Categorized | Reportaj

„Doamna Arhive Alba” şi darurile ei

E puţin ciudat să te gândeşti la cineva spunându-ţi „uite ce a mai făcut doamna Arhive Alba”. Şi totuşi de aici a pornit totul: de la un nume neutru (iniţial nici nu ştiam că este vorba despre o doamnă), de la nişte postări alb-negru pe Facebook şi de la lumea extrem de colorată care a venit cu ele. Pentru că o vedere sau o reclamă veche pot părea „vechituri” doar celor ce nu se preocupă de ancore, ancorare decât în, cel mult, un tatuaj pe braţ. Ştiu – e o imagine veche şi asta. Dar e un contrapunct pentru lucrul despre care vorbesc: un serviciu judeţean de arhive şi o iniţiativă aparte de a se vorbi despre trecut.

Dana Zecheru, cea care conduce de nişte ani Arhivele Alba, era ascunsă după numele acesta din titlu. Nu voit, nu la modul rău ci pur şi simplu punând instituţia pe care o conduce în faţă. Şi lucrurile frumoase care pot veni de aici.

Erau câteva luni, deja, de când deschideam obligatoriu cele postate de “Arhivele Alba” când, înaintea unei anunţate expoziţii ce urma să aibă loc la Consiliul Judeţean Alba, ce serba 45 de ani de la înfiinţarea judeţului, am lansat propunerea de a vorbi puţin despre… cum este cu arhivele astea din care pot răsări lucruri atât de interesante.

Pentru că Dana Zecheru reuşise pe nesimţite să facă o mână de oameni să prindă drag (sau să îşi urmeze un drag existent deja) faţă de întâmplările, imaginile, reclamele publicate în ziare, chiar, ale zonei ce, de 45 de ani, se cheamă Judeţul Alba – şi nu numai.

Îmi închipui că umorul este ingredientul principal care ne poate face să observăm, şi apoi să acordăm, constant, timp oricărui lucru. În reclamele vechi ce ieşeau din rafturile, fişierele şi ce s-o mai fi aflând în clădirea aceea roz a doamnei Zecheru am găsit necesarul umor, combinat cu parfumul nostalgiei dar şi cu rigoarea datelor istorice.

O iniţiativă de lăudat, de a arunca pe “piaţa Facebook”, în felul acesta, amintiri, pur şi simplu, căci despre asta vorbim – amintiri despre o anume regiune de ţară.

Am găsit aici imagini de tip carte poştală, fotografii, tablouri de absolvire, fragmente de ziare cu sfaturi, reclame, anunţuri. O lume întreagă, cu forfota ei de acum 50, 100, 150 de ani. Zâmbim la preocupările celor de acum un secol, ne amuză scriitura lor. Dar, dincolo de acestea, observăm natura profund umană care ne uneşte: vrem recunoaştere, vrem imagine, dorim să convingem, să măgulim, să vindem. Am rămas aceiaşi. Doar hainele şi regulile gramaticale s-au schimbat. (Mă întreb de… în bine.)

Aşa că “momentele şi schiţele” oferite de “doamna Arhive Alba” ne amuză dar ne şi trimit la o poveste despre noi. Şi, încert-încet, conturul unui lucru exterior se adânceşte şi (ne) vorbeşte, devenind parte din noi, din definirea noastră. Suntem şi ceea ce ne provoacă să zâmbim dar şi ce ne reaşează, îmbogăţindu-ne şi crescându-ne “valoarea de schimb” pe o (tot mai des doar) imaginară piaţă culturală.

Şi, ca schimb pentru bucuria pe care am primit-o de câteva luni, i-am propus Doamnei Arhivelor un dialog, realizat atât cu câteva zile înainte de expoziţie, dar şi imeidat după, cu şi despre informaţia de dincolo de timp, de dincolo de praf. Informaţia-culoare.

– Vorbim cu cea care conduce Arhivele Alba şi despre o iniţiativă punctuală. Dar aceste lucruri nu pornesc de aici şi nu se ternimă aici, adică la expoziţia ce prezintă naşterea judeţului dumneavoastră. Cum se poate prezenta instituţia dumneavoastră (oameni, activitate), acum, şi ce ar fi important de punctat din istoria ei, din cât o cunoaşteţi?

– Aşa este. De fapt, povestea pe care o implică titlul expoziţiei este doar un început. Am împlinit, ca instituţie, 60 de ani în 2011. Am pornit de la un şef de filială care „centra şi dădea cu capul” el singur, şi am ajuns, după şase decenii, să avem 13 angajaţi (cu tot cu mine) care gestionează 8.5 km de documente, ce cuprind o plajă de şase secole, cel mai vechi document fiind din 1455 şi cel mai nou din 2005.

– Dar poate e de spus ce prevede legea, care sunt atribuţiile unei astfel de instituţii, ce trebuie să ajungă şi să fie gestionat aici.

– Legea prevede că Arhivele Naţionale sunt păstrătoarele documentelor cu VALOARE ISTORICĂ ale României. Pentru asta suntem abilitaţi să urmărim aceste documente de la crearea lor.

– OK, deci nu orice chitanţă ajunge aici. Dar cum se hotărăşte ce ajunge şi ce nu? Vă rog, explicaţi ce credeţi că e de interes pentru cineva din afara celor şase nivele roz. Cum aţi ajuns la a calcula în km?

– Metrul liniar este o unitate de măsură standard, care reprezintă un metru de dosare sau registre aşezate unele lângă altele pe legatură. Documentele sunt definite în Lege, dar intervine foarte mult şi experienţa arhivistului, care verifică la faţa locului, plus că există o comisie la nivelul fiecărui judeţ.

-Care sunt, totuşi, snopii mari de documente peste care împărăţiţi? Pe mine mă înteresează în mod special presa şi imaginile vechi.

– Pentru documentele contabile există termene de păstrare stabilite prin legea contabilităţii. Presa are locul ei în biblioteca documentară. Imaginile vechi sunt în Colecţia documente fotografice şi Colecţia ilustrate şi reproduceri de artă, colecţii care pot fi îmbogăţite prin donaţii sau achiziţii.

– Ce alte colecţii interesante aveţi? (Sigur, bănui că totul e interesant dar plasaţi-vă puţin extra muros. )

– Totuşi, cele mai importante fonduri sunt de la Prefectura Judeţului Alba (de pe la 1770), Colecţia documente (avem un zapis de la Matei Basarab) şi de la Mitropolia Română Unită Blaj. Pentru amatorii de istorie recentă avem arhive de la Comitetul Judeţean PCR Alba. Şi avem cea mai mare colecţie de bancnote şi monede din cadrul Arhivelor Naţionale (183 de bucăţi).

– Ajungem la o problemă ce trece de „mica vorbărie” – se lucrează la o lege prin care arhivele cultelor să treacă înapoi la ele. Aveţi o părere în legătură cu acest lucru?

– Da, suntem împotrivă.

– Biserica Greco-Catolică a fost văduvită de absolut tot ce avea, în afară de credinţă – nu ar fi timpul să-şi recapete, şi în acest fel, o parte din identitate? Sau credeţi în unitatea materialului arhivistic, ce ar fi ciuntită aşa?

– Privind istoria unui popor, arhivele nu sunt ale comunităţii sau ale creatorului, ci ale naţiunii întregi. În cadrul Arhivelor Naţionale accesul este echidistant. Fie academician, fie elev, indiferent de confesiune, toţi au acelaşi tratament. Avem personal pregătit şi condiţii de păstrare. Legea actuală, votată de un parlament democrat, prevede ca orice creator să predea documentele istorice către arhive, la 30 de ani de la crearea lor. Bisericile nu sunt omise, iar anul trecut am preluat documentele istorice de la Parohia ordodoxă din Abrud. Nu se poate îndrepta o nedreptate cu alta, istoria este a tuturor.

Şi eu sunt convinsă (părere personală) că, odată preluate, o seama de documente mai „sensibile” nu vor mai fi accesibile. Noi am depus un proiect la AFCN pentru valorificarea circularelor mitropolitului Mihalyi, pentru că suntem convinşi că ceea ce noi păstrăm este un bun comun, care merită să fie valorificat şi cunoscut de cei de acum.

Culmea este, dacă aţi putea veni să cercetaţi, că greco-catolicii de atunci erau înverşunaţi în păstarea tradiţiei răsăritene în cadrul Bisericii Catolice.

– Legile pot fi schimbate. Vorbiţi de bunuri comune. Dar instituţia dumneavoastră este foarte asemănătoare, prin funcţia de conservare (nu ştiu dacă şi restaurare) şi păstrare, chiar şi prin vizualizare, uneori, cu un muzeu. Ştiţi că, în concepţia mondială muzeală, există, de vreo 15 ani încoace, un curent din ce în ce mai puternic ce pretinde ca obiectele de patrimoniu material să se întoarcă la locul creaţiei sau la deţinătorii lor „de la rădăcină”?

– Eu, sinceră, nu cred că România zilelor noastre este pregatită pentru acest lucru. Ar fi una din „formele fără fond” ale lui Maiorescu. Cred că, acum, creatorii de documente nu sunt pregătiţi să pună la dispoziţia publicului şi a certetătorilor ceea ce au creat demult. Nu se poate scrie istorie „ciuntită”, pe ceea ce pun la dispoziţie cei care creează documentul. Cercetătorii trebuie sa aibă în faţă, să poată studia toate documentele care sunt referitoare la o problemă, pentru a putea emite o ipoteză valabilă, iar în acest moment creatorii nu sunt nici pregătiţi nici dispuşi să facă acest lucru. Cum spune CNA-ul, interesul public este peste interesul publicului (cu ghilimelele de rigoare).

– Mă refeream la o lege legată strict de culte, pentru că aţi vorbit de arhiva BRU (Bisericii Române Unite). Cred că mai degrabă ei ar trebui să îşi reprimească arhivele şi să le gestioneze ei astfel încât doritorii să îi poată vizita. Aţi putea şi dumneavoastră să respiraţi mai uşor. Asta exact pentru că vorbiţi despre istorie ciuntită, dat fiind că greco-catolicii chiar au suferit pe viu o scoatere din istroie şi o reintroducere care s-a întîmplat şi se întâmplă încă într-un mod haotic.

– Eu sunt prima care recunoaste suferinţele greco-catolicilor. Nu doar arhivele lor au fost depuse la Arhivele Naţioanale. Şi cele ale altor biserici, şi ale altor instituţii. De ce o astfel de victimizare? Legea este echidistantă.

– De ce o astfel de victimizare? Pentru că cea de dincolo de hârtii, cea a oamenilor şi a credinţei, a fost mai mare. Iar ei au nevoie mai mare să umple un gol de decenii – este motivul pentru care am pomenit de BRU, pe lângă cel al proximităţii Alba Iulia – Blaj. Să revenim la zona puţin mai colorată a activităţii dumneavoastră. V-am cunoscut pe Facebook, unde aveţi o pagină ce mi-a devenit una dintre cele mai dragi.

– Mulţumesc!

– Din exterior şi la primul gând, instituţia dumneavoastră ar trebui să fie una cu mult praf şi cu acarieni.

– Şi cu ciuperci, ca să fie şi garniture. Ciuperci din cele tegumentare şi ale aparatului respirator, de bună seamă.

– Aţi reuşit, însă, a face astfel încât să găsiţi cum să captivaţi „prietenii” de Fb, care nu sunt doar din judeţul dumneavoastră. Cum s-a născut ideea acestei pagini?

– Aşa sperăm şi noi, că i-am captivat. Ca să fiu sinceră, i-am copiat pe colegii de la arhivele din Timiş (dar să nu le ziceţi!). Avem, ca instituţie, nevoie de un public tânăr,

şi cred că l-am găsit pe Fb.

– Ha ha ha ha ha, dar i-aţi depăşit.

– Păi, de obicei, elevul cică îşi depăşeşte maestrul.

– Chiar voiam să vă întreb care e portretul robot al celor că vă apreciază şi vă caută pe Fb. Cine sunt aceia interesaţi de felul în care se legau cuvintele în româna mai veche, de felul în care îşi făceau comersanţii reclame, de produsele oferite, de… toate aceste cioburi în aparenţă pe alb-negru de istorie? Dumneavoastră şi cu mine suntem femei, avem vârste apropiate, ne place să comunicăm. Cum sunt ceilalţi?

– Cred ca de toate pentru toţi. Nu este un singur profil de prieteni (asta în condiţiile în care presupunem că tot ce scriu cei ce sunt pe Fb este adevărat), dar avem „credincioşii” noştri, oameni de cam toate vârstele şi ocupaţiile, dar care sunt încântaţi de nou şi vechi în acelaşi timp.

– Neeeeeeeh, nu cred că aveţi priză de la Ghiţă sculerul până la Moşe rabinul.  Nu v-a preocupat să stabiliţi o plajă a consumatorului ideal? Telectual, roşcat, unghiuţe îngrijite etc?

– Nu, pentru ca, repet, profilul este informal, noi nu putem fi siguri de veridicitatea celor prezentare de prietenii de pe Fb. De exemplu, unul dintre ei tot încerca să vorbească cu noi pentru că era stabilit în SUA şi nu mai avea cu cine să discute, prins de dorul de ţară. Mai este şi una bucată specialist în scufundări dintr-o ţară exotică, sau mulţi tineri de 14-18 ani.

– Am discutat acum o săptămână cu ministrul Turismului, Maria Grapini, despre priorităţile pe care le are şi spunea că va marşa mult pe turismul balnear.

– Poate renaşte şi Ocna Mureş… A fost staţiune balneară din perioada interbelică până prin 1990.

– Am spus despre cunoştinţele pe care le am pe Fb care au colecţii cu vederi de staţiuni balneo. V-ar tenta, măcar pe zona dumneavoastră, un proiect în care să se reunească imagini vechi pe tema aceasta?

– Daaaaaaaaaaaaaaa!

– Important e să existe ideea de plecare.

– O parte sunt deja pe Fb, dar putem scana şi documente relevante.

– Aceste lucruri se pot concretiza în pliante, broşuri, mici monografii sau părţi ale unor lucrări mai ample de prezentare care să se adauge la un tablou al staţiunilor balneo româneşti (ce ţin de actuala Românie – pentru că nu trebuie să uităm că graniţele nu au fost mereu aşa). Aşadar, încă o idee de muncă. Aduce mulţumire lucrul între hârtiile vechi?

– Da. Aflam lucruri ştiute, dar de mult timp uitate. În 1634, un prisăcar s-a vândut rob, cu tot neamul lui, pentru că a produs o pagubă stăpânului. În 1939, jandarmii din România erau sfătuiţi de la Bucureşti să nu mai lase nevestele să conducă posturile de jandarmerie rurală.

– Tare!!

– În 1968, pe 22 mai, localitatea Zlatna a devenit oraş. Cum putem să ne plictisim?

– Să revenim la aniversarea ce a făcut ca evenimentul de duminică să existe: tăierea panglicii pentru Judeţul Alba. Vedeţi, eu am o problemă cu noţiunea de graniţă. De ce aş sărbători o îngrădire? Dar limitele, cum spune Noica, sunt şi bune, cele care nu separă, ci permit interiorului să se dezvolte. Mă întrebam, când am citit invitaţia dumneavoastră, dacă apariţia unui judeţ e un prilej de bucurie sau nu. Dar, dincolo de o dihotomie simplă, să facem pasul spre cromatică, pe care aţi ştiut şi dumneavoastră să-l faceţi cu documentele pe care ni le oferiţi, şi să spunem că sărbătorim strângerea laolaltă, pe porţiuni mai mici, mai degrabă decât împărţirea.

– Judeţele au fost create după ce proiectul administrativ a stat cam trei ani în dezbatere. Este o revenire la vechile judeţe interbelice (nu chiar la toate), dar românul s-a deprins până în 1950 se meargă la „judeţ”. Timp de 18 ani a mers la raion, dar aceasta nu este o noţiune a poporului nostru. Judeţul este o revenire la normalitate.

– Aşadar, de tot vorbim despre „strângerea laolaltă” a judeţului Alba, ce aţi învăţat dumneavoastră din hârtiile acelea aparte peste care stăpâniţi, cum e omul din această zonă, nu neapărat omogenă?

– Omul e bun, şi, ca să parafrazez un cântec celebru, şi pomul e copt. Omul din Alba este aşa cum e relieful. Moţii nu seamănă cu cei de la câmpie, nici ca fizic, nici ca psihic. Oamenii au nevoie de o certitudine, iar pentru noi certitudinea este Alba Iulia.

– Să mergem dinspre general spre particular: dumneavoastră aţi fost curioasă a încerca ceva din spate, ceva ce vine ca sfat de acum un veac şi? Aţi pus zăpadă la rădăcina pomului, în gropi, aţi acoperit porcul într-un fel anume, aţi căutat să scoateţi vreo pată într-un mod original, ca în acele superbe şi extrem de picante fragmente de ziare cu care ne bucuraţi?

– Sincer, zapada au pus-o părinţii mei, fără să citească sfatul de acum un veac. Porci nu avem, dar consumăm. Iar sfaturile privind curăţarea sticlelor cu rumeguş le-a pus în practică una dintre colegele mele, care este mulţumită de rezultat. Nu se compară cu Fairy, dar e mai bun decât apa goală.

– De la un om „de arhivă” te aştepţi să fie ticăit, minuţios, poate chiar şters – pe cînd dv aveţi mai multă viaţă decît un regiment de husari. Cum se împacă lucrurile?

– Cred ca este vorba de o idee preconceputa a societatii referitoare la oamenii din arhive. La Arhivele din Alba media de varsta este undeva la 40-45 de ani. Deci inca mai este loc de entuziasm si de pofta de viata, iar interesul tot mai mare al societatii fata de ceea ce inseamna Arhivele ne obliga sa punem in valoare ceea ce pastram.

– Fiind vorba şi de o expoziţie, va trebui să vă întreb şi cum aţi gândit panourile şi prezentarea.

– Panourile au fost gândite să respecte trei mari direcţii: crearea judeţului, a structurilor de conducere şi viaţa cotidiană (industrie, agricultură şi timp liber). Expunem în special imagini, dar şi documente scanate, precum şi articole din ziar.

– Şi, pe lângă astea, ar fi interesant să aflăm şi ce planuri de expoziţii tematice aveţi pe termen scurt şi mediu.

– În viitor, în martie, expoziţia „Arhivişti de ieri”. (Că, dacă nu ne amintim noi, alţii nu o vor face). În mai avem expoziţia cu 1848 şi una cu Pastele ieri şi azi (desene de copii grădiniţă, traditii, documente), apoi mai multe evenimente (printre care o expoziţie Femeia în comunism, cu elevii care vin să studieze documentele fostului PCR), iar in 31 octombrie (de Ziua Arhivelor) scoatem de la naftalină cărţile de patrimoniu (avem şi două incunabule).

– Nume de vorbitori, de la expoziţie?

– Am vorbit eu, că doar e expoziţia mea, domnul Ion Dumitrel, preşedintele CJ Alba, dar au fost şi foşti preşedinţi ai consiliului judeţean din 1968-2004 precum şi alţi vorbitori.

– Am văzut undeva un comentariu agramat, ce, dincolo de alte erori de logică, vorbea despre „sărbătorirea pe banii contribuabilului”. De ce e aşa greu de înţeles că Revelionul,  Crăciunul şi zilele de naştere fac parte din viaţă şi că sînt bune prilejuri de aducere aminte? (Dincolo de faptul că profesorii acelui om au fost şi ei plătiţi degeaba, de urmăm aceeaşi logică, din moment ce nu l-au învăţat a scrie).

– În ceea ce priveşte această întrebare, taman aducerea aminte este una dintre atribuţiile, sau mai bine zis obligaţiile arhivelor în general. Cele ce au fost, bune sau rele, ne-au definit în anumite momente, în timp, şi este nedrept, faţă de noi şi de cei care vor veni, să le „băgăm sub preş”. Trebuie să vedem trecutul ca să ne croim viitorul în cunoştinţă de cauză, atât cât ne stă în putinţă. Iar cei care pot să finanţeze aceste lucruri, din bani publici sau nu, trebuie să o facă, tocmai din considerentul enunţat mai sus.

– Cum a curs evenimentul de duminică, 17 februarie?

– A fost o adevarată desfăşurare de forţe. S-a aniversat Judeţul Alba aşa cum acesta merită, cu litografii ale preşedinţilor Consiliului Judeţean, lansare de carte şi expoziţie. M-a bucurat că fiecare panou expus a iscat comentarii şi aduceri aminte, iar cei mai „maturi” povesteau „puştanilor” sub 45 de ani semnificaţiile fotografiilor.

O ultimă întrebare, la vreo trei după ce anunţasem deja o altă tură de “ultime întrebări”:

– Un om legat de „lucruri vechi” este, neapărat, unul „învechit”?

– Doar dacă facem afirmaţia în spirit de glumă. Amatorii de lucruri vechi sunt, uneori, mai actuali decat credem, duminică am „reînnoit” lucruri vechi, pe nedrept uitate.

Pentru că, uneori, îţi pare rău să termini un material. Dar nu mereu punctul şi semnătura mărginesc ideea unui text cum nici lucrurile despre care am vorbit nu se vor termina aici. Şi, ca să vă convingeţi, “împrieteniţi-vă” cu “Arhive Alba” şi cu doamna din spatele lor, pe Facebook. Veţi vedea partea bună a mărului unei alte Alba, şi anume cea-Ca-Zăpada, un măr ce-ţi dă şi ştiinţă şi zîmbet, fără să te alunge din paradis. Din al celui cu cărţile.

Ramona Băluţescu

This post was written by:

- who has written 4386 posts on Presa Oradea.


Contact the author

Leave a Reply

Please type the characters of this captcha image in the input box

Please type the characters of this captcha image in the input box

Iranul, butoiul cu pulbere al Orientului!

Modul de acțiune al Iranului pare a fi copiat după cel rusesc. Deși știau clar că au încălcat legea încercând să livreze petrol unui stat care se afla în embargou, au reacționat violent sechestrând o navă britanică și punând în pericol întreaga securitate a strâmtorii Ormuz pe unde tranzitează o treime din petrolul transportat pe cale maritimă în toată lumea. Atacul cu drone s-a făcut prin intermediari, neasumat, la fel cum a făcut Putin când a anexat Crimeea, utilizând militari „anonimi” fără însemnele țării. Retorica internațională a ministrului Iranian de externe, Mohammad Javad Zarif, și a președintelui Hassan Rouhani pare a fi copiată după cea utilizată de Vladimir Putin și Sergey Lavrov.

Citește mai mult