Categorized | Religie/Culte

Biserici. Transplant. Rânduri. Sânge. Gânduri. Farisei…

Se moare, uneori în spitale. Corpul celui drag, dus, se taie, se răscoleşte, se coase, se ia, se îngroapă. Există încă o variantă, pentru cei privilegiaţi: cea de a da suflu altor vieţi, chinuite, prin organele lor. Ce înseamnă “privilegiat”? A intra în moarte cerebrală într-un spital cu anestezişti nu foarte blazaţi, a avea un coordonator de transplant ce ştie să explice familiei ce se întâmplă, şi care doarme iepureşte, a avea familie normală la cap, ce înţelege că rata de panseluţe pe mormânt e aceeaşi şi pentru un cadavru cu rinichi, şi fără, şi… a nu face parte din biserica din care nu trebuie. Pentru că, pe axa între Isus şi ban, acestea, bisericile, pot influenţa dacă ficatul tău dă viaţă nouă unui om sau putrezeşte alert în pământ.

Trăim într-o ţară majoritar ortodoxă, de ne luăm după ultimul recensământ, în care instruiţii recenzori au trecut deseori “ortodox”, din inerţie, fără să ceară confirmări sau infirmări, pe cei care se dăduseră, în rubricile de mai sus, români. O ţară creştină, în care ortodoxia nu are decenţa de a-şi ţine gura în chestiuni care nu o privesc, fiind luată în calcul de politicieni, pentru voturi, şi fluturând mantii grele, ca aripile unei răpitoare mari, peste celelalte culte din ţară. Partea proastă e că şi murim în România, lângă medici care, în timpul ăsta, dau like pe Facebook următorului spital unde-şi vor trimite aplicaţiile pentru a cere o slujbă. Când, totuşi, treci şi de lipsa de interes a anestezistului, şi de limitarea familiei, dai de o piedică extrem de greu de trecut: obtuzitatea Bisericii Ortodoxe Române. Şi rişti să te bată Dumnezeu aici.

Biserica Ortodoxă Română (BOR) este plăcinta aceea naţională din care se îndestulează orice prost, cu pâine mucegăită, şi orice deştept, cu cozonac. Este afacerea prin care se vând şi se cumpără multe, mult mai multe, decât, metaforic, un loc în cer. Şi unde se înşurubează fobii de nedemolat. Oare e de condamnat să compari pe cei din BOR cu cei din Biserica Catolică, atunci când este vorba de România? Atunci când vezi cum, în timp de criză, oamenii patriarhului Daniel Ciobotea îşi sporesc stelele pe epoleţi şi crucile pectorale sau engolpioanele după cât de bine aspiră fonduri nu pentru vreo şcoală sau vreun spital ci pentru piramida seacă a nesimţirii, „Catedrala Mântuirii Neamului”? De cine ar avea nevoie neamul acesta să fie mântuit, în afară de mârlanii din propriile rânduri?

Am spus asta deseori: îi văd pe romano-catolici, pe greco-catolicii din România cum împart medicamente, cum dau haine, cum duc la uşă o lingură de supă. Îi văd pe bunii preoţi ortodocşi care, unii, puţini, au încrcat şi ei să-şi ajute aproapele, călcaţi pe cap de o ierarhie ce nu are nevoie de aşa ceva ci de bani pentru construcţii megalomane, de putere, de influenţă, de dever. Şi mă-ntreb până unde poate coborî ticăloşia unei biserici care, prin definiţie, ar trebui să vegheze la curăţenia sufletului, la buna lui culcuşire în trup… Iar răspunsul nu se lasă aşteptat. Nimic din ce ar însemna ieşirea din îngustime, din mărginire, din efemer nu se poate întâmpla decât dacă aduce profit. Lor.

Ştiinţa e un lucru de care toate bisericile se apropie greu, ca de hoitul unui animal lăsat în soare de vară. Dar unele reuşesc, totuşi, să ţină pas cu timpurile, şi când nu e vorba de binele imediat, personal – chiar dacă un pas mai timid, chiar dacă precaut. Biserica Catolică acceptă evoluţionismul, acceptă transplantul, acceptă folosirea celulelor stem. Biserica ortodoxă, oricare felie a ei, nu ştiu dacă a aflat că pământul e rotund şi că se învârte în jurul soarelui, mai ales în ţara aceasta, cu cea mai mare rată de analfabeţi din Uniunea Europeană. Şi dacă a aflat, la ce i-ar fi folosit?…

În anul în care Fericitul Papă Ioan Paul al II-lea prezenta, la Roma, la Congresul Interaţional de Trasplantologie, ideile Bisericii Catolice referitoare la transplant, cu lux de amănunte, concret, şi binecuvântarea acestei biserici faţă de procedura menită să salveze vieţi, în România venea patriarhul Teoctist la Congresul de Transplantologie, şi povestea diverse, despre heruvimi, serafimi şi alte cele, fără legătură cu lucrul pe care îl aşteptau toţi participanţii: să spună de BOR îşi dă acordul pentru transplant sau nu…

Ce s-a schimbat în cei 13 ani care au curs de atunci?  În primul rând, acordul BOR din 2000 NU A EXISTAT, orice s-ar spune acum. A fost o coalizare tacită a noastră, a celor din presă ce am urmărit atunci lucrările congresului, de a spune că, prin prezenţa patriarhului acolo, BOR îşi arată acordul pentru transplant. Mai apoi s-au vorbit discuţii pe marginea transplantului, patriarhul Daniel a oscilat între a spune că transplantul e ceva făcut pentru orgoliul medicilor până la a se forma o comisie de etică ce a bălmăjit subiectul de tot, astfel încât, in vitro, se spune că există un acord al BOR dar in vivo… nu este clar ce înseamnă condiţiile laterale puse de BOR ca povestea să se poată întâmpla.

Şi aşa se ajunge la aberaţii ca cele două pe care le prezint mai jos, în contrapartidă cu exemplul de normalitate oferit, acum două zile, la Oradea, de episcop – preot – familie, de la romano-catolici. Am să redau toate cele trei cazuri făcând apel la informaţiile pe care le-am avut precum şi la mesajele pe Facebook prin care am vorbit despre cazuri, uneori chiar atunci când se lucra la ele. Voi reda şi corespondenţa oficială pe care am purtat-o, legată de aceste cazuri, cu părţi implicate.

* Caz Arad, 10 martie, draci şi alte aberaţii

Aşadar, cronologic, povestea tripartită începe cu călugărul de la Arad-Gai, Cleopa Jurj, despre care citesc într-un ziar că spune ciudăţenii în biserică. Şi anume: cardul e unealta diavolului pentru că, citit invers, înseamnă „drac”. Oamenii nu trebuie să fie de acord cu transplantul pentru că vor fi hăituiţi pentru organe. Şi în păduri s-au găsit bătrâni fără organe.

Tren, Arad. Batic în cap. Să nu zbor din mănăstire prea repede. Duminică. Mai fusesem la Mănăstirea Gai în urmă cu 32 de ani. (Chiar regăsesc stareţa de pe atunci şi-i mulţumesc pentru amabilitate şi pentru clătitele pe care le-am ţinut minte peste ani). Dar lucrurile s-au schimbat. A crescut o biserică nouă, cu staţie de amplificare, pe care a dat cu busuiocul însuşi patriarhul Daniel, cine ştie din ce… binecuvântate pricini…

Mă duc să văd ce e pe-aici, până începe slujba. Punctul de vânzare cu obiecte bisericeşti are de toate, doar cărţi ale Înalt Prea Sfnţitului Nicolae Corneanu, mitropolit şi peste acest colţ, nu are. Nu mă mir – ar fi arătat ciudat în compania marilor duhovnici talibani ai ortodoxiei. Măicuţa vânzătoare mă repede când întreb de cărţile mitropolitului, de parcă aş fi întrebat de Capitalul lui Marx. Deşi poate n-ar fi fost în loc greşit, aici.

Bisericuţa veche, monument, e liniştită. O las rapid pentru a o vedea pe cea o idee mai nouă, ce urmează după ea. O vază cu o scriere chinezească stă lângă altar. Bat nişte mătănii ca să ajung la nivelul ei, s-o pozez. Mă întreb cum ţine călugărul speriat de cuvintele citite invers un text în chineză lângă altar… Dacă or fi niscaiva înjurături sau vreun text de invocare a unui zeu păgân?…

Începe slujba dar nu mă grăbesc să intru. Privesc câteva clipe din uşă, călugărul şi verdele lui gălbui, primăvăratec, e o zi ploioasă, mai rămân în faţa picturii exterioare, e ciudat câte grupuri de „666” găsesc pe pereţi, pentru un om grijuliu cu cele drăceşti, ca şi Cleopa Jurj.

Pictura este cu scena înmulţirii pâinilor şi peştilor. Unul dintre apostoli are urechile ascuţite, drăceşti. Nici unul din cei 12 nu se uită la oamenii miluiţi. Poate aşa se face binele, în unele cercuri ortodoxe: împarţi întinzând cu dispreţ, uitându-te lateral. Merg pe o latură a bisericii, pe piatra udă se chinuie un bou de baltă cu burta în sus. Burta lui are culoarea, consistenţa şi sclipirea burţii călugărului, când îşi ridica braţele pentru câte-o invocaţie. Dar insecta nu se poate răsuci să se ducă-n lumea ei: un „bun creştin” a dat peste ea şi i-a rupt picioarele, nu mai are decât două cioate. Pun boul de baltă în iarbă, pentru ultimele ore de viaţă – din ce-am văzut până acum, tot ce e aici e calp, aici nu-l voi întâlni pe Isus…

Ascult o predică ce conţine o mie de draci şi multe-multe aberaţii. Nu mă interesează decât partea cu care m-am pregătit să îl conving pe călugăr că poate ajuta. Cu câţiva ani în urmă avusese un accident, era să moară, ştiam că anestezista Carmen Pantiş, din Oradea, cel mai eficient coordonator de transplanturi din ţară, îi salvase viaţa. O sun din curtea mănăstirii, o întreb de ar fi dispusă a-i explica acestui călugăr, cândva, ce nu înţelege. Doctorul e de acord.

Dar călugărul nu are treabă cu chestia asta, îi spun de pericopa în care Isus vorbea despre cei bolnavi care trebuie cercetaţi, de cei întemniţaţi care trebuie văzuţi. Nimic. Călugărul spune că el e cu Cristos, nu cu oamenii, nu îl interesează ce-i spun eu aici de spre dragostea de aproape, despre bine. Îi aduc aminte că şi lui i s-au făcut transfuzii, că a primit ceva din corpul celorlalţi. N-am cui. Îmi spune să merg cu dracu, dacă sunt cu el. Prea mulţi draci în biserica asta, chiar şi pentru un ateu. Plec.

* Caz Constanţa, 15 martie – influenţe nefaste

Sună un telefon, dincolo de bresle, ore, legislaţie, delicateţi, cineva, un medic, crede că pot ajuta. Un ziarist nu ajută doar când scrie sau dă pe post ceva. Un ziarist, uneori, leagă lucruri.

La Constanţa, preotul Remus Dumbravă e în moarte cerebrală. Familia vrea să doneze organele, ierarhul locului nu pare că vrea să fie de acord. Acesta este momentul în care sunt sunată. Şi în care încep să leg şi eu telefoanele între medici şi preoţi şi alţi cunoscuţi, ce pot ajuta.

Familia a dorit să aibă acceptul ierarhului, acesta este arhiepiscopul Teodosie Tomitanul, fostul Macedon Porcul, ca mirean. Sun la purtătorul de cuvânt al patriarhiei, preotul Constantin Stoica, reuşim să n auzim câteva secunde (era într-o slujbă), îmi spune că ce zice presa, cum că arhiepiscopul s-ar opune donării, sunt aberaţii, şi că să vorbesc cu cei de la Constanţa. Sun la doctorul Victor Zota, coordonatorul naţional de transplanturi – în acest moment el spune că crede că totul va fi ok, “pe surse”. Sorry, nu pot crede sursele lui, dacă e vorba despre Arhiepiscopia Tomisului, până nu văd.

Situaţia se răstoarnă din 10 în 10 minute, năucitor. Mă sună Zota şi-mi spune că simţul meu gazetăresc a fost mai bun decât al lui, de medic, şi că… s-a schimbat modificarea. Dar că încă nu ştie de unde bate vântul. Îl prind pe purtătorul de cuvânt al arhiepiscopiei şi aflu eu de unde bate.

Călin Gavrilaş, care vorbeşte în numele arhiepiscopului, e binevoitor, explică. Nu ştie nimic de vreo moarte cerebrală. Îi dau numărul lui Zota. Sună. Întreabă de acordul familiei spre donare. Nu întreabă absolut nimic despre părintele Dumbravă, de e sau nu declarat în moarte cerebrală. Trec alte minute. Se ridică ideea cu familia care nu şi-ar da acordul. De aici bate vântul.

Până BOR nu se hotărăşte de se doreşte cu adevărat a se da acordul pentru transplanturi, ar fi un act de slăbiciune ca un ierarh ortodox să îşi ofere binecuvântarea, ar fi o insubordonare faţă de haosul dictat şi întreţinut de la centru. Arhiepiscopul Tomisului, arătat cu degetul de societate pentru mai multe mizerii şi cercetat (şi, din păcate, “uitat” de DNA) nu îşi permite momente de slăbiciune. Familia, din doritoare de a dona, devine total opacă. Doar arhiepiscopia spune că… nu e împotrivă. Brusc, tot.

Se încing firele, Zota nu înţelege, eu nu înţeleg. În fapt, înţelegem toţi. Familia a fost influenţată de către cineva din oamenii arhiepiscopului. Îl sun iar pe Gavrilaş, baletăm pe idee. Nu îmi poate explica ce s-a întâmplat între timp. Încearcă să ducă discuţia pe alte piste: “De ce cred eu pe medici, când spun că familia ar fi donat?” De aia, pentru că îl cunosc pe Zota de 15 ani şi l-am prins dându-se cu capul de toţi pereţii pentru fiecare donare care s-ar fi putut face, dintre care nu toate s-au şi făcut.

Nu contează nimic. Zarurile rămân cum au căzut ultima dată: Constanţa nu va da nici acum un donor, deşi de 11 ani se chinuie să dea. Ce frumos ar fi fost pentru BOR să pornească un exemplu, de aici. Dar e nu. Nimeni şi nimic nu mă va face să cred că medicii m-au minţit. Că familia n-a spus, iniţial, că va dona. Şi că nu au fost influenţaţi.

* Facebook, 23 martie – sânge

De curând am împlinit 10 litri de sânge donaţi în ultimii 7 ani – dublul cantităţii de sânge pe care o plimbă după el, în corp, un adult normal, în momentul delta te. Cam cât intră pe un raft mic cu sticle de Cola: 5 sticle a câte 2 litri fiecare. Cam 22 din pungile care se folosesc acum în operaţii.

Sângele e compus din celule specializate, care fac anume chestii – „la vârsta asta” nu le mai înveţi giumbuşlucuri noi, nu sunt celule meristematice, nu ar putea face altceva decât ştiu, nu pot să devină altceva, „când vor fi mari” – ceea ce înseamnă, pe de altă parte, că nici nu duc cu ele particularităţi care să poată influenţa receptorul.

Nimic din viaţa, gândurile, speranţele, durerile sau visele cuiva care donează sânge, nimic din dragostea, panica sau ura mea nu trece în pungile de plastic transparent, legănate în momentul recoltării, în care migrează o parte din viaţa mea. Nimic de aici nu va schimba ceva în cel care va trăi datorită acelor picuri de sânge. Doar abstractul meu gând de bine pluteşte pe undeva, dincolo de instrumente de măsură sau puncte de reper.

Sângele e aceeaşi masă de celule şi plasmă indiferent de vine de la bogaţi sau săraci, de la femei sau bărbaţi, de la homosexuali sau persoane ce se iubesc cu altele de alt sex decât al lor, de la soldaţi sau metalurgişti, de la ţigani sau papuaşi. Acelaşi. Doar grupele de sânge diferă, şi Rh-ul.

Sângele meu este O negativ, ceea ce mă face deosebit de plăcută personalului de la Centrul de Transfuzii Timişoara. Nu pentru că aş fi „donor universal” – nu se foloseşte de multă vreme O pentru alte grupe de sânge – ci pentru Rh-ul negativ.

Şi totuşi, după toate astea, după ce o parte intrinsecă din tine devine mai puţin spre deloc Băluţescu atunci când trece prin acul gros, ca să nu se coaguleze nimic pe traseu, mă întreb uneori cum sunt oamenii aceia neştiuţi, care ajung pe masă, sub sclipirile sculelor de metal care îi despică, îi râcâie, îi cos şi „descos”, ce rămâne dincolo de bonurile de masă şi de bonul de transport la preţ redus care vin de aici.

Ce legătură din aceea nepipăibilă, greu de cuantificat – poate imposibil de cuantificat – se face între tine, care ţi-ai împuţinat, iar, substanţa, şi cel care ţi-a primit în corpul său sângele, mai întâi ca masă reîncălzită de aparate, apoi adaptat la temperatura noului corp, la mişcarea lui interioară, la viaţa lui, implicit. Omul acela nu devine o parte din mine şi nici eu nu devin o parte din el.

Dar mă gândesc aşa, ca un filolog care are, uneori, prea mult timp, spre gândire, ce-ar fi de s-ar întâmpla ca atunci când o populaţie avansată din punct de vedere tehnologic cucereşte una rudimentară şi îşi impune spre folosinţă cuvintele ei elaborate, din multe silabe, făcute să desemneze lucruri nemavăzute până atunci de cei cuceriţi… Ce-ar fi de visele bune dintre cele două maree de sânge s-ar amesteca şi mai binele ar câştiga? Ce-ar fi de am deveni mai buni, aşa, mai drepţi, mai toleranţi?

Dar binele nu stă în sticle de Cola, ca o mâzgă mai grea decât apa, ce să se aşeze liniştită, resemnată, pe fund de recipient, în funcţie de gravitaţia unui punct anume din spaţiu… Binele a fost inventat înainte de Dumnezeul fiecărei religii, a rodit mai multe mlădiţe cu el, dar sălăşuieşte în fiecare din noi nu în funcţie de loc sau cetate ci în funcţie de interesul personal al fiecăruia dintre noi.

Nimic, absolut nimic nu rodeşte din drojdia gândului bun care creşte abstract, ca o mlădiţă de Saccharomyces ellipsoideus (ok, drojdia de vin nu e abstractă, doar că puţini o cunosc), prin o transfuzie de sânge.

Călugărul din Arad care trăieşte şi datorită transfuziilor de sânge primit de la oameni ca mine, şi care vorbeşte acum împotriva transplantului, nu a învăţat nimic de la viaţă. La el m-am gândit în timp ce pompam la sângele propriu, trimiţându-l în pungă, deschizînd şi închizînd pumnul stâng, cu acul în vas, în vreme ce cu dreapta îmi studiam fişa de donator întinsă pe 7 ani şi am constatat că tocmai împlinesc rotunda cifră a celor câteva sticle de Cola aliniate înspre viaţa altora.

Uneori mi-aş dori ca „panta rhei” din greacă să fi putut cu adevărat să conţină ideea curgerii în cuvintele ce o compun. Ca abstractul să aibă o parte de apucat. Dar atunci, vorba unui pilot de demult, după „zborurile noastre” cerul s-ar acoperi de o dantelărie ciudată, care n-ar mai lăsa lumina soarelui să pătrundă…

Nimic nu trece din noi, prin sângele nostru, găzduit temporar în pungi de plastic, culcuşit în afară de corp, în alt corp. Viaţa, binele, căldura sunt omorâte de plaurii toxici ai unor „suflete de plastic”. Călugărul din Arad este un om de plastic, cu adresă de mail, cu biserică amplificată stereo eficient dar recipient al unui sânge din care n-a învăţat nimic. Sângele din sticlele de Cola a rămas doar Cola în cazul lui.

Dar problema e că omul e preot, că îi învaţă şi călăuzeşte pe cei de lângă el. Iar împărtăşanie cu Cola nu se poate… Isus cel transsubstanţiat (ca să folosesc, iar, abstracţiuni) vine la alte nade decât o sticlă de Cola. Iar oamenii împărtăşiţi cu Cola din potir nu au cum să priceapă de ce Isus e iubire de aproape, prin sângele său. Călugărul Cleopa Jurj din Gai, Arad, a transformat potirul din altar în plastic calp.

* Scrisoare pentru Arhiepiscopia Ortodoxă a Aradului

Înalt Prea Sfinţite,

Nu vă sunt straine declaraţiile subordonatului dumneavoastră de la Gai, călugărul Cleopa Jurj. Ele deja au mobilizat colegi ai mei şi s-au publicat deja materiale pe această temă. Răspunsul arhiepiscopiei a fost, la acel moment, că omul a făcut declaraţii în nume propriu.

Cu tot respectul, părerea mea e că un preot care vorbeşte în biserică enoriaşilor săi, în timpul unei predici, nu poate face declaraţii în nume propriu, dat fiind că Biserica e o instituţie care oferă, printre altele, şi ghidaj spiritual, moral şi (din motive care îmi scapă deseori) social. Cred că sunteti responsabil de declaraţiile pe care le face „de la amvon” un căugar din teritoriul dumneavoastră canonic, de aceea vă şi scriu.

Pe mine mă deranjează prea puţin că acest călugar are o problemă personală care îl face să îl pomenească pe dracu tot la două minute, reuşind performanţa într-o slujbă întinsă pe o oră, deşi o vorbă spune că pomenirea diavolului aduce diavolul printre noi. Nu mă deranjează major nici aberaţiile potrivit cărora cardurile nu trebuie folosite dat fiind că, de citim invers cuvântul „card” ajungem la „drac” – mă întreb, doar, cu cine o fi studiat omiletica acest om, de crede că cititul invers face parte din îndatoririle sale, dincolo de faptul că nimeni nu i-a explicat că obiectul invocat nu a fost creat de români, astfel încât cineva să-l fi răsucit pe diavol ca pe-o şosetă şi să-l fi culcat în card…

Mă deranjează că se exprimă total neecumenic spunând că cei ce nu-şi fac crucea corect (recte „ortodoxeşte”) îl au pe dracu în mână – vă suprapuneţi, în teritoriul canonic, cu PS Mesian, PS Bercea şi PS Roos sau PS Böcskei (o să verific cu prima ocazie) şi cred că fiecare, absolut fiecare dintre ei v-a oferit motive pentru a fi respectat, şi ar fi mâniţi să audă că un curs sus-jos-stânga-dreapta îl implică pe Michiduţă, la unul (măcar) din subordonaţii dumneavoastră. Că aşa îi învaţă el pe oameni. Ştim când au fost ridicate anatemele, ştim când au dispărut „slujbele de venire de la eretici” din molitfelnicele ortodoxe. Poate n-ar fi rău să meargă la reciclare şi călugărul dumneavoastră şi să i se explice aceste lucruri…

Dar mă deranjează major când un retrograd care nu-şi cunoaşte limitele stupizeniei se lansează în domenii pe care nu le stăpâneşte, refuză a fi culturalizat pentru a nu mai spune prostii şi îşi duce mai departe afirmaţiile inepte atunci când e vorba de transplant.

Călugărul dumneavoastră sfătuieţte enoriaşii să nu fie de acord cu transplantul. Pe mo-tiv că „au fost găsiţi bătrâni în păduri, fără organe” ergo (în legătura sa logică) oamenii ce declară din timpul vieţii că doresc să devină donatori ar fi vânaţi pentru organe.

Înalt Prea Sfinţite, scriu de mulţi ani pe medicină, procedura transplantării mă preocupă în mod deosebit. Îi cunosc pe toţi medicii din ţară care au făcut sau fac transplant. Şi o cunosc şi pe Carmen Pantiş, doctorul anestezist căruia îi datorează viaţa călugărul Clepa Jurj şi care, chiar dacă e medic la Oradea, loc în care nu se realizează transplanturi, este cel mai bun coordonator de transplant din ţară.

Ştiu că sunteţi un om educat şi probabil ştiţi ce voi scrie aici dar e util să fie menţionat: organele pentru transplant nu se recoltează de la oameni în vârstă şi recoltarea se face în condiţii de asepsie maximă, iar nu cu cuţitul de bucătărie, în câmp sau prin păduri. Se vede treaba că omul dumneavoastră nu ştie asta. Dar nici nu vrea să înveţe. I-am spus duminică, 10 martie, că port invitaţia doctorului Carmen Pantiş de a îi explica, ea, cât de curând, toate noţiunile care ţin de transplant. A refuzat, am încercat să argumentez folosind pericopa zilei pe care tocmai o măcelărise pentru a îl aduce neobosit pe dracu printre noi, spunându-i că dacă Isus (nu agreez forma cu doi „i”) cere cercetarea bolnavilor şi întemniţaţilor, şi el ar trebui să fie deschis să o facă. Rezultatul: mi-a spus să merg cu dracu.

Menţionez că am vorbit extrem de concesiv şi aşezat cu călugărul Cleopa Jurj. M-am dus la el nu să-i explic că e un retrograd limitat (concluzia s-a conturat după această schiţă de dialog) ci să îl invit foarte aşezat să-şi reconsidere cunoştinţele şi să le primească pe cele oferite de la experţii din domeniu.

Aş dori să primesc un răspuns oficial, să înţeleg de unde şi până unde un călugăr trimite pe cineva la dracu (sau cu dracu – pentru mine e acelaşi lucru, filolog fiind) într-o biserică ortodoxă arădeană. Sper că nu mi se va spune că şi acest lucru ţine de punctul lui de vedere personal, pentru că atunci ar trebui să mă adresez Protecţiei Consumatorilor, şi ar fi hilar, chiar dacă nu original pentru România.

Înalt Prea Sfinţia Voastră a fost văzut mereu drept unul din factorii de stabilitate din Mitropolia Banatului, atât de încercată în ultimii ani. Am dat dovezi, în timp, că ştiu aceste frământări, atât prin ce am scris dar şi dincolo de texele din presă, prin acţiuni care niciodată nu au vizat binele meu personal ci al celor din jur, care au nevoie de Biserică şi e bine să o primească pe aceasta cât mai curată.  Îmi doresc din tot sufletul să cred că, odată înştiinţat în legătură cu lucrurile care se petrec în arhiepiscopia pe care o păstoriţi, veţi dori, veţi şti şi veţi şi putea să luaţi măsuri astfel încât să ajungeţi iar să fiţi „perla coroanei” în Mitropolia Bănăţeană. Iubitul nostru Înalt Prea Sfinţit Părinte Nicolae Corneanu cred că ar putea aprecia fiecare dram de linşte şi aşezare în matcă de pe întinsul mitropoliei care îl are întâistătător…

De asemenea, Biserica Ortodoxă Română, instituţie care şi-a câştigat deseori supranumele de „talibană”, ar merita exemple de logică socială de la Arad – nu mai departe decât acum câteva zile colegul dumneavoastră de la Constanţa a gestionat execrabil problema donării organelor unui preot ortodox din subordinea sa.

Sunt absolut sigură că Banatul (ca mitropolie), Timişoara şi Aradul au mult de dat BOR-ului atunci când vine vorba nu doar despre „cercetarea bolnavilor şi a celor din temniţă” dar în special în asta. Mă alătur rugăminţii medicilor orădeni şi vă rog şi eu, la rândul meu, să nu lăsaţi un om needucat să aducă încă o pată numelui dumneavoastră, ca ierarh al locului. Chiar dacă BOR arată prin o mie de exemple că a rămas în Evul Mediu (în prima parte a sa), există oameni şi fapte ce se pot constitui în deosebite excepţii. Fiţi, dar, iar, una!

Despre deturnările de fonduri pentru contribuţiile medicale din Protopopiatul Arad, despre bătaia primită de părintele Bupte (am inclusiv confirmarea din surse medicale legată de certificatul medico-legal scos de el) şi despre păruirile Pop-Bupte de care am auzit (cu tot cu motive şi martori implicaţi) aş vrea să vă rog (deşi am mai făcut-o de câteva ori până acum, indirect) să îmi permiteţi să vă întreb personal, de îmi veţi îngădui să vă vizitez.

Nu vă voi mai întreba care e situaţia cu alegerea noului episcop vicar, ca la Bodrog – ştiu tot ce este de ştiut, acum, pe tema aceasta…

Cu tot respectul,

Ramona Băluţescu

* Răspuns de la Arhiepiscopia Ortodoxă a Aradului

Stimată Doamnă Ramona Băluțescu

Pr. Simion Mladin, Vă trimit răspunsul Înaltpreasfințitului Arhiepiscop

S-a primit adresa D-voastră sub numărul de înregistrare 616 din 21.03.2013, urmând să cercetăm și să luăm măsuri dacă se impun. Acum însă ne găsim în Sfântul și Marele Post al Învierii Domnului și dorim ca să ne fie un urcuș spre Înviere tuturor. După Praznic, în funcție de timpul disponibil, într-o deplasare la Timișoara, vom căuta redacția D-voastră, care în câteva rânduri n-a avut cuvânt corespunzător pentru eparhie, fără ca aceasta să ceară dreptul la replică.

ARHIEPISCOP

* Scrisoare pentru Mitropolia Banatului

Înalt Prea Sfinţite Părinte Nicolae Corneanu,

Cred că la Arhiepiscopia Ortodoxă Arad e debandadă. Problemele sau nu se văd, sau se ascund sub preş, sau sunt tratate ca inexistente, iar în locul arhiepiscopului cred că răspund subrordonaţi fie răuvoitori, fie dezinformaţi, fie amândouă.

În toamna trecută s-au făcut mişmaşuri cu banii pentru Sănătate, ceea ce a dus la încăierări între preoţi. Nu ştiu dacă aceşti bani au ajuns finalmente unde trebuie, şi pe ce cale, pentru că nu mi s-a răspuns la întrebări – am fost trimisă de la Ana la Caiafa.

Părintelui Bupte, însă, nu i s-a permis a folosi certificatul medico-legal cu care se alesese după ce a vrut să clarifice această problemă cu cei care creaseră prejudiciul. S-a ajuns la altercaţii fizice şi în clădirea arhiepiscopiei. (Apropo, nici măcar firmă nu are instituţia, mi-am dat seama că am ajuns acolo doar după semnul rutier care indica “parcare episcopie”).

Dar, dincolo de toate astea, scăpate, se vede, din mâna respectatului arhiepiscop Timotei Seviciu, am cerut lămuriri legate de un caz care viza tot lumea medicală, despre care ştiţi că scriu de ani de zile.

Înalt Prea Sfinţite părinte mitropolit, dumneavoastră sunteţi un cărturar, un om al cărţilor care nu ţin doar de patristică, literatură sau culte ci şi de ştiinţă. Sunteţi un om care nu doar a anticipat direcţii ci a şi convins Biserica, măcar în zona pe care o păstoreşte, să meargă pe ele, atunci când acestea ţineau de respect şi decenţă sociale.

Cum poate o arhiepiscopie ce ţine de mitropolia dumneavoastră să considere că probleme de etică socială şi medicală în care se bagă un călugăr sunt lucruri de amânat până după Paşti sau “păreri personale”? Cum poate un arhiepiscop să lase a răspunde în numele lui neaveniţi care să-i umple acest nume de ruşine? (Se plâng că “n-am avut cuvânt corespunzător faţă de eparhie”, şi mă ameninţă că îmi vor căuta redacţia la Timişoara, când eu n-am scris niciodată, până acum, despre ei şi public de nişte ani buni la Oradea!) Ce lecţii au învăţat cei de la Arad de la dumneavoastră?…

Părinte Corneanu (căci ştiu că sunteţi părintele tuturor, indiferent de rang, credinţă, vârstă sau grad asumat de umilinţă), cum poate un om al bisericii să n-aibă timp, când e vorba despre viaţă şi despre moarte?…

A muri nu ţine cont de Postul Paştilor, a salva o viaţă nu ţine cont de liniştea sau neaşezările din noi! Şi ştiu că dumneavoastră ştiţi asta! În ziua primei noastre întâlniri între patru ochi aţi venit cu mine într-un spital timişorean, să alinaţi pe cineva cu sufletul lovit tot de un preot, deşi eraţi deja nici foarte tânăr, nici foarte sănătos. Aţi urcat cu greu treptele şi am ajuns la salonul de Terapie Intensivă, unde aţi făcut lumină. M-a întrebat lumea, peste ani, de ce vă iubesc deşi nu vă impart credinţa. Totuşi, nu e greu de înţeles asta, nu?

Oamenii care mor în spitale, mângâierea pe care rudele ar trebui să o primească, sfatul ca, acolo unde se poate, din drama celui dus să se ajute o altă viaţă nu ar trebui să aibă vacanţe, aşa cum nici dumneavoastră nu aţi avut, la nevoie. Fericitul Papă Ioan Paul al II-lea a statuat deschiderea Bisericii Catolice faţă de transplant de multă vreme, explicând acest lucru în termini precişi acum 13 ani, la Congresul Internaţional de Transplantologie de la Roma. BOR doar spune că şi-ar fi conturat părerea – în realitate în teritoriu nu înţelege nimeni care e această părere şi toţi o interpretează cum vor.

Nu am ce vă cere dumneavoastră, drag părinte, pentru ce nu e aşezat la Arad. De ce mă mir că nu deranjează pe nimeni că un călugăr ortodox de acolo haşurează în zona diavolului tot ce nu e ancorat în ortodoxie când nici bisericile greco-catolicilor nu au găsit de cuviinţă să le restituie, după exemplul dumneavoastră? De ce ar conta nenorociţii din spitale, dantelăriţi, prin corzi, de aparate de dializă şi de inimi artificiale, când pilda pericopei se uită din faţa altarului şi până la uşa bisericii, iar călugărul spune: eu sunt cu Cristos, nu cu oamenii, când îi vorbesc de transplant?…

Mă întristează doar. Pentru că trebuie să vin eu, care nu pot crede în Dumnezeu, într-o biserică, să-i spun preotului: “Dar Isus a spus…” iar el să-mi arate că nu contează, că alea sunt doar cuvinte, că povestea cu creştinismul nu mai are de multă vreme legătură cu “Iubeşte-ţi aproapele”, pentru mulţi… M-aţi mângâiat de multe ori, când eram dezamăgită, şi mi-aţi spus că sunt mai creştină decât mulţi alţii. Mă întreb, iar, cine înţelege, totuşi, creştinismul ăsta: dumneavoastră, fariseii bisericii, eu?… De ce se dezgoleşte biserica dumneavoastră de sens, cât timp încă vă are ca exemplu?…

Vă îmbrăţişez cu aceeaşi dragoste,

Ramona Băluţescu

*Caz Oradea, 14 aprilie, normalitate

Preotul romano-catolic Kolozsvári István Antal, din Oradea, a murit sâmbătă spre duminică. Era născut în 4 noiembrie, dată la care Biserica îl sărbătoreşte pe Sf. Carol Borromeo, prelat ce a luptat cu ciuma şi a murit din cauza ei.

Vineri dimineaţa, la 9, era în biroul episcopului Böcskei László. Rău, spital, moarte cerebrală. Sora preotului a întrebat episcopul, care venise la spital să se roage pentru cel în cauză, ce să facă, spunându-i-se că fratele ei e în moarte cerebrală. Excelenţa Sa a sfătuit-o să doneze organele. Şi ca şi reprezentant al Bisericii Romano-Catolice, şi ca om. Aşa s-a şi întâmplat, alte vieţi urmând a fi salvate prin bunăvoinţa acestor oameni NORMALI. Aceasta e normalitatea!

Doctorul Carmen Pantiş, coordonatoarea de transplant de la Oradea, spune despre episcop că a venit în sptal la ora de începere a vizitelor, a plecat atunci când această oră s-a sfârşit. Şi că a sfătuit familia să doneze. Ce simplu poate fi. Ce decent, totul. Ce exemplu deosebit faţă de aberaţiile strigătoare la cer de mai sus… Biserica a lăsat Medicinei dreptul de a spune când începe moartea. Din acel moment, tot ce se poate face, din tot sufletul, cu toate puterile, e a îi ajuta pe ceilalţi, care, din această moarte, pot trăi mai bine.

Ieri seara, episcopul Böcskei László îmi spune câteva cuvinte despre cel dispărut, despre faptul că totul s-a desfăşurat precipitat, aproape de neînţeles, cum, imediat după ce vineri dimineaţa îl avea pe preot în birou, la episcopie, acesta a ajuns la spital, apoi trista veste, apoi decizia. Care decizie nu era ceva pregătit din timp ci aceea firească, dictată de îndrumarea generală a Bisericii şi de familie. Ierarhul a menţionat că s-a bucurat că familia a primit îndrumare de la medici şi că l-a întrebat imediat ce să facă, având deschidere pentru donare.

Evanghelia celor pe care eu îi respect şi în care cred este una apocrifă, pot spune. Care nu se schimbă în funcţie de culoarea editurii şi de numărul de i cu care aceştia scriu “Isus”. Pentru că singura constantă de aici, peste toate cele, este linia cea mai mare a lui Isus: dragostea de om. Pot crede mai degrabă în cel care n-a jurat pe Apollo, strâmb, decât în călugărul ce nu-l vede pe om, de Cristos. Într-o ţară isteroid-ortodoxă, încă un exemplu din partea Bisericii Catolice. Respect!

Ramona Băluţescu

 

This post was written by:

- who has written 4363 posts on Presa Oradea.


Contact the author

4 Responses to “Biserici. Transplant. Rânduri. Sânge. Gânduri. Farisei…”

  1. Anton spune:

    Cu toate că subiectul a provocat deseori atitudini diverse, din punct de vedere al moralei creştine, prin urmare al învăţăturii lui Isus Cristos, n-ar trebui să avem îndoieli. Isus Cristos s-ar fi putut salva dar n-a făcut-o; a preferat să moară pentru o mulţime de ticăloşi. Lecţia este elocventă, fără dubii.
    În altă ordine de idei, cu toată umbra de amărăciune din suflet, sunt nevoit să constat: un credincios declarat poate fi ipocit, în realitate fiind ateu, dar un ateu declarat nu poate fi ipocrit fiindcă, dacă ar fi credincios adevărat şi s-ar declara ateu ar minţi, ceea ce l-ar transforma într-un necredincios. Este motivul pentru care, în căutarea adevărului, urmăresc şi ascult cu interes opiniile celor care gândesc altfel decât mine.

  2. Serafim spune:

    Ești paralelă, draga mea.

    Cine ți-a zis ție că Biserica Catolică acceptă evoluționismul? Lipsește o doagă.

    Cine ți-a zis că Biserica Ortodoxă se opune transplanturilor?

    Eu zic să ai decența să afli doctrina oficială a Bisericii cu privire la problemele astea și să faci diferența între acestea și niște păreri personale.

    Apropo…deontologia jurnalismului spune să nu folosești cuvinte ce nu le cunoști. Nu cunoști nici Iisus, nici Hristos. Altfel, le-ai scrie corect, nu după radio șanț.

  3. cosmin spune:

    „organele pentru transplant nu se recoltează de la oameni în vârstă„
    preotul romano-catolic Kolozsvári István Antal nu mi se pare a fi prea tanar!
    ati specificat incomplet si data nasterii…

Trackbacks/Pingbacks

  1. […] ii http://oradeapress.ro/2013/04/16/biserici-transplant-randuri-sange-ganduri-farisei/ […]


Leave a Reply

Please type the characters of this captcha image in the input box

Please type the characters of this captcha image in the input box

Cum să iei de proști 200.000 de orădeni!

Un oraș de proști. Asta cred despre orădeni atât miticii de la Tarom cât și conducerea Aeroportului, incompetenți puși acolo pe un singur criteriu, carnetul de membru de partid! Un oraș de proști pe care poți să îi duci de nas distribuind presei un fake news pe care să-l rostogolească în ziarele lor și pe rețelele de socializare.
Aeroportul din Oradea este la un pas de a deveni un fânaț pe care să mai pască doar vitele și oile țăranilor din zonă. Din marea realizare a alianței UDMR-PSD-ALDE care conduce județul a mai rămas doar o rută de zbor spre București pe care cei de la Tarom au scumpit-o atât de tare încât nu va mai zbura nici dracu din Oradea. În acest context, cei vinovați, atât marionetele politice cât și cei care le-au pus acolo, în loc să explice cum s-a ajuns la situația de față și ce fac pentru a schimba lucrurile, trimit presei fake-news-uri în care se ceartă cu primarul Ilie Bolojan.

Citește mai mult