Categorized | Reportaj

Trei locuri „de dorit”. Despre Ţara Ascunsă din noi

S-a întâmplat că am ajuns în câteva mari locuri ale dorinţelor oamenilor. Nu locuri dorite spre vizitare ci acelea unde oamenii au creat legenda şi au speranţa că, duse, rostite, depuse, dorinţele lor au mai mari şanse a se împlini.

Nici măcar nu contează, în cele pe care le voi scrie aici, dacă aceste „duceri de dorinţe” se bazează pe ceva anume, atunci cînd ajung să fie conturate astfel. Ci, pur şi simplu, verbalizarea lor.

Din goana bărcii cu cruce roşie. Veneţia

Acum câţiva ani eram în Veneţia, într-o lună de vară. Nu pentru turism ci pentru a ieşi câteva zile şi nopţi cu cei de la Serviciul de Ambulanţă din oraş (care, acolo, funcţionează împreună cu Unitatea de Primire a Urgenţelor).

Ştiam deja oraşul, îl bătusem în lung şi-n lat în drumurile anterioare, dar, ce e drept, respectasem complicata tramă stradală, cu ocolişuri, poduri şi drumuri ce se termină brusc în apă, excepţie făcând doar cu drumurile cu vaporetto-ul de pe Canal Grande, care înconjura Veneţia sau cele spre insule.

Acum, cu echipajele de la ambulamţă, aveam prilejul de a vedea Veneţia şi din barcă. Ce e drept, nu una molcomă, cu gondolier cu tricou dungat, bicepşi lucraţi ca parte din fişa postului şi pălărioară circumstanţială de mod ci din goana calului, cu cârmaci rapid, nervos şi atent, dornic să ajungă cât mai repede la caz şi să ajute colegii medici să rezolve problema.

În una din turele noastre am plecate cu doctorul Lodovico Pietrosanti, şeful Serviciului de Ambulanţă – UPU pe atunci, de la sediul lor, de la Ospedale Civile, de lângă Basilica dei Santi Giovanni e Paolo, având de ajuns chiar lângă podul Rialto pentru a vedea ce se întâmplă unei doamne din Statele Unite. Am intrat pe „străduţele de apă” ce taie cartierul pentru a se ajunge pe Canal Grande – era mai scurt decât a înconjura vârful oraşului dinspre nord-est, doar că era mai complicat – mai ales că unii din gondolieri intră şi pe contrasens, cănăluţele având şi ele sens unic, ca multe străzi înguste într-un oraş „pe pământ”.

Vorbeam de un milion de chestii, băieţii povesteau cum e cu idioţii pe care îi găseşti în trafic şi la ei, pe canale, care te blochează şi îţi întârzie ajungerea la caz, şi de faptul că cei de la Serviciul de Ambulanţă din Veneţia au mai multe „trageri în chip” realizate de turişti decât orice vedetă de film, datorită ineditului oferit celor care nu sunt familiarizaţi cu oraşul, când orizontul s-a luminat puţin în faţă – ajunseserăm pe un canal mai mare, care se deschidea, cum bănuiam, spre Canal Grande.

Greşeam. Eram puţintel după ieşirea din Canal Grande, aşa, cam preţ de o Piaţă San Marco şi un Palat Ducal. Adică eram chiar lângă Palatul Ducal, cu Puntea Suspinelor deasupra noastră, când Lodovico m-a întrebat: „Ai mai trecut pe sub podul ăsta?” Răspuns simplu: „Nu”. Sigur, ştiam podul, îl pozasem de nenumărate ori de pe podul dinspre mare, cel de imediat de după el. Dar bani pe gondolă nu spărsesem niciodată.

Medicul, de regulă calm, cu timp, extrem de aşezat, deosebit de atent – genul înţelept şi eficient – zice precipitat: „Pune-ţi o dorinţă! Aşa e tradiţia, ca cel ce trece prima dată pe sub Puntea Suspinelor să-şi spună o dorinţă, atunci”. Cuget o secundă sau, poate, sub, şi spun: „Nu am”.

Mă gândesc înapoi şi acum, uneori, la momentul acela. Faci ceva interesant, eşti cu oameni deosebit de plăcuţi, cu care ai legat prietenii, locul e unul dintre cele mai frumoase şi aparte din lume, nu mai eşti turist ci un om primit la acele faceri şi desfaceri deosebite ale oraşului care îţi dau, oarecum, sentimentul că ai devenit de-al lor, de-al localnicilor, medicul cu care ai povestit mult, luni de zile, de la întâlnirea anterioară, şi care ţi-a spus deja o mie de chestii despre oraş îţi cere brusc să îţi pui o dorinţă. Şi tu n-ai.

Câţi dintre noi n-avem dorinţe? Chiar şi aşa, pe moment. Dorim o cafea cu lapte, dorim o slujbă mai bună, dorim sănătate, ceva cu capra vecinului, bilete bune la loto, „câţiva centimetri în plus la sulă” – ca să citez caricatura cu peştişorul de aur – dorim mereu ceva, orice, ca într-o splină a dorinţelor, ce trebuie mereu alimentată, ca să existe bine.

Şi mi-e dor de clipa în care nu am găsit dorinţe. Pentru că asta spunea că aveam tot ce-mi trebuia şi ce-mi era drag să am, să ştiu, să văd, să aud, să simt – în jur. Ciudat cât de intens ne putem reaminti uneori intervale scurte, în care nu s-a întâmplat nimic aparte în jur, decât munca noastră cu gândul, ca un Sfânt Gheorghe cu un balaur mult mai subtil…

Mi-e dor de acel blanc în care îmi hăituiam necesităţile prin colţuri de dendrite, nu pentru că aş face deseori aşa ceva, să-mi pun dorinţe acolo unde alţii îşi rostesc dorinţi, ci pentru că voiam să intru în jocul doctorului, era călăuză, prieten şi „şef de trib”, ce spunea el nu se discuta ci se executa – desigur, o spun la modul glumeţ.

Bine, recunosc, la încă o clipă după ce-i spusesem lui Lodovico, senin, că n-am ce dorinţă să lipesc de bolta de sub, ca burta unui tigru, a Punţii Suspinelor, mi-a trecut şi mie prin cap, ca oricărei fete ce ajunge la un concurs de astea cu coroniţe strălucitoare în freză, ceva cu „world peace” în cap – puţin mai redus decât scara planetară, ce e drept. Şi, pentru că porumbelul meu deja zburase, mi-am ţinut dorinţa „gândului secund” pe interior…

Un ruj şi o creangă de brad. Roma

Apoi a venit un alt loc din Italia, acum un an şi ceva, în iarnă, unde oamenii au confecţionat mai recent o tradiţie legată de dorinţe. Era Roma, era începutul lui decembrie, eram cu prieteni dragi acolo dar uneori „rupeam lanţul” şi fugeam la Gara Termini, la intrarea mare, la „brazii dorinţelor”.

Mă fascinau. Dacă m-ar fi întrebat cineva cu o zi înainte de a da de ei, de brazi – în ziua aceea, chiar, la prânz, când bântuiam prin Florenţa şi-mi venea să urlu ca şi lupul, la lună, de fericire nemăsurată că văzusem Uffizi, şi Primavera, şi nişte madonne care vor fi cu mine mereu – de m-aş vedea petrecând voit timp în jurul unor brazi de plastic dintr-o gară, i-aş fi râs în nas.

Dar dacă exista atunci, în Roma, în acel decembrie cald şi trist şi plin de greve şi nelinişti, un loc în care se concentra, ca o esenţă a tot ce e uman, suma de vise şi deznădejdi a celor ce treceau prin Oraşul Etern, atunci aceea era Gara Termini, cu brazii ei artificiali, plasticoizi, ce deveniseră, prin voia şi prin nevoia oamenilor, brazi ai dorinţelor.

Ce figură e şi omul… Ştie că nu există nimeni împlinitor dar trimite lumini pe apă… A inventat un Moş Crăciun, pomii dorinţelor japonezi, Zidul Plângerii de la evrei… Ba chiar şi pe Dumnezeu, de mă întrebaţi pe mine, ca personaj mai complex – cale a binelui, hotar al relelor, sac pentru dorinţe şi ţap ispăşitor pentru tot ce nu iese cum a trebuit, prin alianţă cu Lucifer. Dar omului îi place să trimită lumini pe apă… Poate e spiritul ludic, poate e frumuseţea acelei plute minuscule, care duce un gând cu ea, ca o speranţă din cutia Pandorei – prea firavă să se înalţe când relele l-au năpădit pe om sau, după altă variantă a legendei, prea gălbejită şi neinteresantă atunci cînd bunele au părăsit cutia şi s-au urcat la zei.

Speranţa moare ultima… Înaintăm în vârstă şi realizăm că, atunci când dorinţele noastre n-au reuşit să îmbătrânească împreună cu ambalajul, cu corpul nostru fizic, riscăm să ajungem mai uşor penibili, ridicoli, hilari. Nu mai spunem aşa uşor ce dorim, ne apărăm visele cu suliţa în mână. Deseori ne apărăm visele chiar şi de noi, ne spunem că „e bine aşa, mi-e bine”. Şi uităm lecţia de la ora de biologie, cu firavele seminţe de muştar, şi cât îndură ele ca să se ridice spre lumină şi să-şi fixeze rădăcina undeva în sol stabil.

Deseori ne e frică de dorinţe. Pentru că sunt cele care ne-ar otrăvi viaţa, de ar deveni tânjeală şi n-am şti cum să luptăm ca să ni le îndeplinim…

Dar ele există pe undeva prin noi, ca un nisip la rinichi, care încă nu deranjează, doar, poate, cândva, uneori, trimite semnale corpului, în somn, vorbind despre răul sau bunul ce va să vină, în visele noastre – vise de somn.

Iar noi le ştim. Poate nu cu buricul degetelor, poate nu cu partea din lumină, din soare orbitor a conştiinţei noastre. Le-am vrea afară, conturate, numite, rostite, ca prim pas înspre îndeplinirea lor. Doar regulile sociale ne spun să stăm pe coada noastră şi să tăcem.

Şi aşa apar aceste „locuri ale furtunii”, acolo unde poţi vărsa, anonim, greul din tine, lucrul dorit. Poţi să-l numeşti. Poţi să-l vezi dorit. Poţi să te simţi mai tare, plecând. Poţi să-ţi iei angajamente. Poţi să nu te mai simţi, o clipă, singur în dorinţi. Anonimatul te ajută: e doar o dorinţă scrisă pe hârtia unui pachet de biscuiţi, pe un bilet de tramvai. Dar e o perlă, un corp străin, ce trebuia să iasă din tine – şi, aşa, a ieşit.

Am stat ore, în mai multe zile, citind şi fotografiind dorinţele din brazii dorinţelor. Brazi cu poalele acoperite de bileţele, în toate limbile, scrise de copii sau adulţi, adresându-se lui Babbo Natale, lui Isus, lui Dumnezeu, dar, mai presus de toate, fiind o acceptare a unei dorinţi, o ieşire din sine, poate chiar o comunicare, un gest de solidaritate cu ceilalţi. Un „coming out”, un preview.

Pactul e clar: ştim că nu va veni un Babbo Natale să citească bileţelele şi că nimeni nu va face nimic pentru a îndeplini ce e acolo. Dar e un loc unde putem fi anonimi cu vulnerabilităţile noastre, numite, şi solidari cu ceilalţi într-ale rostitului dorinţelor. Un bun cabinet de psihologie – aş zice.

Am văzut dorinţele copiilor cerând jucării sau telefoane sofisticate, lamentaţiile adulţilor ce îşi pierdeau locurile de muncă, gesturile îndrăgostiţilor de a-şi reconfirma dragostea, rugâminţile celor singuri pentru o persoană „normală” şi aşezată, clasicele dorinţe de sănătate şi fericire pentru familie şi, printre toate, chiar şi câte o notă în română a unei Măriuţe pierdută de Ionul său, negativ sau pozitiv…

M-au mişcat mult brazii dorinţelor din Termini, m-au fascinat, m-au atras ca un magnet. Mă uitam la bileţele dar şi la oamenii care nu doar veneau să-şi adauge biletul ci căutau, săpau cu ochii, citind dorinţele altora. Câtă nevoie de a nu fi singuri în dorinţele noastre, amestecată cu frica de a nu deranja, de a nu fi loviţi, de a nu fi loviţi acolo unde ne e cel mai important şi doare mai rău…

Puţini aveau ochi, însă, faţă de cerşetori ei dormeau câţiva metri mai încolo, lipiţi de geamurile gării… Aşa suntem noi, specia asta, întru supravieţuire: dorinţele noastre sunt, mereu, cele mai importante. Chiar şi ca nerostite, chiar şi ca piatră ce a plecat deja din rinichi şi riscă a duce la un blocaj renal…

Aici am avut şi eu o dorinţă, „din prima” – ca să spun aşa. Am luat o bucăţică de hârtie, un ruj, am desenat schematic cu bordo păstos lumina de trimis pe apă. De ce am făcut-o? Ca să-mi spun că am contribuit şi eu cu un strop la încurajarea celor cu mai puţin curaj spre a-şi verbaliza dorinţele, spre a lucra întru împlinirea lor.

Când plânsul devine voie. Ieruşalaim

Apoi a venit Zidul Plângerii, anul acesta. Şi iar ideea despre cât de ciudat e omul. De ce să duci în locul unde te plângi de rele şi dorinţa de schimbare a lor?… Oamenii se târguiesc cu Dumnezeu. Îl fac atotputernic, se roagă lui, dar nu spun „Doamne, fă cum ştii tu mai bine” sau „Doamne, dă-mi ce merit, fă-mă să merit, fă să-mi fie bine”… Pantofii doriţi trebuie să fie neapărat roz, suma dorită pe o afacere trebuie să aibă cinci zerouri şi să înceapă neapărat cu ceva peste 3…

De ce?… Pentru că oamenii au nevoie să gândească în detalii, la dorinţele lor. Au nevoie să le dantelărească, să stea cu gândul pe ele, sculptând amănunte, făcând ceea ce realitatea nu le îngăduie (încă) să facă – să lucreze cojoace felurite din blana ursului din pădure.

Oamenii nu merg la Zidul Plângerii să se plângă, să arate răul cu degetul, să-l lapideze. Merg să ceară ceva. E acest lucru, oare, tot o verbalizare a dorinţelor ascunse, ca la Roma, când cu brazii dorinţelor? Nu ştiu, poate. Pentru că aici intervine alura de sacru şi, cum nu te poţi duce la biserică îmbrăcat în orice, nu o să mergi nici cu bileţelul tău la Zidul Plângerii, cerând un update la tableta ta cu Android depăşit…

Am plecat spre Ieruşalaim când iarna era încă iarnă în Timişoara. Puţini au ştiut unde merg. Mătuşa mea mi-a spus: „Roagă-te pentru noi, pentru sănătate”. Un om drag, pe care îl sunasem să mă scuz că anul acesta nu ne vom auzi sau vedea de ziua lui, mi-a spus: „De veţi fi la Zidul Plângerii, rugaţi-vă şi pentru episcopul acestui loc, aşa cum şi eu am făcut pentru dumneavoastră mereu”. Oameni dragi, care ştiu că eu nu „mă rog”. Dar care cred, ca şi mine, în gândul bun.

Oare cum ar arăta o radiografie a „gândurilor bune” dintr-un astfel de loc?… Ar trebui să fie ca o lanternă magică, ce să poată mişca munţi, sau măcar să le dea lumină pentru a fi văzuţi… Oare, în legenda creată de oameni, contează cum te rogi, contează să pleci cu spatele la cale şi faţa la zid, ca pietate, contează să-ţi scrii păsul pe un cearceaf cât mai mare, răpindu-le altora posibilitatea de a îşi prinde şi ei bileţelul în zid?…

Oare contează cu cât chin ai ajuns acolo, sau de unde vii, câţi kilometri ai străbătut, cine te-a condus la începutul drumului şi cine te-a luat înapoi, dacă ai stat o jumătate de oră cu capul lipit de zid sau doar ai atins cu mâna unul dintre „cele mai sfinte simboluri” (dacă se poate spune aşa) din Ţara Sfântă?

Sfinţenia n-ar trebui să aibă superlativ, relativ sau absolut, comparativ de superioritate sau inferioritate. Cred că, de ai salvat un om sau o mie, tot sfânt eşti, dincolo de statistici, dincolo de canoanele religiilor, dincolo, în fapt, de ordinar. (De aceea şi medicii sunt sfinţi, când sunt). Poate asta ar şi trebui (sau ar putea) să fie definiţia sfinţeniei: un lucru bun, dincolo de ordinar. Pentru că a face binele e ordinar – nu trebuie să te mişti ca un grammar nazi prin lume ca să remarci asta – iar sfinţenia e extra-ordinară. Trebuie doar să faci ce e de făcut, şi o idee mai mult.

Când am plecat spre Ieruşalaim, pe lângă că era iarnă, n-am ştiut ce haină să aleg, repede, dn cuier, şi am plecat fără. Aveam pneumonie, faza, încă, nasoală, dar era egal dacă bolesc în pat sau în avionul dintre Budapesta şi Tel Aviv. Am plecat cu Moldtrans la Budapesta, luată de acasă (îi găsiţi pe moldtrans.ro şi spun asta pentru că merită să-i pomenesc şi cu site, fiind de o seriozitate impecabilă, şi deosebit de plăcuţi şi atenţi) şi am fost aşteptată în aeroport, la fix, cu o pancartă cu numele meu pe ea, aşa cum îmi dorisem de un milion de ani să păţesc şi eu, după ce văzusem faza prin filme.

Nu era nevoie de haină – Ţara Sfântă e caldă. Nu era nevoie de medic – a îţi urma o dorinţă e cel mai bun medicament, când boleşti. Nu era nevoie decât de un aparat de fotografiat ca dorinţa mea, dusă în inima locului de unde a pornit religia ce se bazează pe iubirea aproapelui să poată să ajungă din gând în faptă – trecând prin aeroportul Ben Gurion, care, cu o săptămână înainte, îmi era tot aşa de îndepărtat, şi ca vrere, şi geografic, ca Sfinxul de pe Marte.

Am stat printre cei ce vin să se roage la Zidul Plângerii, şi femei şi bărbaţi, le-am privit şi, uneori, fotografiat cu jenă, feţele, nevoind să intru prea mult în intimitatea lor. Aici nu mai era glumiţa cu Puntea Suspinelor, Veneţia, nu mai era amuzamentul combinat cu un strop de disperare din brazii dorinţelor de la Termini, Roma. Erau oameni bolnavi, nefericiţi, veniţi cu lucruri mari la zid. Erau oameni credincioşi, în dialog cu ce consideră ei că e pe sus, în partea lor de cer, indiferent că şi cerul acela l-am divizat, noi, oamenii, ca şi pe cartierele Ieruşalaimului: în evreiesc, creştin, arab, armenesc şi ce-o mai fi…

E oarecum trist să pleci de lângă acel zid… E ca şi cum ai ieşi dintr-o magmă: arde dar e curată. Deşi se spune că dorinţa unuia e gunoiul altuia. Îmi place să cred că oamenii triază dorinţele cu care vin într-un astfel de loc, nu pentru că s-ar îndeplini, aşa, ci pentru că îi ajută pe ei să aşeze binele de rău, să decanteze, să fie mai curaţi. Să înţeleagă că binele lor e preferabil să nu se bazeze pe răul altora şi că dorinţele adevărate se leagă de lucruri mari şi care dau lumină mai multora, nu sunt cele meschine, de roadere a propriului biscuit…

Te face să gândeşti. O astfel de vizită te face să gândeşti. La ce îşi doresc alţii. La ce le lipseşte. La locul în care eşti sau ai putea fi tu în dorinţele lor. La cum ai putea ajuta. La cum ai putea, măcar, să nu dăunezi. Poate abia în ultimă instanţă la ce îţi doreşti tu.

Dacă Lodovico ar apărea brusc, acum, din neant şi m-ar întreba ce dorinţă am, aşa, oriunde (pentru că dacă „acolo unde sunt doi şi se roagă e Casa Domnului” şi „acolo unde doi sau mai mulţi oameni vorbesc fără să se contrazică se creează un cumul de soartă bună”, după Andru), azi aş avea un răspuns. Care nu e de trecut aici, pentru că, meschin, nu are o relevanţă publică.

Dar dacă peştişorul cela auriu ar veni cu o ofertă de, să zicem, vreo zece dorinţi (nu corectaţi cuvântul, e frumos aşa, în forma asta!), atunci una ar fi fost să nu plece Benedict, simplul pelerin, până mai ieri papă. De ce? Pentru că e bine ca măcar una din zece, din zece voi ale noastre, să nu fie direct pentru noi. Să fie ca o lumină plecată pe apă, cum spuneam mai sus, nu pentru a îmblânzi calea noastră ci pentru ca, simplu, în lume să fie mai multă lumină.

Ramona Băluţescu

This post was written by:

- who has written 4325 posts on Presa Oradea.


Contact the author

One Response to “Trei locuri „de dorit”. Despre Ţara Ascunsă din noi”

  1. nelumol spune:

    Exceptional articolul, felicitari si la mai multe…., ne faceti sa traim prin ochii si sufletul dvs experiente unice.

Trackbacks/Pingbacks


Leave a Reply

Please type the characters of this captcha image in the input box

Please type the characters of this captcha image in the input box

Cum să iei de proști 200.000 de orădeni!

Un oraș de proști. Asta cred despre orădeni atât miticii de la Tarom cât și conducerea Aeroportului, incompetenți puși acolo pe un singur criteriu, carnetul de membru de partid! Un oraș de proști pe care poți să îi duci de nas distribuind presei un fake news pe care să-l rostogolească în ziarele lor și pe rețelele de socializare.
Aeroportul din Oradea este la un pas de a deveni un fânaț pe care să mai pască doar vitele și oile țăranilor din zonă. Din marea realizare a alianței UDMR-PSD-ALDE care conduce județul a mai rămas doar o rută de zbor spre București pe care cei de la Tarom au scumpit-o atât de tare încât nu va mai zbura nici dracu din Oradea. În acest context, cei vinovați, atât marionetele politice cât și cei care le-au pus acolo, în loc să explice cum s-a ajuns la situația de față și ce fac pentru a schimba lucrurile, trimit presei fake-news-uri în care se ceartă cu primarul Ilie Bolojan.

Citește mai mult