci pentru „hardughia celestă” din București, catedrala mântuirii neamului prost, cum spune colegul Liviu Mihaiu.

Fără ordine moare totul. Fără reguli și fără îndatoriri, pe lângă drepturi. Nu se poate lucra haotic, nici în medicina mare, nici în felia de transplant. Fără ordine, elicopterul care ar vrea să ducă grefa s-ar ciocni de avionul actorului de cinema venit la un… festival de film, poftim. Există culoare aeriene, există piste de decolare și de aterizare. Și există reguli și în medicină, în transplant.

Poate ele nu sunt bune, poate ele nedreptățesc pe cineva. Dar ele trebuie să pună bariere. Ca să ajute pe cât mai mulți. Pentru că realitatea crudă e că nu toți pot fi ajutați. E cinic dar… știm asta, nu?

Alte variante ce pot scandaliza. Dar nu o fac.

Prof. Klepetko din Viena, cel care e cel mai apropiat chirurg care pune plămân de vestul României, îmi spunea acum câteva luni de zecile de mii de euro pe care un eventual pacient din România, care ar avea nevoie de un transplant de plămân, trebuie să le fi plasat deja în contul spitalului său ca să ajungă pe lista sa de așteptare. Pentru că altfel nu îi decontează spitalul transplantul. Ceea ce înseamnă că acest lucru nu se poate face.

Nu îmi aduc aminte să se fi scandalizat cineva atunci când am scris despre acest lucru. Iar situația nu e mult diferită de ce s-a întâmplat la Mestre. Dacă un român cu plămânii copți s-ar fi rezemat cu capul pe poarta spitalului lui Klepetko, în așteptarea unui transplant, banui că ar fi primit un analgezic în urgență. Și cam atât.

În Spania, țară care are cea mai favorabilă legislație în ceea ce privește efectuarea transplanturilor, există reguli clare. Victor Zota îmi spunea de acum câțiva ani, adică de mai bine de un deceniu, că dacă unui pacient spaniol i-a depășit tumora hepatică doi centimetri, omul este scos de pe lista de transplant pentru că se consideră că procedura nu va mai avea destule șanse de succes. Un milimetru în plus față de cei doi centimetri acreditați este pașaportul spre moarte al unui spaniol. Cinic dar ține de reguli.

Să revenim în Italia. Nu știm cum a fost exact replica medicului din Padova. Ideea e că el a refuzat transplantul, adică a refuzat să se bage în chestia asta, să pună mânuța și să coase. Dar trebuie să reamintesc că nu știm detaliile. Cel puțin eu nu le știu, și am citit mai multe articole despre caz. Nu știm unde era donorul, nu știm dacă medicul a fost chemat atunci când deja se avea o idee despre compatibilitatea HLA, despre volumul cordului, despre subtilitățile care se leagă de decontare.

Știm că a spus nu. Iar legenda spune că a adăugat ceva despre acea regulă din nordul Italiei și că românul ar trebui să își facă transplantul în țara lui. Este așa sau nu, nu știm. Medicii nu sunt cele mai suave plante, există și aici și roua cerului și otrățel de baltă, adică plante carnivore.

Dar dacă regula aceea există în Mestre sau Padova, ea există și în Udine. A fost medicul padovan „mai catolic decât papa”? A fost xenofob? A fost dezinformat în legătură cu posibilitatea de a se realiza un transplant de inimă în România? Cred că mai important e să întrebăm dacă a realizat sau nu că pacientul nu e așa ușor de transportat. Dar asta nu schimbă ochiurile mai importante din lanț, cele birocratice.

Cap compas Festival Film

Întrebarea este ce spune regula aia și cum se aplică ea. Dar din țară e puțin mai greu de aflat. Cum în 6 septembrie urma să fie prezentat un film despre transplantul de organe la Festivalul de Film de la Veneția, ediția cu numărul 69, și cum la această prezentare erau șanse bune să participe și fostul ministru al Sănătății din Italia, doctorul imunolog Girolamo Sirchia, și cum mai aveam un motiv de a ajunge la Veneția în această săptămână, am luat un avion din Timișoara și am picat iar în orașul canalelor.

Cu o zi înainte cei de la Festivalul de Film din cadrul Bienalei, cei cu informațiile despre manifestare, nu știu nimic despre filmul pe care vreau să-l văd. E vorba de „E la vita continua” (Și viața continuă), de Pino Quartullo.

Îi scrisesem lui Quartullo un mail despre cine sunt și ce fac și că m-ar bucura să duc filmul și în România – nu mi-a răspuns. Soția lui mi-a spus la prezentare că poate nu și-a mai verificat mailul și că mă va contacta ea pentru a vedea cum ne mișcăm pe viitor, pentru subtitrare.

Așadar în pliantul festivalului nu figurează filmul, tinerii de la infocentru habar n-au de el, Quartullo nu mi-a răspuns la mail. Bine că sunt încăpățânată. Le spun că musai trebuie să fie și că să sune pe cine vor ei să afle de film, că nu plec fără să știu ce și cum pe a doua zi. Așa că află.

E în afara secțiunilor acreditate, va fi o prezentare cu public restrâns, în mare acreditații fostului ministru Sirchia. Dar că să vin cu o oră mai repede și să vorbesc cu ei. Se va ține chiar la sediul de pe Canal Grande al Bienalei, lângă San Marco, vizavi de Bazilica Santa Maria della Salute. Fain loc.

Între timp aflasem că la spitalul din Mestre unde s-a întâmplat povestea cu românul nostru că nu se vorbește despre asta decât în șoaptă sau deloc. Că a devenit subiect tabu. Că sunt mai multe anchete pe rol. Și că doctorița care e coordonator de transplanturi nu dă nimănui vreun detaliu. Nici în particular.

Bine, rămâne filmul. Aici un băiat ajunge în moarte cerebrală. Un băiat fain, cu o diplomă, cu preocupări în a-i ajuta pe alții, cu prieteni, cu familie, cu toată viața în față. Dincolo e un actor cu probleme ce necesită un transplant. Soția și copilul lui sunt speriați, merg la Milano pentru a fi aproape de spitalul și de medicul care le-ar putea oferi șansa unui transplant.

Familia și prietenii băiatului aflat în moarte cerebrală se divid în două tabere – cei în favoarea donării de organe, cei care sunt împotrivă. Tatăl băiatului protestează: „Dar respiră! Sunt nebuni!” Între timp curge fondul sonor cu un cântec în care se repetă rândul acesta: „Vreau să găsesc un sens al acestei povești”.

Familia donează. Transplantul se face. Actorul primește o nouă viață. Dopul de la șampanie, filmat în cadru apropiat, poate să sară.

Dar dincolo de toate e viața aceea frântă, care a dat șanse unor alte vieți. Un film de 20 de minute dar care te face să te gândești. O mână de actori cunoscuți sau debutanți ai Italiei, care au intrat în acest proiect al fostului ministru Sirchia, de a face lumea să înțeleagă și să empatizeze.

Președintele Italiei, promisiunea ex-ministrului, cazul transplantului refuzat

Înainte de film mă întâlnesc cu amica mea de-o viață, de pe băncile liceului, Laura Spoială, asistentă în Veneția și în Mestre. Ea a făcut Liceul Sanitar din Arad, eu am terminat la actualul Colegiu Elena Ghiba Birta, la chimie-biologie, unde mai toți colegii mei cu diploma universitară au dat la medicină. Am avut un profesor care ne-a învățat nu biologie ci logica viului, Doru Cotuna. De asta sunt azi aici, scriu despre medicină datorită acelui om deosebit, care azi nu mai e printre noi.

Noi suntem mica „delegație românească” de aici, de la filmul despre donare. Nimeni nu vrea să facă scandal, nimeni nu vrea să întindă un deget acuzator. Este vorba despre un film care ar putea ajuta în România precum și în Italia și de invitația de a gândi împreună.

Laura mi-l arată pe Girolamo Sirchia, omul de care am nevoie, fostul ministru al Sănătății. Îmi spune că este un om foarte popular și că vorbește engleza. Așadar nu trebuie decât să aștept să termine discuția cu președintele Bienalei de la Veneția, Paolo Baratta.

Ajungem să ne prezentăm, îi explic lui Girolamo Sirchia că mă gândesc că filmul lui ar putea ajuta și în România. Mă întreabă de situația de la noi. Îi spun de centrele de transplant, de impasul în transplantul de inimă, de organele care se pierd. De Timișoara și de ajutorul oferit de chirurgi italieni de chirurgie cardiovasculară pentru a ajuta diversificarea procedurilor oferite aici în secția condusă de doctorul Marian Gașpar. Fostul ministru e încântat să audă de colaborarea noastră cu italienii.

Dar întreabă și de biserică – ce spune biserica în România. Îi spun cele pe care le-am amintit și mai sus, adică despre Evul Mediu în care s-a oprit BOR. Mă privește ca un om căruia îi vinzi o poveste greu de crezut. Tace. Doar ochii îi vorbesc. E uimit. E diplomat. Spune după o vreme doar „Nu e bine”. N-aș vrea să creadă că nu știm cum se întâmplă lucrurile în lumea civilizată. Îmi spusese că el e cel care a organizat programul de transplant timp de 20 de ani în nordul Italiei.

Așadar știe ce voi pune pe masă. Despre Papa Ioan Paul al II-lea care acum 12 ani, la Congresul Internațional de Transplantologie de la Roma, la care au participat și medici români, vorbise nu doar despre acordul Bisericii Catolice în legătură cu transplanturile ci și despre folosirea celulelor stem pentru a se ajuta procedura. Îi spun lui Sirchia că am acasă broșura cu discursul Papei, că am în memorie așa bine coperta ei gălbui. Surâde cu lumină. Știe. Și-i pare bine că știu și eu.

Îmi spune „Vă dau filmul. Facem cumva cu subtitrările. Și îl puteți folosi și în România. Îl veți vedea – dacă veți considera că vă ajută, îl puteți lua. E proprietatea mea și eu sunt cel care decide ce se întâmplă cu el. Deci îl puteți duce românilor”. Îmi dă adresa de mail, vom discuta detaliile după ce mă voi fi întors în Timișoara.

Cu precauție îl întreb despre cazul marinarului român. Nu mai zâmbește. Știe. Se vede că nu îi e cel mai drag subiect. Dar nu îl ocolește. Îl întreb ce e cu regula aia. Și dacă e exact așa cum s-a spus. Din moment ce s-a ocupat 20 de ani de acest lucru, el este dintre cei care au făcut regulile jocului. E cea mai bună sursă pentru a explica.

Nu răspunde direct, cu da sau nu. Îmi spune că regula este că prioritate au cei de pe listele de așteptare, care sunt în fază terminală. „De nu se face așa, e dezordine. Unii pacienți vin din alte locuri, sunt cazuri necunoscute, poate fi un dezastru de se folosesc organe pentru ei fără mai multe investigații. Nu este vorba despre a fi sau nu italieni ci despre compatibilitate, în primul rând despre volumul inimii, apoi trebuie să știi stadiile bolii, de există sau nu infecții, și toate astea” – spune doctorul Girolamo Sirchia, cel care a condus destinele Sănătății din Italia.

Se scuză pentru două minute, pleacă de lângă noi. Apare unul dintre oamenii de ordine, ne roagă să ne mutăm puțin din centrul încăperii de unde ne aflam, în palatul Bienalei, spre o laterală. Nu știu de ce dar dacă îi face lui plăcere, ne mutăm. Aflu îndată care era „problema” – vine spre noi președintele Italiei, Giorgio Napolitano. Este însoțit de Paolo Baratta, președintele Bienalei de la Veneția, și de Girolamo Sirchia, fostul ministru, interlocutorul nostru de până acum un minut.

Președintele vine fără pompă, fără cohorte de bodyguarzi, pare un om așezat și modest. Ne salutăm scurt, trece mai departe spre altă încăpere a palatului. Nimeni nu ne-a căutat de arme, nimeni nu ne-a întrebat de am votat la referendum, nici un procuror nu ne-a speriat găinile și nici pe pescărușii venețieni. O întreb pe Laura, până revine Sirchia: „Măi, dar Băsescul lor circulă așa lejer peste tot?” „Circulă așa și pe stradă” – răspunde prietena mea. Foarte tare, bănui că el n-are atâția amatori de a-i da în cap, ca al nostru…

Prezentare de palat

Urcăm la etaj. Palat venețian de pe Canal Grande. Stucatură, coloane, picturi, cristale, stil. Am urât mereu cinematografele, fazele cu „fute-o, bă!”, ce se auzeau din întuneric – de aceea cultura mea cinematografică suferă cumplit. Acest palat e altceva, e visul fetiței cu chibriturile față de o friptură gustoasă. Va ține cât lumina dată de un singur chibrit, pentru mine. Dar sunt aici, mi s-a promis deja ceva și e datoria mea să fac ca din căldura unui singur chibrit să se încălzească mai mulți, cât mai mulți. Și să gândească, pentru asta.

Vin femei îmbrăcate ca la știrile despre fashion, vin oameni care se vede că țin de alte lumi decât cele din cinematografele românești de care mă feream în copilărie. Probabil sunt medici și actori cei mai mulți dintre ei. Se vorbește, se explică motivele, se spune despre prioritățile Italiei. Sirchia spune despre președintele Bienalei, care a reușit să facă așa ca acest eveniment să reprezinte o atracție internațională. Și despre prioritățile Italiei, ce trebuie să se regăsească și în finanțare: cultură, școală și medicină. E aplaudat. Aplaud și eu.

Vine filmul. Curge. Se termină. Oamenii stau, tac. Mă uit la cei din jurul meu, în semiobscuritate. Nu văd pe nimeni să-și șteargă o lacrimă. Dar nimeni nu face nimic. E ca și cum ar aștepta să mai fie ceva. Nu e. Doar atât – moarte pentru unul și viață pentru altul, din moartea primului. Cineva trebuie să pornească aplauzele, așa că o fac eu. De aici pornește ropotul întregii săli. Filmul merită. Nu e un film de Oscar deși mulți dintre actori au făcut o partitură excelentă. Dar e un film cu mesaj.

Se vorbește despre el, se pun întrebări, se dau răspunsuri. Cu respect, dar mi se pare puțin plat ce se spune. Ridic și eu mâna. Girolamo Sirchia îmi face semn să mă apropii de masa prezentatorilor și să iau microfonul. Îl rog să traducă pentru mine, pentru că voi vorbi în engleză.

Invitație spre dialog real

Spun că sunt ziarist în România, o țară care are de învățat de la Italia în ceea ce privește transplanturile. Că lucrez pe medicină, deci știu noțiunile care se leagă de transplant, moartea cerebrală, timpii pentru ca un transplant să poată avea loc, tot. Și că am o întrebare pentru actori, care probabil nu știau toate aceste lucruri și au intrat în contact cu ele abia acum. Că îi rog să ne vorbească despre experiența lor personală, pentru că exemplul personal e mereu cel mai tare: dacă au avut discuții între ei în timpul filmărilor, dacă au așezat în conțtiințele lor datele primite și dacă au hotărât că și ei ar putea fi dintre donatorii de organe.

Apoi am menționat: „Nu știu de sunteți informați în legătură cu asta dar acum câteva săptămâni unui român aflat în Italia i s-arefuzat un transplant de inimă chiar aici, în Mestre – Veneția. Cu toate acestea, el l-a primit mai târziu, în Udine. Astfel, Italia a arătat iar că, în ceea ce privește transplantuile, dacă se vrea, se poate. O experiență la care e folositor să ne gândim cu toții și din care avem de învățat”.

Era o întrebare, chiar de conținea o declarație. Nu mă așteptam ca sala să aplaude, dar așa s-a întâmplat. Poate se simțeau puțin vinovați și voiau să dea ceva înapoi.

Dar neobișnuitul a continuat. Regizorul filmului, Pino Quartullo, cel care nu binevoise a-mi răspunde la mail, s-a ridicat și a spus: „Este o întrebare excelentă, rog toată distribuția să vină în față și să răspundă fiecare ziaristei românce”. Și o armată de 12 oameni s-a ridicat din scaunele din față ale acelei săli de vis și a mers în față, s-a răsucit spre sală și fiecare și-a oferit răspunsul căutându-mi privirea. Iar Cesare Bocci, actorul din rolul principal, cel care a vorbit ultimul, a venit lângă mine, în sală, pentru a mă întreba de vreau să îmi traducă. I-am mulțumit și i-am spus că înțeleg dar îmi e mai greu cu vorbitul, așa că s-a reîntors printre colegi.

Actorii au dat dovadă de o generozitate deosebită,în răspunsurile lor. Au vorbit despre cum s-au apropiat de roluri, de cele ale părinților lui Lorenzo, băiatul ce moare, de felul în care s-au gândit că ar cumpăni ei o asemenea decizie, ca cea de a dona. Au vorbit despre medici, despre munca lor, despre comunicarea cu pacientul, despre prietenie și responsabilitate. Da, se pare că mulți dintre ei ar dona. Poate toți. Cesare Bocci a vorbit și el, amintind credincioșii și ateii și rolul bisericii, pentru primii, în decizie. Și nici nu știe ce mare problemă a atins pentru români…

Eram puțin nedumerită de amploarea pe care o luase povestea. În plus vedeam că fostul ministru nu pare prea fericit. Stăteam rezemată de o coloană din mijlocul sălii, acolo unde mă oprisem pentru ultimele fotografii, când m-am întors spre Laura, să văd ce zice, dacă i se pare că sărisem cumva calul sau nu. A făcut un singur gest: a ridicat degetul mare al mâinii drepte. Așadar era de bine.

Când s-a terminat totul am mai schimbat câteva vorbe cu Sirchia, apoi cu mai mulți dintre cei prezenți, care țineau să-mi arate simpatie într-un fel sau altul. Am coborât până la debarcader să prind o rază de semnal să dau un telefon, apoi am urcat iar în palat, la terasa de pe acoperiș.

O lume de vis, priveliști minunate. Și șefa programului de transplant renal din Milano care a venit să schimbăm câteva cuvinte despre transplantul renal din Italia și România. Mi-a spus că în câteva săptămâni are treabă în Cluj. „A, la Mihai Lucan” – zic. Vorbim aceeași limbă. Îi spun și ei despre problemele de aici, despre poticneli. Nimeni nu pare supărat că am deschis gura la Festival. Doar fostul ministru e puțin amărât.

Dar povestea nu se termină așa. În ziua următoare ajung la Institutul Cultural Român din Veneția și mă prezint directorului adjunct de aici, doamnei Monica Joița. Povestindu-i că am fost la Festival, la un film despre donare, mă întrerupe și mă întreabă: „Dumneavoastră sunteți cea care a pus întrebarea…?” Hm, nu prea are despre ce să fie vorba decât despre povestea cu transplantul refuzat așa că spun fără să aștept să termine fraza: „Da”. Dar nu înțeleg cum de a ajuns până la ea, așa repede.

Intervine presa

Zice: „Ați apărut în ziar, în Corriere della Sera, ediția pentru Veneția”. Interesant, băieții ăștia îl au pe Robert Redford aici și ei scriu despre speechul meu. Adică ambele povești apar pe prima pagină doar că cea cu Redford se continuă pe 3 iar a mea pe 5.

„După proiecția unui scurtmetraj despre transplanturi,o jurnalistă româncă a solicitat lămuriri de la fostul ministru al Sănătății, Girolamo Sirchia” – se arată eronat, pe prima pagină a ziarului, sub un titlu care nici el nu știu câtă acoperire are: „Polemică și la Festivalul de Film; transplant refuzat, România cere explicații Guvernului” – e vorba de Guvernul italian. Cum interpretează toate oamenii ăștia din presă…

Când am plecat de la palatul Bienalei, vaporetto-ul meu încărcat o lua în sus pe Canal Grande, de la San Marco spre Ca d’Oro. Priveam de jos spre terasa de la ultimul etaj al palatului, îl vedeam pe amabilul Cesare Bocci, actorul din rolul principal, discutând cu colegii. Din vaporetto greu îți poți închipui priveliștea de sus, cum se vede toată partea asta de Veneție, spre Mănăstirea Sfântul Gheorghe, spre Lido.

Sunt iar în lumea celor de jos. Fac o poză cu Cesare, o ultimă poză, cu teleobiectivul. Suntem iar departe. Dar acolo, sus, ceva a dat de gândit azi, mai mult decât filmul: un scenariu al unei alte povești, în care toți avem ceva de spus și de făcut pentru ca, mâine, lucrurile să fie așezate mai bine, poate cu reguli noi. Poate că nu a fost o zi pierdută.

Ramona Băluțescu

This post was written by:

- who has written 4326 posts on Presa Oradea.


Contact the author

One Response to “Cum am invitat Festivalul de Film din Veneția să treacă de film, spre viață”

  1. alin spune:

    SarutMainile!

Trackbacks/Pingbacks


Leave a Reply

Please type the characters of this captcha image in the input box

Please type the characters of this captcha image in the input box

Cum să iei de proști 200.000 de orădeni!

Un oraș de proști. Asta cred despre orădeni atât miticii de la Tarom cât și conducerea Aeroportului, incompetenți puși acolo pe un singur criteriu, carnetul de membru de partid! Un oraș de proști pe care poți să îi duci de nas distribuind presei un fake news pe care să-l rostogolească în ziarele lor și pe rețelele de socializare.
Aeroportul din Oradea este la un pas de a deveni un fânaț pe care să mai pască doar vitele și oile țăranilor din zonă. Din marea realizare a alianței UDMR-PSD-ALDE care conduce județul a mai rămas doar o rută de zbor spre București pe care cei de la Tarom au scumpit-o atât de tare încât nu va mai zbura nici dracu din Oradea. În acest context, cei vinovați, atât marionetele politice cât și cei care le-au pus acolo, în loc să explice cum s-a ajuns la situația de față și ce fac pentru a schimba lucrurile, trimit presei fake-news-uri în care se ceartă cu primarul Ilie Bolojan.

Citește mai mult