Categorized | Cultură

Alexandru Tomescu a în(cântat) îngerii unui mileniu, la Timişoara

Acum mai bine de un secol pornea, în Timişoara, construcţia Bisericii Millennium, în cinstea aniversării unui mileniu de la formarea statului maghiar. Graniţele şi componenţa etnic-religioasă a oraşului s-au schimbat, biserica a rămas. Cu două sute de ani înainte de a se pune piatra de temeile aici, la această biserică bănăţeană, se năştea vioara Stradivarius Lukens Elder Voicu. În luna mai, violonistul Alexandru Tomescu a adus această voară şi în Timişoara, a cântat la Biserica Millennium şi a oferit încă o amintire inestimabilă tuturor celor cuprinşi, pentru două ore şi jumătate, în vraja dintre porţile monumentale şi îngerii de piatră.

L-am întâlnit pe violonistul Alexandru Tomescu în ziua de dinaintea concertului său din Timişoara, de la Biserica Millennium, romano-catolică. A acceptat cu bunăvoinţă să stăm la o discuţie deşi Turneul Stradivarius 2013 în care hotărâse a oferi integrala sonatelor lui Bach celor interesaţi de acest gen de muzică a fost unul ce permitea puţine pauze de respiro.

Înainte de această întâlnire vorbisem cu Horaţiu Rada, care conduce Districtul Rotary 2241, şi care se ocupase de organizarea, în Timişoara, a acestui turneu. „Evenimentul e generat de Districtul 2241, noi promovând la nivel local şi mediatizând acest turneu.

Rotary Timişoara Cetate are o gamă foarte mare de acţiuni culturale, nu doar dăm burse la copiii deosebiţi. Trebuie să conştientizăm opinia publică de valorile culturale pe care le avem, mai ales că ne dorim ca pe viitor Timişoara să devină şi capitală culturală europeană. Vreau să amintesc şi că în viitor vom avea, tot cu ajutorul Rotary, şi Teatrul Globe cu „Regale Lear”, aici.” – a spus Horaţiu Rada.

Îmi doream nespus să văd de aproape vioara Stradivarius Lukens Elder Voicu 1702. Să îi fac câteva fotografii. Să discut cu cel care a primit dreptul de a o folosi, pe baza rezultatelor lui, violonistul Alexandru Tomescu. Să rămână încă un strop, în plus, din frumoasa „chibiţăreală” care e dincolo de muzică.

Pentru că, trecând de treburile marginale, de cuvinte, de imagini, de organizare, de mâini, de feţe, de întrebări, de explicaţii, de drumuri, de angajamente, rămâne doar muzica, atunci când e vorba de o vioară, şi violonistul ataşat ei, pentru un sfert de secol, pentru un deceniu, pentru ani, pentru o lună sau pentru seara unui concert. Dar secolul nostru nu poate vieţui fără garnitura de lângă, deci ne vom face fiecare partea din acest menuet al colateralelor.

Ba mai rămâne ceva, de data asta: Turneul Stradivarius al lui Alexandru Tomescu e unul care implică muzică, biserici catolice (nu sunt toate catedrale dar asta nu are importanţă – decât pentru cei care au greşit locul, de exemplu, în Timişoara, mergând la catedrala adevărată, Domul Catolic din Piaţa Unirii, şi nu la Biserica Millennium, de lângă Piaţa Traian, care nu e catedrală dar are o acustică mai bună), şi o acţiune umanitară – în urma donaţiilor adunate în urnele serilor de concert Fundaţia Hope and Homes for Children România urmează să fiinţeze o vreme mai bine şi să poată ajuta pe beneficiarii săi, sprijiniţi cu generozitate de violonistul Alexandru Tomescu.

Timişoara cea pestriţă

Vorbesc cu Radu Drăgulinescu de la Quartz Media Production, organizatorul turneului, ne vom întâlni la Hotel Angellis din Timişoara. Pe drum, cineva dintr-o coloană de maşini de la un semafor, deschide un geam şi aruncă un pachet de ţigări gol în drumul meu. Îl iau şi îl arunc înapoi pe geam, în maşina domnului ţigan cu număr de Franţa. Se pune semaforul pe verde în acelaşi moment aşa că… ajung la hotel pentru interviu.

La ora întâlnirii dau de colega mea Amalia Matei de la TVT 89, în încăpere avem pregătită o halebardă pe o masă, e una din acele zile în care nu ai cum să te plictiseşti. Ajunge şi Alexandru Tomescu peste jumătate de oră, ne strângem mâinile şi totul demarează brusc şi simplu. Interviul colegei era de menţionat pentru că, graţie ei, am prins câteva idei pe care le-am folosit şi în discuţia a doua, pe care o veţi găsi aici.

Este o încântare a-i urmări mâinile lui Alexandru Tomescu – până la urmă, un instrument, ele însele. Tot ce se spune şi se schimbă ca şi cuvinte devine nuanţat, contrapunctat de mişcarea mâinilor sale, e o promisiune, un teaser pentru concertul ce va urma.

Averile, banii devin noţiuni marţieneşti departe de noi – de aceea nici nu întreb care e suma pentru care şi-a asigurat violonistul mâinile, când aflu că a făcut-o. Cred că esenţa e altundeva. Poate în acţiunile de voluntariat, poate în şovăirea cu care începe unele fraze, prin „nu ştiu” – un semn de gândire atentă.

A fost o reală bucurie discuţia aceasta. Poate nu şi pentru Alexandru Tomescu, cred, din cauza oboselii, din cauza fugii între o idee şi alta, legate de activitatea sa, de biografia sa, de lumea mare, la care l-am invitat. Dar roadele sunt, uneori, mai dulci la o vreme după culegere. În uşa sălii pe care am folosit-o pentru discuţie reamintesc de rugămintea de a putea fotografia instrumentul Stradivarius.

Alexandru Tomescu îmi spune că are fotografii bune, realizate în trecut, şi că mi le poate oferi. Îi aduc aminte de felul în care împarte şi el lucrurile, atunci când e vorba de înregistrări pe CD şi de concerte – or fi pozele acelea fantastice dar eu le-aş dori pe ale mele, probabil mai puţin bune dar ale mele, cu spiritul de atunci, cu unghiul de atunci, determinat de întâlnirea cu obiectul. Violonistul zâmbeşte a înţelegere, spune că ne vom întâlni pentru aceasta pentru concert.

Şi vine concertul, la care ascult cât pot, chiar de, după spusa din interviu a lui Alexandru Tomescu, nu aş putea să-l înţeleg pe Bach. Mă străduiesc. Fotografiez, mă frapează corespondenţa dintre îngerii de piatră ai Bisericii Millenium, care par aplecaţi spre violonist şi spre vioara lui vrăjită, şi ascultătorii din primele bănci.

Aşa e, aici nu se aude freamătul sălii, aici, acum, nu-ţi mai pui problema de ce într-o biserică catolică se poate clădi liantul acesta fastuos dintre oameni şi Dumnezeu iar în altele nu, acum doar curge tot, iar violonistul are, iar, ce şi-a dorit: oamenii erau la început peste tot, în confesional, în bănci, în picioare, la cor.

Mai apoi, la aplauze, unii plecau, valuri (deh, nici Timişoara nu mai e ce-a fost!), alţii ocupau, finalmente, locuri, sau pur şi simplu, se aşezau pe jos, în fund, pe spate, pe burtă, făcându-se parte cu vibraţiile acestui inedit dar.

Eram sus, la cor, când violonistului i s-a rupt o coardă. Toată biserica a amuţit într-un gând: „Acum ce va fi?”. Alexandru Tomescu a intrat în sacristie, a reapărut peste câteva momente, a liniştit publicul cu câteva fraze scurte, în care nimic nu începea, de data aceasta, cu „Nu ştiu”: „Nu vă faceţi probleme, am mereu corzi de rezervă. Am şi arcuş de rezervă. Am chiar şi vioară de rezervă” – a spus el, în zâmbetul larg al publicului.

Nu ştiu cu ce vioară a continuat violonistul, de era doar o coardă schimbată sau toată vioara. Nu mă pot hazarda să apreciez – pot spune, doar, că finele concertului a produs aceeaşi încântare ca şi până la incident.

– Am găsit într-o carte că, la NASA, cei care aplicau pentru posturile de primi astronauţi erau întrebaţi… să se definească printr-un cuvânt, în 20 de ipostaze. Şi interesant a fost că toţi cei care au aplicat în primele două valuri, pe primele două locuri au spus aceleaşi cuvinte. N-am să vi le spun dar am să vă întreb pe dumneavoastră, în câte definiţii scurte aţi vrea: spuneţi-mi, ce sunteţi? Cine şi ce sunteţi?

– În viaţa publică sunt violonist.
– Primul cuvânt! Al doilea?
– În viaţa normală sunt un om normal. (Râde).
– Om. Al treilea lucru?
– Un om… implicat – voluntarit, ecologie…
– Voluntar! Un al patrulea cuvânt?
– Avem nevoie de 20?
– Haideţi să încercăm cinci.
– Perfecţionist.
– Şi al cincelea? Există ceva ce putem găsi repede şi pentru locul cinci?
– Căutător.
– Cuvintele, primele două, cu care s-a răspuns pentru postul de astronaut, erau în primul rând om, în al doilea rând pilot. Exact acelaşi lucru ca la dumneavoastră, doar inversate. Probabil oamenii care îşi pun foarte multă energie în ceva au acelai pattern de a gândi implicarea.

„Bisericile ortodoxe sunt nişte locuri care sunt în continuare închise muzicii instrumentale”

 

– Am văzut pe programul dumneavoastră că aţi ales biserici catolice, în mare, cu mici excepţii. Colega mea Adriana Moldovan din Târgu Mureş îmi spunea, imediat după concertul de acolo – ea fiind catolică şi cunoscând biserica de acolo – spunea: „Măi, vorbeau oamenii în spatele meu despre spanac, nu ştiam dacă să fac ceva sau pur şi simplu să încerc doar să mă concentrez, dar ăia nu sunt catolicii Târgu Mureşului, ăia nu sunt cei care merg la concertele din Târgu Mureş”.

Ceea ce înseamnă, pe de o parte, că dumneavoastră aţi reuşit să strângeţi într-o biserică catolică şi ortodocşii locului, ceea ce în România e, uneori, problematic, şi, în al doilea rând, că ceva totuşi se întâmplă, care nu e aşezat. De ce se vorbeşte despre spanac la un concert unde se aud un Stradivarius şi un violonist extraordinar?

– Sper că a fost mai degrabă un moment de excepţie fiindcă la toate concertele este o linişte perfectă…

– …aşa auziţi dumneavoastră – spuneţi. Deci la dumneavoastră nu ajung lucrurile astea?

– Acustica de biserică este atât de mare, este o acustică uriaşă, încât şi dacă ar cădea un ac pe jos, s-ar auzi. Fiecare gustă un spectacol de muzică clasică aşa cum crede de cuviinţă. Nu poţi obliga pe un om să nu discute despre spanac dacă simte el că are ceva împortant şi urgent de spus despre aceasta. Eu niciodată nu mi-am propus să îi judec pe oameni sau să-i împart în diverse categorii.

Turneul se desfăşoară exclusiv în catedralele catolice fiindcă bisericile ortodoxe sunt nişte locuri care sunt în continuare închise muzicii instrumentale – marea majoritate a lor, covârşitoare – datorită unor interpretări diferite ale Bibliei. În biserica catolică există orgă, în multe biserici catolice din străinătate au loc în mod curent concerte, de muzică clasică, de muzică mai puţin clasică, de jazz.

Tocmai, este o înţelegere diferită a semnificaţiei acesteia de spaţiu sacru. Tocmai, am ales să cânt concertele din acest turneu în biserici tocmai pentru că acolo muzica lui Johann Sebastian Bach este cea mai la ea acasă – într-o biserică. Bach a trăit şi a creat, a improvizat, el a petrecut sute de ore, probabil, în biserici, a fost organistul câtorva dintre ele şi muzica sa sună altfel într-o biserică decât într-o sală de concert.

Acea acustică nemaipomenită, acel timp de reverberaţie, de multe ori foarte lung într-o biserică, face ca sunete care la o primă lectură a partiturii par a fi aşa, disparate, să se lege, să se întâlnească unul cu celălalt şi să formeze împreună o melodie pe care, sigur, muzicianul o ştie, o înţelege, dar tocmai prin lectura partiturii el se străduieşte să le facă cumva să se lege, cu toate că ele nu sunt legate, sunt despărţite de alte sunete şi într-o astfel de catedrală acele suntete tocmai se unesc unul cu celălalt într-un mod cât se poate de natural şi de firesc.

– Acolo e acea muzică acasă.
– În catedrale, da, exact.

– În timp ce povesteaţi, mi-am adus aminte exact demonstraţia a ceea ce spuneaţi. Şi anume momentul Bach cel mai drag mie l-am prins într-o seară în catedrala Splitului, lângă peristilul lui Diocleţian, ploua, şi a trebuit, cu un prieten nepalez, să ne refugiem în acea catedrală, şi cineva exersa.

Şi a fost cel mai… rupt din sferele cele mai înalte pe care aş putea să le descriu… lucru pe care l-am prins în legătură cu Bach. Dumneavoastră aveţi un astfel de moment, poate ieşit din comun, în care să spuneţi: acum lucrul ăsta nu va mai fi niciodată aşa şi este, poate, maxima bucuriei pe care pot să o leg de compozitor sau de muzica aceasta?

– Fiecare concert se încadrează într-o astfel de categorie fiindcă nici un concert nu seamnă cu celălalt chiar dacă ar avea loc în acelaţi loc, în aceeaşi sală, cu acelaşi program: noi suntem alţii. Nu doar cel care cântă ci şi cei care ascultă şi e vorba de o altă combinaţie de energii spirituale în locul respectiv.

– Ca o fotografie! Niciodată nu fotografiezi acelaşi răsărit.
– Da, sau acelaşi râu.
– Cu acest turneu tocmai mi-am împlinit un vis mai vechi, şi anume acela de a cânta Bach în aceste locuri fantastice, tocmai pentru a putea trăi plenar toată muzica.

La fel, nu întâmplător am vrut, chiar dacă este extrem de obositor, aproape inuman de obositor, să cânţi toate sonatele de Bach una după cealaltă fără pauză, este greu şi pentru public să stea să le asculte, dar este singura noastră şansă de a ieşi puţin din ritmul acesta de viaţă în care totul e măsurat, durează maxim două-trei minute, pauză,  două-trei minute, pauză, şi să intrăm într-o altă dimensiune temporară. Bach te scoate din timp. Şi de aceea, spunea şi Radu, dăduse de nişte tineri la o catedrală care pur şi simplu stăteau întinşi…

– În ce loc?
– La… asta a fost… ieri… la Oradea. Stăteau pur şi simplu întinşi tocmai ca să simtă probabil până şi vibraţia catedralei.

– Catedrala Romano Catolică din Oradea… Aş putea paria că şi episcopul Bocskei a fost!

– Da, sigur că da. Sau pur şi simplu stăteau şi ascultau cu ochii închişi tocmai pentru a se concentra…
– Vi s-a părut o impietate?
– De ce să mi se pară o impietate?
– Am văzut exact acelaşi lucru la audienţa papală când în sala aceea mare unde papa – e vorba de Papa Benedict – primea oamenii şi-şi spunea gîndurile: unii dintre oameni ieşeau şi se întindeau în hol, ascultând ce are de spus papa, şi nimeni nu-i gonea de acolo.
– Eu cred că fiecare are dreptul să-şi trăiască momentele lui spirituale în felul său personal. Poate, nu ştiu, poate şi mie mi-ar plăcea să ascult muzică într-o sală de concerte întins pe jos. Ar fi chiar ceva ieşit din comn.

Despre spiritul distructiv al românilor

 

– Spuneaţi într-un material că, dacă ar fi să mergeţi într-o insulă pustie, sunt cele trei obiecte pe care le-aţi alege, următoarele: vioară, partituri şi un briceag elveţian. O parte din studii le-aţi făcut în Elveţia. Cunoaşteţi ţara asta. Acum două luni am fost în Geneva şi m-a mirat câte parcuri au, câte pete verzi au.

Brânduşele care atunci ieşeau din petele verzi! Discutam cu curatorul Grădinii Botanice de acolo şi-i spuneam: măi, dacă nu rezolvaţi problema cu românii mei pe care-i tot văd în pâlcuri pe la gară, şi-mi ascund buzunarele, n-o să mai aveţi brânduşe în curând. De ce insistă românii să intre într-un Schengen în care eu consider  că nu avem încă locul? Credeţi că ni se cuvin lucrurile astea şi, ulterior, să vedem cum dispar aceste brânduşe?

– Da… Eu nu cred că excluderea sau întârzierea intrării României în Schengen ar fi o soluţie fiindcă că aceste întâmplări, aceste cazuri despre care vorbiţi eu cred că sunt mai degrabă nişte excepţii, eu nu cred că românii ca naţie, noi ca persoane, suntem cu toţii… avem în noi acest spirit distructiv. Totul ţine de o minimă educaţie, de un respect faţă de ceilalţi, faţă de natură, faţă de noi înşine în primul rând de fapt.

– Să înţeleg că spuneţi că îl avem ca medie, ca şi popor? Credeţi că suntem la un nivel acceptabil?
– Eu nu sunt specialist în problemele de aderare…
– Atunci de ce mergeţi în păduri, atunci de ce vorbiţi despre Roşia Montană?… Atunci de ce găsesc ieri e Facebook un om revoltat de nişte indivizi din Dobrogea care omorau fără nici un motiv o broască ţestoasă sau o vulpe. De ce?…
– Aderarea la Schengen este un lucru care ţine de Statul Român, de oficialităţi şi celelalte lucruri pe care le-aţi amintit ţin de implicarea civică a fiecăruia dintre noi. În fiecare ţară trebuie să existe această conlucrare între societatea civilă şi societatea care guvernează.

În România, din păcate, ele sunt mai degrabă ca nişte tabere antagoniste care se luptă între ele când, de fapt, ar trebui să se completeze şi să lucreze împreună pentru binele naţiei . Aşa că, teoretic, toţi, şi ong-urile şi statul, toţi ar trebui să urmărească acelaşi obiectiv, pe căi diferite dar acelaşi obiectiv.

– Dumneavoastră sunteţi un astfel de liant. Adică cel care merge în spatele oamenilor şi îi împinge spre locul unde, poate, toţi ar trebui deja să fim. Voiam să vă întreb… Eu, când scriu, îmi doresc ca oamenii care mă citesc să fie mai buni cinci minute. Sunt sigură că aşa este şi cu arta dumneavoastră. Ce-aţi simţi dacă, ieşind de la biserica Millennium, mâine, aţi vedea că cineva care a plecat de la concertul dumneavoastră ar da cu piciorul într-un câine?

– Nu ştiu ce să spun, eu cred că după ce asculţi două ore şi jumătate de muzică de Bach nu poţi face un astfel de gest. Nu cred că ar fi o situaţie veridică.

„Eu cred că nu îl poţi înţelege pe Johann Sebastian Bach dacă eşti un ateu convins”

 

– Am văzut că aţi avut bucuria de a oferi publicului şi Bartok. Citeam cândva că Bartok, bătrân, spusese – era deja în Statele Unite – spusese că doreşte să nu fie dat numele lui în Budapesta nici unei străzi sau pieţe cât timp piaţa Oktogon poartă încă numele unui tiran. Este necesar ca cei care fac muzică, artştii în general, să fie implicaţi, să fie voluntari în tarele, în problemele societăţii? Vă întreb pentru că se ştie că dumneavoastră faceţi chestia asta. Dar întreb la modul general. Este aceasta un lucru de dorit?
– Nu ştiu dacă aş putea să dau o soluţie universal valabilă. Pentru mine, eu mi-am făcut deja alegerile, şi prefer să fiu activ în partea aceasta non-guvernamentală a vieţii publice de la noi, findcă este locul în care mă simt cel mai bine şi cel mai bine înţeles.
– Îmi aduc aminte de o imagine din Sarajevo, poate că aţi văzut-o pe Internet, era un violoncelist, Smailović, care cânta în fosta bibliotecă părăginită – nu ştiu dacă vă e cunoscută imaginea, era un bărbat, era violoncelul şi era ruina, era simbolul Sarajevo-ului (am lucrat între ‘94 şi ’96) deci era inima Sarajevoului – omul acesta cânta acolo.

Dumneavoastră aţi cântat în locuri care sunt diferite de o sală de concert. Şi asta înseamnă împlicare socială. Există ceva unde, fără să fie vorba să vă gândiţi la organizare şi la impresariat şi aşa mai departe, există locuri unde aţi simţi că aţi vrea acuma să vă duceţi cu o vioară şi să faceţi ceva, să spuneţi, să arătaţi ceva, mai mult decât s-a întâmplat până acum? Locuri neobişnuite.

– Nu ştiu, cred că orice loc este obişnuit şi neobişnuit în acelaşi timp atâta vreme cât acolo există cineva care vrea să cânte şi altcineva care vrea să asculte. Asta e tot ce este necesar pentru o sală de concert. Restul? Că e scenă, că sunt lumini, că sunt ziduri, că există foaier, astea sunt detalii dar cei care dau esenţa unui spaţiu de manifestare artistică sunt oamenii, indiferent unde s-ar afla ei.

Vă spuneam şi mai devreme, îmi doream foarte mult să cânt Bach în catedrale. De multe ori am vizitat astfel de biserici uriaşe şi chiar mă întrebam cum ar suna acolo un concert. Integrala Bach este mai mult decât un concert, este o călătorie spirituală.

– Spuneaţi de cele două componente: cel care dă şi cel care primeşte. Mi-am adus aminte de o altă definiţie şi anume că acolo unde sunt doi oameni care se roagă, acolo este Casa Domnului. Este prea intim să vă întreb de sunteţi credincios sau sunteţi de acord să vorbiţi despre latura aceasta?

– Eu cred că nu îl poţi înţelege pe Johann Sebastian Bach dacă eşti un ateu convins fiindcă Bach a fost un om profund creştin şi lucrul acesta se simte în toate lucrările lui, indiferent că este vorba de lucrări laice sau de lucrări religioase.
– Credeţi că Voltaire, apropo de Elveţia, nu l-ar fi putut înţelege pe Bach? Era un ateu convins.
– Da, nu ştiu în ce măsură…
– Nu v-aţi pus probleme de genul acesta…
– …în ce fel l-a înţeles Voltaire pe Bach… Să-l întrebăm pe Voltaire! (Râde).

Vioara Stradivarius „a noastră”: „Aceasta nu este o fosilă vie”.

 

– Stradivarius. Cum a fost când aţi atins prima oară vioara aceasta? Aceasta! Probabil aţi mai fost aproape sau poate chiar aţi şi atins alte viori…
– Da, am mai cântat la alte viori Stradivarius.
– …în fine, tot nume: Guarneri, Amati, Dar acest Stradivarius, al nostru… Al nostru! Vedeţi cum spunem? Românii… ne-am obişnuit să spunem…
– Păi este „al nostru”.
– Da, este al statului, ne-am obişnuit să spunem cu gura rotundă „al nostru”… şi apoi tot la spanac ajungem uneori… Cum a fost prima… amprentă?
– Prima întâlnire a fost chiar la Ministerul Culturii, în cadrul conferinţei de presă în care chiar am primit vioara. Cu un sfert de oră înainte au sosit nişte jandarmi care au adus-o, într-un cufăr metalic foarte mare, de la Muzeul Naţional de Artă, unde fusese păstrată până atunci. Atunci au scos-o din cufăr, au fost scoase sigiliile, şi am văzut-o pentru prima dată.
– Era şi un pic de spectacol în scoaterea aceasta sau n-aţi perceput aşa?
– Acest lucru a avut loc într-un birou în spatele conferinţei de presă.
– Adică vreau să spun… gesturile, sigiliile – aţi perceput chestia asta ca pe un ritual în sine sau pur şi simplu curgea firesc?
– Nu ştiu, atâtea…
– …la cum povestiţi dumneavoastră, eu o văd ca pe un ritual. Poate e greşeala mea să caut asta dar încerc să vă urmăresc.
– Poate fi interpretat în diverse feluri. Eu am avut doar câteva minute la dispoziţie pentru  a mă familiariza cu vioara.
– Cine v-a întins-o?
– Nu mi-a întins-o nimeni. Era în cutia în care fusese ea păstrată şi am scos-o din cutie. Conferinţa de presă a urmat imediat după aceea şi o mulţime de note au fost chiar Bach. Am cântat mai întâi şi mai întâi Bach pe această vioară, la conferinţa de presă de la Ministerul Culturii.

– Vedeţi, îmi spuneţi despre ea şi-ncerc să-mi imaginez aşa, ca un fel de animal preistoric care iese din nou la suprafaţă. Ca un fel de Latimeria chalumnae – ştiţi, peştele acela care se considera că a fost mort de foarte multă vreme şi a fost regăsit… Următoarea întrebare ar fi de aţi căutat să săpaţi în trecutul ei, să ştiţi tot ce se poate şti despre obiectul acesta. Cum este relaţia personală cu acest obiect?

– Aş vrea să fac o precizare. Aceasta nu este o fosilă vie, nu este un obiect considerat a fi fost dispărut demult şi regăsit – tocmai, este un obiect în perfectă stare de funcţionare şi care este în deplină capacitate acum, la 309 ani de când a fost construit…
– 1702…
– De fapt nu, 311… Am făcut, aşa, ceva, câteva cercetări legate de istoricul viorii, ştiu că pe la 1890 făcea parte din colecţia fraţilor Hill din Londra. Fraţii Hill sunt, în continuare, şi astăzi, una din cele mai respectate şi mai importante case de vânzare-cumpărare de instrumente muzicale.

Practic, la momentul respectiv, la sfârşitul secolului XIX, ei aveau de unde alege. Puteau alege dintre cele mai frumoase instrumente ale vremii. A schimbat mai mulţi proprietari şi a fost cumpărată de Statul Român în 1955, iar de atunci vioara face parte din patrimoniul naţional al României. Nu ştiu, pentru mine ca violonist nu e atât de important istoricul viorii cât e mai important să o simt ca pe…

– O prelungire?
– Da, ca pe un obiect care ajunge să facă parte din mine, care să devină atât de maleabil încât să nu mai fie nevoie de ajustări şi aşa mai departe.
– Vă înţelegeţi cu… ea?
– După aproape şase ani de zile, lucrurile s-au schimbat radical. Vioara nu mai fusese cântată cel puţin zece ani dacă nu mai mult…
– Voiam să vă-ntreb… se „îmbolnăveşte” o vioară când nu se cântă la ea?  Suferă? Se întâmplă ceva?
– Îşi pierde calităţile sonore. Vioara are nevoie să fie cântată în permanenţă şi nu neapărat doar „cântată”, aşa, pentru întreţinere – important e să fie scoasă în lume, pe scena de concert, fiindcă solicitările la care este supus un instrument muzical pe scena de concert sunt cu totul altele decât cele ale unui angajat, să zicem, cum e cazul viorii lui Paganini de la Geneva, nu? Acolo există un violonist angajat care vine să cânte pe vioara respectivă odată la două săptămâni – ca să nu moară de tot. Dar aşa este doar ţinută într-un fel de…

– Dar iese şi în concerte?
– Foarte rar.
– Este ţinută într-un fel de stare de supravieţuire, dar vioara aceea nu mai trăieşte.
– Sună a un fel de „inseminare artificială”…
– Nu ştiu… (Râdem).

– Simţiţi schimbări în viaţa viorii, de când o aveţi pe mână? Bine, şase ani e puţin, în trei-sute-şi de ani, dar simţiţi că s-a schimbat ceva de când aţi luat-o, sau a schimbat ea ceva în viaţa dv?

– Începusem să vă spun, ea nu a fost cântată foarte mult, o vioară are nevoie de o perioadă de timp ca să îşi revivnă, să îşi recapete în întregime capacităţile sonore. Lucrul acesta – îmbunătăţirea sunetului – este evident pentru cineva care a ascultat, să zicem, primul disc, pe care l-am scos în 2008, şi cel mai recent disc – vioara s-a metamorfozat.

Însă părerea mea e că n-a ajuns nici acum neapărat la sută la sută din capacitatea ei, dar este la cel puţin 80-90%. Adică are acea calitate unică a sunetului pe care numai Stradivari a obţinut-o, dublată de forţa pe care toate instrumentele italiene o au.

– E o întrebare pe care o pun rar. Dar cred că aş vrea să ştiu răspunsul de la dumneavoastră. Atunci când cineva are un mare talent în ceva, indiferent că e un medic care operează sau un artist care cântă sau care desenează, poate renunţa? Adică e ceva mai presus de el care ar trebui să-l oblige să meargă mai departe indiferent că nu mai vrea? E dator să meargă mai departe sau poate să spună; ho, pân-aici?
– Nu ştiu, pentru că, pentru mine, cântatul la vioară nu reprezintă o reunţare ci o îmbogăţire spirituală. Sigur că simt că am datoria de a fructifica acest talent, care este în mine. Dumnezeu pune în fiecare un talent anume, un talent aparte, şi trebuie să ni-l descoperim cât mai din vreme, tocmai pentru a putea să ni-l împlinim. Simt, ştiu că asta este menirea mea, de a fi violonist, şi vreau să o fac atâta vreme cât simt că voi fi cel mai bun.

Tichete de masă şi bilete de autobuz ca plată pentru muzică

 

– Ce obiecte aţi găsit în urnă? Auzisem discuţia cu colega mea şi tare-mi plăcea, deşi recunosc că a fost meritul ei că a scos replica asta din dumneavoastră. Cred că e extraordinar ca oamenii că încerce să lase ceva mai multe decît bani. Să dea din ce au ei. Îmi purteţi enumera şi mie acele lucruri pe care vă aduceţi aminte că le-aţi găsit?
– Da, sigur: majoritatea sunt bancnote de un leu. Sigur că e ceva de muncă să stai să le numeri pe toate dar pe mine mă emoţionează fiecare obiect…
– Dincolo de bani!
– …pentru că reprezintă un gând bun al celui care l-a donat. Nu ştiu, afost un oraş în care am găsit tichete de masă, un bilet de autobuz nefolosit şi, dincolo de anecdotica obiectului în sine, rămâne fapta lor frumoasă.

Când NU se cântă…

 

– Cândva veţi da această vioară. Indiferent cum se va întâmpla acest lucru. Va merge mai departe la altcineva. Probabil veţi avea un bilanţ de făcut. Ce vreţi trece acolo? Ce credeţi acum că veţi trece acolo? Mai degrabă noţiuni gen „numărul de auditori” sau lucruri mărunte, care v-au impresionat în anii ăştia?
– Nu ştiu, pentru mine încă e devreme ca să fac un astfel de bilanţ şi, cum spuneam şi mai devreme, intenţionez să păstrez vioara pentru cel puţin încă un termen…
– …ştiţi, cândva murim…
– Da, asta aşa este, dar spuneam şi mai devreme că vreau să cânt la vioară cât timp cât voi fi cel mai bun. Va veni o dată când va trebui să mă retrag de pe scenă. Este normal ca vioara aceasta, care este un simbol al României, să se afle în mâinile aceluia care este cel mai bun. Va fi o mare bucurie pentru mine tocmai să o dau unui alt violonist, care este mai bun decât mine. Adică toată munca mea n-a fost în zadar.
– V-aţi gândit vreodată să vă asiguraţi mâinile?
– Am asigurare.

– Aţi făcut o asigurare pentru mâinile dumneavoastră?
– Da.
– Deci nu este doar o modă occidentală. Vă temeţi uneori, înainte de un concert, că nu veţi fi rotund, perfect? Există lucruri când vă spuneţi: ok, acum nu se cântă? Boală sau probleme? Când nu se cântă?
– Sunt adeptul principiului că „the show must go on”.
– Aţi cântat bolnav?
– Indiferent că am fost bolnav sau că am avut evenimente mai puţin fericite în familie, am fost acolo, pe scenă. O singură dată am anulat un concert şi anume în ziua în care… tatăl meu… a murit. Acum patru ani de zile, eram tot aşa, într-un turneu Stradivarius, şi…
– Unde eraţi?
– Între Iaşi şi Constanţa, trebuia să cânt la Constanţa. Şi atunci nu m-am mai dus la… la concert. Dar a doua zi după înmormântare era programat concertul de la Bucureşti, de la Ateneu, şi acela l-am cântat, totuşi.
– Deci… se cântă…
– Cu inima făcută praf… dar trebuie să cânţi, pentru că acesta este rostul tău pe lume, ca artist.

„N-aş zice că mi se cuvin lucruri”

 

– Pe cine şi ce urâţi? Lucruri care vă displac major, astfel încât putem deja vorbi de ură. Există?
– Prefer să mă concertez pe sentimente mai pozitive.
– Preferaţi, dar puteţi să o faceţi? Dacă nu v-ar deranja nimic, nu aţi fi un voluntar.
– Da…
– Bine: ce vă displace major? E o formă edulcorată a întrebării.
– Minciuna, ipocrizia, lipsa de principii morale în ceea ce faci…
– La ce vă raportaţi? Există instanţe gen prieteni, părinţi, cei care v-au educat, la care să spuneţi: ok, aici contează să pot să arăt ce am făcut sau de aici pot primi sfaturi?
– Sigur că am primit sfaturi de-a lungul întregii mele vieţi şi, în continuare, aş fi deschis la orice opinie. Pe de altă parte, este important ca un artist să se raporteze la el însuşi, să nu-şi dorească să copieze pe altcineva sau să facă ceea ce este îndeobşte acceptat.
– Luaţi uneori autobuzul? Aţi dezvoltat acel gen de emfază că lumea trebuie să ştie cine sunteţi, când vă vede?
– Nu cred că trebuie să ştie cine sunt şi tocmai mă simt mai confortabil când sunt incognito.
– Dar luaţi autobuzul?
– Am abonament şi la metrou şi la RATB dar în Bucureşti prefer să merg cu bicicleta, e mai practic.

– Excelent. Ce vi se cuvine? Ce consideraţi, cu ghilimelele de rigoare, că vi se cuvine, ca violonist de excepţie? În timp ce colega mea vă intervieva (ca să vă explic întrebarea), o prietenă din Baia Mare, Manuela Mureşan, tot muzician, oboistă, a văzut pe Facebook că sunt cu dumneavoastră şi imediat a sărit: spune-i că-i mulţumim pentru extraordinarul concert din Baia Mare! Bănuiesc că vi se întâmplă des lucrurile în genul ăsta. De aici probabil deja vă şi aşteptaţi la unele lucruri. Ce credeţi că vi se cuvine şi de unde nu mai este locul verbului ăstuia?

– Nu ştiu, nu sunt o persoană care să creadă că i se cuvine ceva. N-aş zice că mi se cuvin lucruri.

„Nu eram tocilarul clasei”

 

– Aveţi o verighetă pe mână. Cum iubeşte un artist? Aţi fost descris ca şi introvertit, ca şi copil şi adolescent. Cum aţi ajuns să fiţi cel ales de către cineva? Sau aţi ales dumneavoastră? Ştiţi, acel loc de unde eşti gen tocilarul clasei – până la a te arăta şi a comunica astfel încât să poţi ajunge să-ţi împărtăşeşti dragostea?
– Şi tocilarii se căsătoresc… Nu? Că doar nu sunt nişte proscrişi! (Râde).
– Nu întotdeauna!
– Şi eu nu eram tocilarul clasei, aveam note aşa slabe la chimie, la matematică.
– A, aveaţi doar alura? Aşa aţi fost descris de prieteni.
– Nu, că nu purtam ochelari la vremea respectivă. Şi, la cât chiuleam eu, eram destul de departe de ideea de tocilar.
– Şi atunci treaba cu introvertitul era doar din activităţi?
– Nu neapărat, nu ştiu, aşa m-au văzut unii-alţii.
– Am înţeles. Ca artist măcar aveţi scuza că nu trebuie să fiţi dur. Aveţi voie să fiţi sensibil. Lumea se teme de sensibilitate. Bănuiesc că vedeţi asta deseori în jurul dumneavoastră.
– Cu toţii suntem sensibili.

– Da numai că cei mai mulţi ascund chestia asta.
– Totul e să o aibă, mai devreme sau mai târziu.
– A contat foarte mult că sunteţi un muzician de excepţie ca să prindeţi inima soţiei dumneavoastră?
– Ea nu-şi dorea să se căsătorească cu un violonst. Adică nu m-a luat pentru talentul meu la vioară.
– Da dar probabil aşa v-a cunoscut.
– A avut un rol, fără îndoială.
– Nu sunteţi foarte confortabil în a vorbi despre lucrul ăsta. Sunteţi genul de artist care doreşte să-şi ţină viaţa personală…
– Nu, viaţa mea personală doresc să rămână personală.

Mecenat artistic şi dorinţe

 

– Există mecenat artistic în România? Iarăşi, trăsesem cu urechea. Aţi spus un nume.
– Da, există. Şi aceste turnee Stradivarius sunt posibile datorită sprijnului destul de important al celor de la grupul de farmacii Centrofarm, în special al doamnei Catia Rădulescu – este o adevărată sprijinitoare nu doar a muzicii ci şi a artelor în general.

Datorită ei au apărut cărţi de poezie, a finanţat traduceri de poeţi, din portugheză, de exemplu, a scos albume de pictură, face nişte lucruri la care puţini oameni se mai gândesc în ziua de astăzi.

– Şi ultimul lucru. De aţi avea zece secunde pentru a alege şi a contura trei dorinţe mari, ori personale ori globale – aşa, cu puşca la cap, repede, repede, zece, nu mai mult – care ar fi cele trei dorinţe?

– Trei dorinţe… Nu ştiu… Să fie pace, să fie fericire, să fie muzică.
– Deci nimic pentru dumneavoastră, toate trei sunt generale.
– Păi m-ar include şi pe mine, aş trăi şi eu mai bine.

După concert au urmat aplauzele, au venit la violonist oamenii care ţineau să-i mulţumească personal pentru bunăvoinţă şi pentru efort. Vegheat atent de mai mulţi oameni pe post de gărzi de corp, tot aşa cum, în timpul concertului, aveam sentimentul de veghe oferită din partea statuii lui Isus Cristos, cu care l-am prins uneori în fotografii, Alexandru Tomescu a strâns mâini, a oferit autografe, s-a întreţinut în uşa sacristiei cu cei care şi-au dorit să-l întâlnească.

Într-un târziu i-am readus aminte de rugămintea mea. Artistul mi-a spus să aştept două minute, a intrat în sacristie, a reieşit, a pornit spre o altă persoană care îl aştepta şi mi-a spus peste umăr: „Nu se poate”.

Rămâne extraordinarul concert susţinut la Timişoara de violonistul Alexandru Tomescu, rămâne o nobilă acţiune de binefacere, rămâne pe altă conjunctură întâlnirea cu Stradivarius Lukens Elder Voicu 1702. Nu trebuie să caut departe câinele lovit. Era un porumbel ce nu poate să zboare, nebăgat în seamă de nimeni, în staţia de tramvai de lângă biserică. Rămâne muzica, e tot ce contează. Apropo, acum, la fine de mai, porumbelul acela zboară iar.

Ramona Băluţescu

 

This post was written by:

- who has written 4349 posts on Presa Oradea.


Contact the author

Leave a Reply

Please type the characters of this captcha image in the input box

Please type the characters of this captcha image in the input box

Cum să iei de proști 200.000 de orădeni!

Un oraș de proști. Asta cred despre orădeni atât miticii de la Tarom cât și conducerea Aeroportului, incompetenți puși acolo pe un singur criteriu, carnetul de membru de partid! Un oraș de proști pe care poți să îi duci de nas distribuind presei un fake news pe care să-l rostogolească în ziarele lor și pe rețelele de socializare.
Aeroportul din Oradea este la un pas de a deveni un fânaț pe care să mai pască doar vitele și oile țăranilor din zonă. Din marea realizare a alianței UDMR-PSD-ALDE care conduce județul a mai rămas doar o rută de zbor spre București pe care cei de la Tarom au scumpit-o atât de tare încât nu va mai zbura nici dracu din Oradea. În acest context, cei vinovați, atât marionetele politice cât și cei care le-au pus acolo, în loc să explice cum s-a ajuns la situația de față și ce fac pentru a schimba lucrurile, trimit presei fake-news-uri în care se ceartă cu primarul Ilie Bolojan.

Citește mai mult