Categorized | Reportaj

De ce nu se fac transplanturi, când nu se fac

Se pierd organe. Se pierd vieţi. Oameni care ar putea trăi cad în ei înşişi, din cauza bolii, şi mai apoi mor, din lipsă de organe. România e o ţară în derivă din punct de vedere medical. Dar cum arată deriva asta atunci când e vorba de transplant? Cu ajutorul câtorva oameni implicaţi în sistem am încercat să găsim răspunsul. Nu l-am găsit. Dar unele dintre fire duc la peniţa ministrului Sănătăţii, Eugen Nicolăescu.

Probabil pentru un economist cu ASE-ul făcut la „fără frecvenţă” e ceva mai greu de înţeles cum devine chestia cu timpul de ischemie la rece şi cu împărţeala pe căprării a centrelor de transplant şi a organelor, pe ţară, cât timp nu ataşăm doctorilor care fac transplant sau potenţialilor lor inamici şi o culoare politică – asta pentru că economistul de care vorbim este Eugen Nicolăescu, un liberal (!) ce a ajuns ministru al Sănătăţii (!!).

Dar pentru problemele cu înţelegerea există consilieri, există o Agenţie Naţională de Transplant, există întâlniri cu medicii care nu s-au reprofilat ca tinichigii şi nici n-au plecat (încă) în Anglia pentru a trăi nu neapărat mai mănos cât mai decent.

Ministrul de a cărui semnătură ţin atâtea vieţi

 

De ce începem acest material vorbind despre ministrul Sănătăţii mai degrabă decât despre Biserica Ortodoxă Română, alt inamic al transplanturilor, sau despre alte cancere din sistem? Aşa, pentru variaţie. Şi ca să nu abstractizăm aşa mult ideea că de semnătura acestui domn ţin vieţile unor oameni suferinzi. E concret: omul nu semnează, pacienţii mor.

Se moare în orice ramură medicală, intri în spital cu o banală arsură şi mori din cauza unor infecţii nosocomiale, se moare din lipsa plicului strecurat doctorului, asistentului, infirmierului sau celui care schimbă prizele la sistemul electric propriu al spitalelor, se moare din motive bizare, din motive strigătoare la cer dar uite că se moare şi pentru că ministrul se scarpină-n ureche cu pana de gâscă în loc să o afunde în călimară şi să semneze nişte hârtii.

Să lăsăm poveştile, să o luăm pe concret. O groază de boli cer transplant de organe pentru că altfel oamenii mor. Transplant de ficat de face doar la Bucureşti, de inimă se face, teoretic, la Târgu Mureş şi la Bucureşti, de rinichi se face la Cluj, Bucureşti şi Iaşi. Donorii cei mai mulţi (de la persoane aflate în moarte cerebrală) îi dau Oradea şi Timişoara.

Ficaţii fug la Bucureşti, inimile din Transilvania teoretic ar merge la Târgu Mureş, cele din sud tot teoretic, chiar mai teoretic decât mai sus (da, ştiu că n-are grad de comparaţie dar veţi înţelege de ce folosesc cuvintele aşa) ar merge la Bucureşti. Rinichii aleargă la Cluj şi la Bucureşti pe aceleaşi criterii geografice, şi câţiva ajung şi la Iaşi.

Şi totuşi, se pierd cumplit de multe inimi, centrele ce doresc să fie reacreditate pentru transplant nu sunt băgate în seamă, coordonatorii pentru transplant sunt trăinuiţi, introduşi în sistem şi neplătiţi iar ministrul nu semnează noile criterii de acreditare pentru transplant, blocând şi mai mult un sistem ce nu funcţionează eficient.

Sunt prea puţine organe pentru cei ce au nevoie de ele. Sunt prea puţini donatori pentru numărul de receptori. Sunt (sau măcar erau) prea puţini coordonatori de transplant pentru eficienţa dorită. A apărut valul nou de coordonatori dar nu e plătit. (Ar trebui să primească încă jumătate de salariu). Măcar unii din cei vechi nu mai sunt plătiţi nici ei. Chiar şi unde există coordonatori se pierd organe pentru că se amestecă popii ortodocşi şi zădărnicesc eforturile medicilor, ba îi mai şi ameninţă.

Acolo unde, totuşi, se obţine acordul de donare, se pierd mai toate inimile, pentru ficat nu lucrează decât un singur chirurg, la Bucureşti, centrul de transplant cardiac de la Timişoara nu e încă reacreditat, cel pentru rinichi (tot de la Timişoara) e acreditat dar nu i s-au mai dat bani, şi probabil va trece printr-o reacreditare, nu sunt bani, nu sunt bani, nu sunt bani – ok, dar peste toate astea nici ministrul nu semnează criteriile noi de acreditare.

Criteriile de acreditare stau după bunul plac al lui Nicolăescu

 

La Ministerul Sănătăţii hârtiile care conţin criteriile de acreditare ale centrelor de transplant stau şi aşteaptă semnătura ministrului Nicolăescu. De ce nu le semnează ministrul? Nu se ştie. Şi nu doar că nu se ştie dar nici nu se doreşte, de la nivel ministerial, să se ştie, deşi s-a întrebat.

După mai multe întrebări puse la telefon, am trimis următorul mail (oarecum exasperat, ce e drept) la biroul de presă al Ministerului Sănătăţii, primind şi confirmarea că acesta a ajuns, fără să apară şi un răspuns înapoi:

„Bună ziua.
Scriu despre transplant de peste un deceniu, ştiu câte inimi s-au pierdut în România ultimilor ani, ştiu unde şi cum se face transplant de rinichi şi unde nu se face deşi s-ar putea, ştiu că Timişoara aşteaptă re-acreditarea pentru inimă şi rinichi. Ştiu şi că, de mai multă vreme, criteriile de acreditare armonizate cu legislaţia europeană, s-au oprit la Ministerul Sănătăţii.
Ce nu ştiu e asta:
Când vom avea noile criterii de acreditare pentru transplant?
Iar, în cazul că răspunsul dumneavoastră punctual implică orice altă zi decât luni, 15 iulie (ca fiind data când vom avea noile criterii de acreditare), aş vrea să ştiu şi de ce ministrul amână să semneze aceste criterii, câtă vreme oameni mor şi din cauza acestei lipse birocratice.
Mulţumesc.

Ramona Băluţescu, Oradea Press”

Aşadar, de la Minister nu avem un răspuns legat de motivele pe care le are ministrul pentru a amâna sine die să dea semnătura de care e nevoie pentru îmbunătăţirea şi completarea unui sistem cu mari poticneli. Şi cum suntem în vacanţă parlamentară, e mai greu de prins un deputat sau un senator din vreo comisie de sănătate care să îl interpeleze pe ministru, astfel încât povestea să nu se oprească la vreun purtător de cuvânt. Desigur, vine toamna, dar până atunci… aţi ghicit: OAMENII MOR.

Temerile familiilor celor în moarte cerebrală

 

„Problema Nicolăescu” n-o rezolvăm. Să vedem care sunt cele rămase. Pentru acest lucru am contactat coordonatorul de transplant din Oradea, doctorul anestezist Carmen Pantiş, care, deşi nu mai e plătit de câteva luni pentru munca pe care o face (şi o face eficient, cel mai eficient din ţară), continuă să explice familiilor celor aflaţi în moarte cerebrală, să convingă că din moartea cuiva se poate ajuta viaţa altcuiva, să obţină accepturi pentru donare, să strângă echipele din Cluj, București şi, uneori, Târgu Mureş şi să explice aparţinătorilor de ce se pierd inimile.

De fapt de aici a şi pornit ideea acestui animal, de la o întrebare la care doctorul Carmen Pantiş a trebuit să răspundă oscilând între a pune pe masă ruşinoasele realităţi din sistemul medical românesc şi a spune adevărul, atunci când o fată, care a semnat cu generozitate pentru recoltarea organelor fratelui ei, a întrebat: „De ce n-au recoltat inima fratelui meu? Chiar nimeni în toată România n-ar fi avut nevoie de ea?” (detaliile le găsiţi AICI). Răspundeţi dumneavoastră, domnule ministru, sau sunteţi deja în concediu?…

Nu, ministrul nu răspunde pentru că nu aude până nu e forţat să audă, de la vreo tribună politică sau guvernamentală. Până atunci, ne adresăm „plevuştii transplantului”, recte oameni extrem de importanţi pentru ca acest mecanism să nu moară de tot, dar care, iată, în ciuda calităţilor lor, nu o au pe aceea de a debloca povestea: doctorul Pantiş şi doctorul Luscalov, directorul executiv al Agenţiei Naţionale de Transplant.

Ajung la Spitalul Judeţean Oradea, la ATI, pentru câteva momente pe care le rup doctorului Carmen Pantiş. Am mai colaborat, ştiu cât se dă peste cap pentru pacienţii săi. Dar atunci când moartea cerebrală este diagnosticată, nu se mai poate face altceva decât să se întrebe familia în legătură cu acceptul pentru donarea organelor.

Nu cunoşteam decât dotarea de la UPU (Unitatea de Primire a Urgenţelor) din Oradea, de la Judeţean, şi de la Radiografie – şi ambele entităţi stăteau prost la finele anului 2010. La etajul trei, ATI-ul pare, acum, la doi ani şi jumătate după ce mai băgasem un ochi în acest spital, un loc mulţumitor. Bun, pun eterna întrebare a izolatorului de ATI, vorbim despre infecţiile nosocomiale (intraspitaliceşti), e la fel ca mai peste tot – mai trebuie lucrat la subiect…

În unul dintre saloanele de TI este un bărbat de care ne apropiem. Stau de destul de mult timp prin spitale ca să mă pierd în detalii inutile. „Glasgow cât?” – o întreb pe Carmen Pantiş. „Trei”. Mă uit la ea, mă uit la el, doctorul vrea să îmi mai dea câteva detalii, ridic arătătorul drept şi mi-l pun pe buze, rugând-o din ochi să tacă. „Nu ştim cât…” şi-i fac semn spre ureche. „Ai dreptate” – spune. E o precauţie aproape inutilă – pe scara comelor, Glasgow 3 e comă profundă, aproape moarte. Sau moarte cerebrală încă nediagnosticată.

Îi iau bărbatului mâna în mâna mea. Nu sunt medic, nu o să mă obişnuiesc niciodată cu „nu se mai poate face nimic”, nu vreau să mă obişnuiesc vreodată cu „nu se mai poate face nimic”. Dar ştiu că doctorul ştie deja că, în curând, se va vedea ce şi cum cu bărbatul de lângă noi, şi o nouă, neştiută, scrâşnită, încrâncenată poveste de moarte şi viaţă va curge undeva într-un spital al ţării, de unde vor pleca sau nu nişte organe, spre viaţa altora…

Încă o idee, încă un milimetru din idee înţeleg mai mult. Iau mâna bărbatului în mâna mea, simt tresărirea muşchilor, sunt reflexe, Carmen ştie, îmi spune asta – poate ca să nu am reacţia atâtor aparţinători, care zic: „Dar uite că mişcă”. Nu o am, ştiu, la dracu’ cu ştiutul, îi spun câteva cuvinte de îmbărbătare bărbatului, îi mângâi mâna prinsă în corzile ţevilor şi firelor medicale, aş vrea să conteze vocea mea, aş vrea aşa mult să am puterea unei sirene, aş vrea să fiu din familia lui ca om care contează, al cărui glas ă poată face minuni…

Nu sunt… Bucuroşi cei dintre noi care au familii cu membri a căror voce să conteze, în comă profundă, bucuroşi cei dintre noi care au familii care să se intereseze, bucuroşi chiar şi cei care au pe cineva care să semneze, de va fi fost întrebat, cum că un bine se poate ridica dintr-o moarte… Mă uit la bărbatul din faţa mea pe care nu îl pot ajuta, deşi în acest moment e centrul universului, şi ştiu că am în faţă un posibil ajutor pentru alţi patru oameni: poate un italian bogat care să primească un rinichi la Cluj (din câte ştiu, doctorul Mihai Lucan nu l-a dat nici acum în judecată pe ziaristul nordic ce scria despre nişte transplanturi de rinichi preferenţiale şi care implică şi curgeri neobişnuite de finanţe, la Cluj), poate un alt rinichi pentru un transilvănean, un ficat care să plece la Bucureşti la doctorul Irinel Popescu şi… o inimă ce se va pierde, cel mai probabil…

Inima… Bate inima… Inima şi impulsurile electrice care o obligă să nu se oprească… Ştiu că inima aceea nu mai bate de la ea. Dar exact de aici pleacă ceea ce voiam să iau de la Carmen Pantiş, coordonator de transplant. De ce nu se întâmplă transplanturile la nivelul ei, când nu se întâmplă.

Oamenii refuză pentru că nu înţeleg, şi nici nu vor. Doctorul mi-a spus deseori că oamenii spun că uite, bate inima, respiră. Uneori nu poţi înţelege că acelea sunt aparate, că e ca sciaticul zgândărit de la broască, atunci când piciorul broaştei e deja tăiat. E greu să fii de acord cu „despică-l şi scoate-i organele, scoate-i inima care bate”…

Oamenii speră în o şansă, în un miracol. Li se explică procedura declarării morţii cerebrale, li se spun diferenţele dintre moartea cerebrală şi cea clinică. Şi că, acum, aici, nu mai e nimic de făcut. Şi că acel creier e mort, nemaifiind oxigenat.

Apoi oamenii refuză pentru că se agaţă de detalii ce ar putea amâna răspunsul: îi condamnă pe coordonatorii de transplant că ar fi nişte vulturi care pândesc organele şi deci că poate ar mai fi şanse pentru a se vindeca ruda lor, dar din cauza coordonatorilor dornici de a mişcula ceva nu se va întâmpla. Şi iar li se explică tot. Şi că ruda lor nu mai trăieşte. Că viaţa s-a dus. Şi că nimeni, măcar la acel nivel (asta e adăugirea mea!) nu face trafic cu nimic, dincolo de litera legii.

Oamenii mai au oroare de apariţia unor noi cicatrici, a deformării cadavrelor… Li se explică şi despre cusături şi despre tratarea cu respect a corpurilor celor aflaţi în moarte cerebrală.

Când preoţii slujesc moartea, prin indiferenţă şi prostie

 

Apoi mai intră pe scenă religia. O pun aici nu pentru că n-ar fi importantă ci pentru că am scris deja aşa de mult despre asta că mi-e lehamite, şi-am păstrat-o pe cât mai târziu. Doctorul Carmen Pantiş a avut variate experienţe în care bau-bau-ul cu religia să intervină, de cele mai multe ori prost.

Înainte de a ne limita la Oradea, să ne aducem aminte că organele unui preot ortodox din Constanţa nu au putut ajuta alţi oameni pentru că arhiepiscopul Teodosie şi-a pus oamenii să piscălească familia pentru a renunţa la intenţia de a dona. Doctorii ce au vorbit cu familia spun că intenţiona să doneze dar că s-a dorit şi acceptul arhiepiscopului. Apoi, brusc, n-au mai vrut, după ce au intrat pe fir „cuvioşii”.

În Arad, un fost pacient al lui Carmen Pantiş, călugăr şi preot, pe numele său Cleopa Jurj, spurcă în predicile sale donarea de organe şi transplantul. Arhiepiscopia Aradului, condusă de ÎPSS Timotei Seviciu, n-are nimic împotriva individului ci mă ameninţă pe mine, prin faldurile cuvintelor, cum că „n-aş avea cuvinte bune pentru ei”. Şi n-are timp de prostii de-astea, cu transplanturi şi oameni care mor, pentru că angajaţii se aflau în nu-ştiu-ce post, sau aşa ceva. Precum se arată AICI.

Revenim la Oradea. În vara asta, un copil din Salonta duce cu el în mormânt organe ce puteau ajuta alţi patru copii să trăiască. Dar nu, preotul ortodox Mircea Vinter le spune părinţilor că, de semnează hârtia pentru donare, e ca şi cum şi-ar condamna copilul la moarte, infirmând diagnosticul de moarte cerebrală pus de medici.

Inima încă bate, forţată de aparate, şi deci încă poate fi folosită, împreună cu ficatul şi cu rinichii, când purtătorul de cuvânt al Eparhiei Ortodoxe Oradea, preotul Cristian Rus, refuză să răspundă la telefon, apoi, finalmente, e anunţat de caz şi de abordarea colegului din Salonta. Îl rog să anunţe episcopul, să se mobilizeze, să obţină implicare. Nu face nimic. NIMIC. Episcopul Sofronie Drincec îmi spune, câteva săptămâni mai târziu, că nu a fost anunţat de cazul pe care îl avem prezentat AICI.

În acelaşi timp, PSS Sofronie Drincec e fostul medic Radu Drincec, cu diplomă de medic oferită de Universitatea de Medicină şi Farmacie Timişoara, instituţie în care am şi avut dialogul despre donarea de organe ratată, dialog şi context prezentate AICI. Şi e primul care ar fi trebuit să-şi educe preoţii în legătură cu rezoluţiile Comisiei de Bioetică a BOR. N-am auzit ca iresponsabilul purtător de cuvânt Cristian Rus sau ca episcopul măcar dezinformat Drincec să fi fost traşi la răspundere de către cineva mai mare de prin BOR (Biserica Ortodoxă Română) pentru cazul acesta. De ce?

Poate şi pentru că pe mulţi dintre preoţii ortodocşi îi doare undeva de povestea cu transplanturile, cu ajutorarea aproapelui, cu Isus cel ce recomandă „cercetarea bolnavilor”. Neoficial. Pentru că, oficial, pe paginile Patriarhiei donarea de organe pare a fi încurajată. Faptic, nu e aşa. Când sun la Bucureşti, la purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, preotul Constantin Stoica, pentru cazul de la Constanţa, nu are încredere că medicii n-au minţit legat de intenţia inişială a familiei de a dona iar referitor la cazul cu preotul din Salonta aud o altă gogomănie: nu că „Da, dom’le, hai să ajutăm, vorbim noi cu băiatul ăla, că poate e ocupat episcopul locului, îi explicăm, ajutăm, punem osul la salvat vieţi” ci întrebarea e… de ce îmi depăşesc eu, ca ziarist, atribuţiile.

Chiar, de ce naiba nu stă un ziarist care scrie despre medicină şi despre culte, mai ales despre cele nesimţite, în banca lui, lăsând noianul de organe să ajungă în pământ, oamenii să moară şi purtătorul de cuvânt al Patriarhiei sau micii netrebnici similari din ţară să dormiteze în voie? Oare de ce?…

Şi tot la capitolul religie trebuie să amintesc şi exemplul pozitiv întâmplat pe teritoriul Oradiei, deci tot în subordinea interlocutoarei mele: episcopul romano-catolic Bocskei Laszlo a îndemnat familia unui preot al său, aflat în moarte cerebrală, să doneze organele celui pentru care nu se mai putea face nimic. Iar familia a ascultat îndemnul.

Din păcate, adaug la cele spuse de către interlocutoarea mea şi lipsa de specializare a colegilor din presă. De multe ori presa face deservicii enorme publicând tâmpenii nedocumentate, aşa cum s-a întîmplat în materialul de AICI. Şi astfel oamenii cred în vindecări miraculoase, în incompetenţa medicilor, în posibilitatea ca diagnosticele de moarte cerebrală să fie greşite. Pentru că nu înţeleg. Nu înţeleg cititorii, nu înţeleg ziariştii de trei lei şi care nu se documentează, nu înţeleg chiar medici de specialităţi înrudite cu cele implicate în transplant. De aceea mai e enorm de mult de lucru.

Problemele tehnice de pe parcurs

 

Dincolo de lentoarea, din diverse pricini, a ministrului, dincolo de oamenii care au diverse temeri şi motive pentru refuzul donărilor, dincolo de bisericile cu idei personale aberante şi cu şiretlicuri la rampă mai există motive pentru ca transplanturile să nu se întâmple în România. În legătură cu acest lucru am avut mai multe dialoguri cu doctorul clujean Dan Luscalov, director executiv al Agenţiei Naţionale pentru Transplant, care a fost extrem de amabil în a încerca să-mi ofere răspunsurile pe care le ceream. Dar care nu mereu le avea pe cele mai bune. Nici măcare informaţiile cele mai bune pentru a genera aceste răspunsuri. Dar important e că senzaţia e că, la acest nivel, încă se încearcă să se ajungă la răspunsuri.

–          Domnule doctor Luscalov, aşteptăm de o vreme noile criterii de acreditare pentru spitalele care doresc să facă transplant, racordate pe legislaţia europeană. Ce s-a întâmplat cu ele?

–          Încă sunt la minister, şi încă nu le-au publicat ca ordin de ministru.

–          Aveţi semnale că se mişcă ceva, că vor apărea?

–          Noi toţi sperăm să apară de pe o zi pe alta dar nu depinde de noi…

–          Care este totuşi situaţia de la Târgu Mureş şi Bucureşti, cu transplanturile de inimă care nu se mai fac, deşi doctorii de acolo spun că se fac?

–          Asta nu pot să vă spun eu dar acum avem recoltare de cord, azi. Doctorul Brădişteanu îl va folosi.

–          Ştim toţi că aceasta e o excepţie şi că la Bucureşti nu s-a mai făcut transplant de mai bine de doi ani.

–           Excepţia e în sensul că au luat-o de la capăt. Au apărut disfucţii sau lipsă de comunicare… Şi e şi problema cu fostul Institut de Boli Cardiovasculare din Târgu Mureş, statutul său.

–          Aţi avea idee când se va face şi la noi transplantul de cord-pulmon pe care îl aşteaptă unii pacienţi şi care se face la Viena, ca cel mai apropiat loc, la doctorul Walter Klepetko?

–          Teoretic doctorul Brădişteanu ar trebui să poată să-l facă. Am încercat să-l facem la Spitalul Militar…  Din câte ştiu doctorul Brădişteanu ar putea să-l facă, e şi acreditat.

–          Păi şi la Timişoara s-ar putea face dar nu avem acreditare, nu?

–          Noi avem un ordin de ministru din 2005 care era cu acreditări – deci Timişoara mai e acreditată pentru rinichi dar nu a mai fost prinsă în fonduri.

–          Aşa, deci acreditarea pentru Spitalul Judeţean Timişoara, pentru transplant de rinichi, a rămas, îl avem înapoi pe doctorul Viorel Bucuraş şi ar putea face transplant de rinichi la Timişoara dar… nu sunt fonduri?

–          Din punct de vedere legal da, au voie să facă transplant de rinichi, dar nu au fonduri. Eu tot sper să apară acele criterii de acreditare, şi apoi avem 90 de zile să mergem în inspecţie să vedem de clinicile se încadrează sau nu.

–          Când s-a făcut ultimul transplant de inimă în Bucureşti?

–          În 2009 sau 2010.

–          Există un registru al pacienţilor în aşteptare?

–          Fiecare centru de transplant are lista proprie, există apoi registrul naţional în care ei trebuie să introducă pacienţii, dar are structură arboricolă – doar centrele ce introduc au acces la ce introduc. Şi eu am acces dar de 4 ani eu nu am intrat acolo. Transplantul de rinichi de la Iaşi – se fac cam 10 pe an, dar anul trecut au fost vreo patru – cinci. Şi ei au registru.

–          Bun şi de nu au receptor compatibil?

–          De nu au receptor, se redirecţionează.

–          De la donorii în moarte cerebrală din Moldova s-au pierdut organe ce ar fi putut fi folosite?

–          Nu s-au pierd rinichi. Nici ficat nu s-a pierdut.

–          Da, iar inimile oricum se pierd…

 

–          Există o corelare cu Casa de Asigurări prin programul special pentru transplant, pentru urmărire şi medicaţia anti rejet?

–          Registrul în mod normal ar trebui să fie în o corelare dar, din păcate, din 2009 de când există registrul, Casa de Asigurări nu a vrut să ne corelăm, dar am reluat discuţiile, am rugat IT-iştii noştri să discutăm.

–          Care e primul lucru ce se pierde, aşa?

–          Registrul nu reflectă listele de aşteptare, am şi pacienţi transplantaţi deja ce figurează în registru.

–          N-ar fi simplu de rezolvat asta? Coordonatorii de transplant ştiu unde pleacă oganele, sunt pe zone, ar putea deschide un excel şi bifa o rubrică, ar pune un x şi gata.

–          Aş suprasolicita coordonatorii.

–          Discuţia coordonatorilor de trasnsplant cu aparţinătorii ţine cel puţin o oră. Bifarea de care vă spun – un minut, cu o conexiune bună de net. Bun, în fine, e o idee, decideţi dumneavoastră. Care credeţi că e problema cea mai mare în ce priveşte transplantul, azi, în România?

–          În continuare avem un număr de donatori în moarte cerebrală mic. Problema ar fi poate identificarea potenţialilor donatori şi mai puţin acceptul.

–          În ce priveşte relaţia cu BOR, am senzaţia că există o anume sfială de a se cere o abordare coerentă a problemei, şi anume să se pună în practică ce se spune teoretic, cum că BOR e pro-transpl – să fie, oare, sfiala asta legată de decoraţiile oferite de patriarul Daniel unor chirurgi ce fac transplanturi?

–          Nu cred asta, cred că problema de la Oradea e punctuală.

–          Şi Constanţa. Şi Arad. Şi mai sunt, şi despre care n-am scris eu.

–          Am contraargumentele de la Cluj şi Iaşi.

–          Dar problema e clar că există. Ar trebui coerenţă la nivel naţional. N-ar folosi un dialog cu BOR?

–          Ar trebui să existe. Dar nu e prioritatea numărul 1 a noastră…

–          Care aţi considera că e prioritatea numărul 1?

–          Aceea este cu ministerul pentru acreditări.

–          Când vom avea o listă pe care să avem clar ce religie din  România cu ce e de acord şi cu ce nu – recoltare donor moarte cerebrală, donor viu, transfuzii etc?

–          Nu există aşa ceva. Singura întâlnire unde am adunat puncte de vedere a fost în 2007, în Târgu Mureş – aveam şapte culte ce sunt de acord cu donările şi două ce lasă la latitudinea indivizilor. Nu le ştiu din cap, am să sun la Târgu Mureş să întreb de ele.

–          Dar au fost toate cultele recunoscute din România invitate?

–          Au fost invitate dar n-au răspuns.

–          Credeţi că, în ordinea priorităţii, după criteriile de acreditare şi după discuţia de principiu cu BOR, ar fi util să se reia întâlnirea de la Târgu Mureş şi să se scrie clar lista acesta, care să spune că cult cu ce e de acord? Eu cred că ar ajuta mult munca celor ce lucrează ca şi coordonatori de transplant şi vorbesc cu familiile.

–          Da, cred că ar ajuta să o reluăm.

Cui îi este frică de acreditarea Timişoarei pentru transplant de inimă?

Reluăm discuţia după ce obţin câteva date suplimentare şi le procesez. Aşadar, în 2010 la Târgu Mureş s-au făcut şapte transplanturi de cord, în 2011 s-au făcut tot şapte, în 2012 s-au făcut două. Am noi întrebări legate de transplanturile ce se fac şi cele care nu se fac, deci sun iar la doctorul Luscalov.

–          Mi-aţi spus că transplantul de rinichi din Timişoara s-a stopat, ca şi finanţare, pentru că plecase doctorul Bucuraş. Acum e înapoi în Timişoara, lucrează, poate face transplant, nu sunt bani dar pentru Bucureşti sunt bani, pentru inimă, deşi aici transplantul a rămas pe loc. De ce?

–          De tăiam finanţarea Bucureştiului şi Târgu Mureşului, se termina programul de transplant de inimă…

–          Dar se pierd enorm de multe inimi în ultima vreme. Dacă doctorul Brădişteanu e contactat, atunci când există aceste inimi ce s-ar putea folosi, care e răspunsul pentru care nu se întâmplă transplanturi?

–          Că nu are primitor compatibil.

–          Nu e ciudat ca la Târgu Mureş să fie făcute 14 transplanturi în doi ani şi la Bucureşti absolut nici unul?

–          S-a spus şi de către cei de la Târgu Mureş că nu se trimit cazuri de la cardiologi. În trei-patru ore trebuie pus cordul.

–          Timpul de ischemie la rece e acelaşi şi pentru Bucureşti, şi pentru Târgu Mureş. Nu se poate justifica această diferenţă dintre cele două centre doar prin faptul că nu există primitori compatibili! Totuşi, e o treabă de statistică.

–          Pentru zona de sud, pentru inimă, vorbeşte doctorul Zota.

Îl sun pe doctorul Victor Zota, pe care îl sunasem de ani de zile cu întrebări legate de transplant. Dar întrebările nu se termină, situaţiile se schimbă deci… Sun iar. Mă roagă să revin peste un timp şi… nu îl mai prind la telefon. Aşa că revin la amabilul medic Luscalov (prin asta nu spun că celălalt coleg al său e mai puţin ababil ci, poate, doar puţin mai prins) cu ultimele întrebări.

–          Aşadar pentru Bucureşti explicaţia e că doctorul Brădişteanu ar fi fost găsit, când se puteau folosi inimi, şi s-a discutat cu el, dar nu avea pacienţi compatibili. Cum s-au găsit 14 pacienţi compatibili, în doi ani, în Târgu Mureş şi în Bucureşti nu s-a putut?

–          Pt că lista de aşteptare e mai mare.

–          De măcar 14 ori?

–          Din câte ştiu, pentru Bucureşti sunt cam 10 pacienţi în aşteptare iar la Târgu Mureş peste 40. Cum v-am mai spus, donorilor din sudul ţării li se folosesc inimile în Bucureşti, celor din Transilvania în Târgu Mureş. Şi aşa e şi cu rinichii, având şi Iaşiul. În 2011 şi 2012 am avut cam un sfert de donori în sud decât ceilalţi.

–          Scad procentele dar tot ar rămâne o diferenţă considerabilă. Dar cred că mai multe nu pot obţine, aici. Coordonatorii de transplant nu mai sunt plătiţi cu acea jumătate de normă promisă lor, din aprilie. Exista un buget pe acest an. Ce s-a întîmplat cu el?

–          Deocamdată propunerea noastră de buget era de două ori mai mare decât s-a aprobat… Ministerul spune (şi are şi dreptate) că nu poate plăti cât timp secţiile de ATI nu sunt acreditate.

–          Dar ăsta e un clar cerc vicios! Dincolo se asta, nu sunt plătiţi nici coordonatorii cu rezultate, cei vechi.

–          Eu ştiu că sunt – vorbiţi de cei şase – şapte mai vechi. Bani le-am alocat.

–          La ei n-au ajuns. Vă dau exemplul Oradiei, unde doctorul Carmen Pantiş sigur nu e. Cu toate astea continuă să ofere donatori. Deci undeva pe traseu e gâlma, asta înseamnă Direcţiile de Sănătate Publică?

–          E posibil să se fi terminat banii. Am să mă interesez. 40 de milioane ni s-au dat şi s-au alocat. Eu am cerut 80. Iar dacă banii s-au terminat, rectificarea bugetară e în august, la început.

–          Dar banii de înmormântare, familiilor care au donat, s-au mai dat sau nu?

–          La mine în Cluj în aprilie s-au dat ultimii, că de atunci nu au mai fost donori. În rest, nu știu.

–          Există centre unde au apărut coordonatori noi care nu sunt plătiţi acum, chiar există şi unii vechi ce au fost plătiţi ani de zile deşi nu au dat vreun donator. Acum, că nu sunt plătiţi, credeţi că va exista vreo minune să apară donatori?

–          Deocamdată numărul donatorilor a crescut foarte mult. După ce se termină perioada de concedii, vom vedea unde nu au fost donatori şi vom reglementa cumva situaţia. Sunt oraşe care acum au dat primii donatori: Aradul, Constanţa.

–          Dar la Constanţa s-a aşteptat 11 ani până la primul donator, cu coordonator plătit, nu?

–          Din câte ştiu eu, banii aceia s-au întors la minister, dar nici nu au fost foarte mulţi.

–          Ar fi trebuit să fie jumătatea unui salariu… Există un monopol al transplanturilor care să însemne că inimile se oferă Bucureştiului, care nu mai lucrează (cu toată excepţia de acum câteva zile)  iar Timişoara e lăsată pe tuşă, aşa cum exista axa Lucan – Sinescu, timp de ani, la rinichi, iar Timişoara era ignorată chiar şi când Bucuraş aştepta să folosească organe?

–          Nu e vorba de ignorare, de discutăm de rinichi, de se recoltau rinichi la Timişoara, un rinichi rămânea la Timişoara şi unul mergea la Cluj.

–          Au fost ani când rinichii mergeau la Cluj deşi şi la noi se puteau folosi. În plus credeţi că e justificată folosirea unui elicopter de la Timişoara, cu un rinichi?

–          Dar rinichii pleacă folosindu-se maşini – ei pot fi puşi şi după 24 de ore de la recoltare.

–          Dar asta a fost o scuză ce mi s-a servit des, în ani, că „nu o să folosim elicopterul pentru nişte rinichi”!

–          Proporţional se făceau cam 10 cu 100 de transplanturi – 10 rinichi la Timişoara, 100 la Cluj.

–          Ţinea de cum erau repartizaţi, nu? Iar asta se întâmpla cât era Bucuraş aici şi putea să-i pună. Un alt cerc vicios. De ce?

–          E o hotărâre din Consiliul Ştiinţific din 2007, cu împărţirea asta.

–          Schimbăm ceva? Tmişoara doreşte să facă iar transplant de inimă şi rinichi.

–          Ca să poată, trebuie să se depună un dosar…

–          … care este depus la dumneavoastră, pentru inimă, de o vreme, iar pentru rinichi spuneţi că încă suntem acreditaţi!

–          Eu nu l-am văzut!

–          Ştiu cine l-a trimis şi de când. Precis există şi o recipisă. A plecat pe numele dumneavoastră, cu DHL-ul, din Timişoara!

–          Toate vin pe numele meu, aici…

–          Da dar ăsta e un dosar de acreditare pentru transplant, nu o factură de curent…

–          Dar transplantul nu se poate face în orice fel de clinică.

–          Cred că Timişoara, pentru inimă, nu intră în categoria de “orice fel de clinică”.

–          Nu mergi la un congres şi apoi faci transplant.

–          Profesorul Gaşpar a lucrat la Innsbruck, mult timp, în echipe ce au făcut transplant. Colaboratorii lui, de asemenea, au experienţă. Nu se doreşte acreditarea Timişoarei?

–          Nu, din contră! Cu cât mai multe centre, cu atât mai bine – trebuie doar să ne asigurăm că aceste clinici respectă criteriile. Am să caut dosarul de la Timişoara!

–          Spuneţi-mi vă rog, sunt prea mulţi donori pentru capacitatea celor ce fac acum transplant? Sunt depăşiţi?

–          Nu, la ficat suntem la limită. Cordul… sunt prea multe două centre, la ce se face…

–          Se pierd inimi! Multe!

–          Problema e la cele două centre, nici nu vreau să mă gândesc ce e la Târgu Mureş…

„Sperăm, aşteptăm, nu depinde de noi”. Nu e minune, nu e mană cerească. E un ministru ce trebuie să-şi facă temele. Iar dacă nu le face (nu poate, nu ştie, nu vrea), să lase pe altul ca ministru, cu o pană mai grabnică. A, iar dosarul Timişoarei, pentru a fi acreditată pentru transplant de inimă, recte al celor de la Clinica de Chirurgie Cardiovasculară de aici, are 1604118176 ca număr de urmărire la DHL şi a plecat în 16 aprilie la 4.21 pm. Şi ar fi pacienţi care aşteaptă o inimă şi aici. Şi dincolo de bani şi de fariseismul popilor, şi de toate… domnule ministru… semnaţi totuşi hârtia aia sau vă punem o scobitoare în sonerie?…

Ramona Băluţescu

This post was written by:

- who has written 4337 posts on Presa Oradea.


Contact the author

One Response to “De ce nu se fac transplanturi, când nu se fac”

  1. Dumitru Liviu spune:

    Cred ca mai intai ar trebui informat publicul nestiutor ce inseamna transplant si dupa aceea sa ne dam cu parerea ce e bine si ce nu, fara a face declaratii sententioase si a exprima pareri subiective si de interes personal remunerat.

Trackbacks/Pingbacks


Leave a Reply

Please type the characters of this captcha image in the input box

Please type the characters of this captcha image in the input box

Cum să iei de proști 200.000 de orădeni!

Un oraș de proști. Asta cred despre orădeni atât miticii de la Tarom cât și conducerea Aeroportului, incompetenți puși acolo pe un singur criteriu, carnetul de membru de partid! Un oraș de proști pe care poți să îi duci de nas distribuind presei un fake news pe care să-l rostogolească în ziarele lor și pe rețelele de socializare.
Aeroportul din Oradea este la un pas de a deveni un fânaț pe care să mai pască doar vitele și oile țăranilor din zonă. Din marea realizare a alianței UDMR-PSD-ALDE care conduce județul a mai rămas doar o rută de zbor spre București pe care cei de la Tarom au scumpit-o atât de tare încât nu va mai zbura nici dracu din Oradea. În acest context, cei vinovați, atât marionetele politice cât și cei care le-au pus acolo, în loc să explice cum s-a ajuns la situația de față și ce fac pentru a schimba lucrurile, trimit presei fake-news-uri în care se ceartă cu primarul Ilie Bolojan.

Citește mai mult