Categorized | Social

Momente: credinţe, tradiţii, aniversări (2)

Am vorbit, în materialul precedent, despre două aniversări religioase din Banat, una marcând intrarea în Noul An evreiesc iar a doua având loc la Lugoj, de Sf. Maria Mică, atunci când Comunitatea Surorilor Baziliene greco-catolice de aici a sărbătoit 20 de ani de la înregistrarea oficială a grupului lor. De aici m-am gândit să ofer o continuare, unde este vorba nu de sărbători în sine ci de oamenii care ajută alţi oameni, cu ocazia acestor sărbători.

Am auzit deseori criticile cum că politicienii ajută de sărbători ca să fie vizibili pentru electorat iar feţele bisericeşti – pentru a îşi păstra enoriaşii. Cu toate acestea, din exemplele pe care doresc să vi le ofer, vom vedea împreună că binefacerea nu se leagă mereu de revers, de ceva care trebuie să vină în schimb, de folosul cumpărat.

Cea mai bună explicaţie pentru alegerea acestor momente, pentru a îi ajuta pe cei cu mai multe nevoi, mi-a oferit-o buna mea prietenă din Cluj, Preacuvioasa maică Valentina Hădărău, care le conduce pe surorile baziliene din România şi care nu e foarte încântată când mă avânt în complicatul hăţiş al titlurlor bisericeşti, spunându-mi că preferă să fie „sora Valentina” pentru cei mai puţin cunoscuţi şi Valentina, simplu, pentru prieteni.

Ea mi-a spus că unghiul gândului e simplu: că noi avem deseori mult mult mai mult decât ne trebuie, în fiecare zi, dar că mulţi dintre oamenii la care se ajunge pentru a-i ajuta nu au nici necesarul (tot în fiecare zi) însă resimt lipsurile mai acut în zile de sărbătoare, când şi-ar dori o masă aşa cum e tradiţional sau o zi puţin mai lesne.

Iar asta, „ziua nevoilor”, dacă e vorba de prietenele mele din Cluj (pentru că, prin Valentina, am legat prietenii frumoase şi cu alte călugăriţe din acest ordin greco-catolic) nu înseamnă neapărat un sfânt sau o sfântă de comemorat, sau Crăciunul, sau Paştele, pentru că, de curând, fetele mele dragi s-au pornit iar cu pachete, spre creierii munţilor, la oamenii uitaţi de toţi, care… au şi ei copilaşi ce cor începe şcoala…

Aşa că ultimele pachete au fost cu rechizite şcolare, cu alimente, cu hăinuţe. Toate acestea adunate şi prin grija unui grup de tineri care s-au alăturat sufleteşte mănăstirii din Gheorghieni, Cluj, de pe strada Crizantemelor. Dar să vedem, în parte, câte ceva despre cele trei momente pe care le-am pregătit, spre exemplificare, şi la care am fost de faţă, şi care vor fi publicate azi, mâine şi mai apoi.

Revelaţia inspectorului

O cunosc pe Valentina aşa cum cunoşti un frate, atunci cînd nu faci parte din familia restrânsă a lui Cain şi Abel. Dincolo de faptul că ştiu ce poate şi ce nu poate mânca, ştiu pentru ce trăieşte, ce îi dă energie şi ce îi taie din aripi. Ştiu la cât se culcă şi cum îşi ordonează pe bileţele zecile de lucruri pe care le are de făcut când se trezeşte. Şi urăsc să scriu despre toate astea pentru că e cumplit să scrii despre un prieten. Dar se merită, aşadar…

Sînt sute şi sute de fire pe care aş putea să le apuc ca să vorbesc despre activitatea fetelor de la Mănăstirea Baziliană din Cluj sau a celor din celelalte locuri unde ele au o casă, în România. Dar pornesc de la unul din ele, în aparenţă minor, pentru a ajunge la Crăciunul 2012, de care vreau să vorbesc: de la vizita unui inspector ce verifică hidrantele.

A venit omul să vadă de sunt probleme în caz că arde ceva. Şi a plecat cu o lecţie de viaţă, ca un aproape-prieten. Din vorbă în vorbă a aflat mai multe despre viaţa călugăriţelor catolice de aici: că fetele nu sunt nişte rebuturi sociale pe care le-a lepădat iubitul şi s-au călugărit mai apoi, că nu sunt oameni cu câteva clase care se limitează rugăciuni toată ziua, că a te călugări nu înseamnă neapărat a fugi de ceva ci a merge spre ceva.

Bine, recunosc, nici eu nu ştiam multe din astea acum nişte ani. Văzusem doar câteva nefericite de măicuţe ortodoxe care scurmau ca nişte găini să scoată troscotul între dalele unei mănăstiri pierdute în munţi, sub ascultare, şi care se dădeau toată ziua cu capul de podele, în rest, în rugăciuni – şi cam atâta tot. Mă întreabă lumea de ce îi dau pe catolici drept exemplu, când oricum nu fac parte din nici una dintre religii. Răspunsul e simplu: pentru că aici am găsit oameni care ajută oameni, care ies în lume, care citesc, care discută şi care vor să lase ceva mai mult decât gânduri bune după ei.

Inspectorul însărcinat „cu focul” a aflat că fetele au facultate, multe din ele, au masterate, au doctorate, au studii de ani şi ani de zile făcute la Roma, că sunt parte vie a societăţii, lucrând la grădiniţa pe care o ţin bazilienele, în şcoli, în cabinete medicale sau la episcopia din Cluj. Că au internet şi că ştiu multe limbi străine, că umblă prn lume dar se întorc mereu acolo unde le este acum casa şi că de aici pleacă şi drumuri mai mici, aproape neştiute, spre a îi ajuta, fizic, concret, pe cei din jur.

Pe lângă cei care vin la poarta mănăstirii şi primesc de mâncare sau o haină sau nişte bănuţi mai sunt şi cei care sunt vizitaţi acasă sau chiar cei care au fost îngrijiţi, până în ultima clipă, de surori, în mănăstire sau spital. Înainte de a pleca, inspectorul a ajuns la concluzia că, deşi ortodox, nu vede nimic rău sau nefolositor în a-şi trimite copilul într-o tabără a greco catolicilor.

Îndeletnicirea acelor oameni: aşteaptă să moară…

 

Dar ziua despre care vreau să pomenesc anume este una de dinainte de ultimul Crăciun. Când, cu câteva ore înaintea luminii, ne-am pornit la drum, cu microbuzul încărcat de sacoşe cu de-ale gurii, spre locuri pierdute de pe harta binefacerilor curente, undeva dincolo de Târgu Lăpuş.

Zi de iarnă, cu gheaţă, cu nămeţi, cu locuri în care nu ştiai de poţi intra cu maşina fără să rişti prea mult, în care am făcut drumul spre casele pierdute spre pădure pe jos, târând suma de bunătăţi după noi.

Primul bătrân pe care l-am vizitat ne-a primit bucuros că are cu cine schimba o vorbă. Când a văzut merindele, s-a codit şi a spus: „Oi lua ceva dar nu am bani pentru prea mult”. Nu putea înţelege că ceea ce îi crescuse în bătătură nu era de vândut şi cumpărat, nu era pentru ceva, era şi gata.

Şi el şi alţii dintre bătrânii întâlniţi în drumul nostru trăiesc de pe o zi pe alta, uneori izolaţi, fără un telefon, fără o rudă care să îi viziteze regulat, fără să aibă prea multe de făcut decât să aştepte să moară, după cum ne spuneau. Iarna le este şi mai greu, stau cu multe sumane pe ei, într-o odăiţă în care se întâmplă totul, nu mereu au lemne sparte, nu mereu pot cere ajutor de se îmbolonăvesc. Iarna îi răreşte – unele din casele vizitate de surori în anii trecuţi au doar un lacăt şi o coroană pe ele, acum – semn că acolo nu mai locuieşte nimeni.

Le văd pe surori cum se bucură să poată ajuta dar cum se mohorăsc de fiecare dată când ieşim de la bătrânii singuri – „Cum pot trăi oamenii ăştia…”  – spune Valentina de multe ori. Când lumea o întreabă „ce sunt ele” spune că „nu contează”. Nu vrea să creadă cineva că ar încerca să-i atragă spre biserica lor sau spre ceva. Pur şi simplu vrea, împreună cu fetele ei, să ofere cât mai mult celor care au cel mai puţin. Şi să plece.

Oameni bătrâni şi singuri, oameni trişti, fata mult mai tânără ca mine care are deja copii mari şi care-şi ascunde frumuseţea sub o maramă cât o hartă de judeţ, nora venită lângă casa socrilor şi care are grijă de fraţii mai mici ai soţului ei ca de copiii ei, bucuroasă că din 10 milioane de lei vechi a reuşit să-şi ridice o căsuţă de lemn şi chirpici, lângă.

Bătrâna cu ochelari de soare ca ai lui Bono din U2 dar care ne spune că a avut recent o operaţie la ochi şi că de aceea îi poartă. Bătrâni care văd doar afişele electorale ale unora, lipite din an în Paşte pe gardul lor, dar care nu votează, nu ştiu nimic despre cine conduce ţara şi care trăiesc doar pentru că inerţia e o lege valabilă a firii.

Care întrerup inerţia cu mici bucurii – ca şi pachetele bazilienelor, ca şi rarele vizite ale rudelor, ca şi vizita marţienească a călugăriţelor pe care nici nu le dibuie de care cult aparţin şi a ziaristului venit din o Timişoară pe care nu au văzut-o niciodată, fiind pentru ei tot aşa de departe ca şi Rapa Nui. Sau mai departe…

Apoi, cândva, după ceva ce unuia ca mine îi pare deja o zi întreagă (dar ea nu e nici la jumătate) ne oprim într-un alt sat, dincolo de acareturile strălucitoare ale preotului ortodox de aici, dincolo de casele săracilor, bolnavilor, îngheţaţilor şi uitaţilor, la familia uneia dintre călugăriţele care sunt cu noi, iar prietenul nostru polonez, călugărul şi preotul iezuit Jurek Brzoska, de mulţi ani în România şi vorbind o română admirabilă, ţine Liturghia în una din camere, transformând-o în biserică, aşa cum de atâtea ori s-a întâmplat înainte de 1989, pentru greco-catolici, în timpul prigoanei.

Nu e prima dată când asist la o Liturghie într-o casă de greco-catolici şi-mi aduc aminte istorisirile Valentinei despre cum era să poţi greu să te rogi sau, mai mult, să fii persoană consacrată atunci când Biserica Greco Catolică trăia în catacombe… Dar de fiecare dată valul acela de imagini ale altora devine aproape al meu, şi când bunul Jurek îmi întinde mâna pentru a ne da „un salut de pace”, i-o întind şi eu, după o fotografie rapidă, având senzaţia că dau mâna cu o istorie întreagă, nerostită, ascunsă în simboluri.

Eu nu ştiu unde plecăm de aici, nu ştiu zona, nu am mai fost niciodată. Ştiu doar că atunci când mama şi tatăl fetei noastre, oameni pe care cine ştie de îi voi mai vedea vreodată, ne iau în braţe şi ne mulţumesc că am venit şi pe la ei şi că s-a ţinut Liturghia în casa lor, ceva tihnit şi bun ne leagă pe toţi şi nu e nimic desuet în a avea lacrimi în ochi…

Urmează alte case, mereu alte case necăjite care stau să pice, de unde fumul iese cu greu, uneori fără un câine care să dea semn că vine un intrus, uneori chiar fără vreun suflet. Sufletele bolnave şi de mult prea multă vreme tinere au plecat, obosite să aştepte „pachetele societăţii”, grija străinilor, amintirile rudelor, tot.

Atunci când batem la uşi închise şi abia mai încolo, dinspre drum sau pe la o altă casă, ni se spune că omul acela „e mort”, nu că a murit, ci un prezent ciudat, care îl păstrează pe cel dus ca pe o poză alb-negru în colţul oglinzii vălurite, încrustată cu flori, de ţară, ne readucem aminte că nu-i poţi ajuta pe toţi, că există şi neputinţă, şi „prea târziu”.

Dar ăsta nu e un motiv să lenevim, pentru că sacoşe mai sunt, şi toată lumea se va bucura să folosească, înainte de – şi pentru – Crăciun nişte ulei, nişte zahăr, nişte ciocolată şi ce-o mai fi.

Unele zile par să nu aibă sfârşit – nu pentră că e greu de târât sacoşele grele prin zăpadă (oricum eu fac mai mult pe forograful decât pe salahorul pentru că fetele mă mână spre meseria mea, nu spre vocaţia lor) ci fiindcă mereu mai apare câte o căsuţă necăjită dincolo de poarta căreia stă un om îngheţat care nu aştepta o vizită şi un pachet de la nimeni…

Una dintre femeile pe care le cadorisim şi printre leagănele cu feţi frumoşi ale căreia ne învârtim puţin vrea să îmi ofere o găină. O luasem în braţe pentru că îmi plac păsările, îmi place să îmi cufund nasul în pene, să mângâi o zburătoare, să încerc să comunic un strop cu ea. Nu iau găina, deşi acolo probabil va fi ajuns repede supă. Nu am venit să luăm ci să dăm.

Un singur lucru ia draga de Veronica, în drumul dinspre o casă pierdută de potecă spre maşină – o mână de paie dintr-o căpiţă. „Pentru iesle” – spune. Şi, cu toate că ziua aceea am făcut tot drumul cu călugăriţe şi am asistat la Liturghia lor, ţinută improvizat dar cu mult suflet, acolo unde s-a putut, realizez în momentul acela, aproape ca pe o revelaţie, că fetele de lângă mine sunt, totuşi, călugăriţe, şi că, pe lângă gestul frumos de a rupe din ce au ele pentru a împărţi celor săraci ele vor avea de organizat un Crăciun şi la mănăstire, cu Isus, cu iesle, cu tot ce ţine de legenda biblică.

Cândva se termină pachetele, şi ar mai fi atâta de făcut pentru cei din jur, atâta de discutat cu ei, care fiecare te-ar mai fi ţinut la o ştampă de ţuică sau la un pahar de vorbă sau măcar la orice cuvânt schimbat aşa, ca să nu uite oamenii să vorbească… Atâta a fost. Şi, privind acum sutele de poze pe care le-am făcut în acele zile, îmi aduc aminte poveştile pe care credeam că o să le uit definitiv, trecând de la o casă la alta, de la un pachet la altul.

Dar nu s-au uitat. Sunt acolo. Şi nici bazilienele nu uită, şi îmi spun, după ce a trecut şi Paştele, sau cu alte prilejuri când vorbim despre asta – o mai ştii pe fata aceea cu căsuţa de lângă socrii cu mulţi copii, sau pe bătrânul fără deget, sau pe cei cu caii, prin ochii cărora am încercat să vedem lumea…

Nu ştiu cât şi cum reuşesc mulţi oameni a se pune în locul celor cu nevoi mai mari dar, atunci când o fac, de aici începe caritatea, care nu este un sentiment legat exclusiv de biserică dar care ar trebui să fie o condiţie sine qua non pentru cei aflaţi în biserică…

Fugim dinspre drumurile de munte, unde cu greu strecurăm maşina, spre Cluj. Trecem iar prin Târgu Lăpuş, unde unul dintre preoţi se întreba, probabil puţin aghesmuit, cândva, „dar ce fac surorile astea baziliene”. Nu-i batem la geam să-i arătăm –chiar şi pentru ce trec aici o să mă certe prietena mea. Dar mă deranjează nedreptatea, mai ales din partea cuiva care se laudă pe sine că face „apostolat”, nevăzând munca tăcută a celor de lângă el care chiar fac…

Dar nu e timp de tristeţi, la Cluj începe vremea colindelor şi a sărbătorii. Ceea ce nu înseamnă că bazilienele uită de cei cu mai puţin decât ele – pentru că aceştia exită şi la oraş. Şi le văd iar pe fetele mele cum pun şorţurile peste straiul mănăstiresc şi trebăluiesc la oala cu sarmale, de care nu are voie aproape nimeni să se atingă, pentru că sunt „pentru cei sărmani”.

Iar când toate acestea şi-au găsit o matcă, este cu adevărat timpul bucuriei, pentru că suntem într-o mănăstire greco-catolică iar călugăriţele de aici se bucură pentru naşterea lui Isus. Şi vor să împartă bucuria şi cu episcopul lor, care primeşte oaspeţii pe rând, cu amabilitate, şi ne primeşte şi pe noi.

Prea Sfinţia Sa Florentin Crihălmeanu, episcopul greco-catolic al Clujului, om aplecat spre rugăciune dar în acelaşi timp şi şef spiritual al preoţilor, persoanelor consacrate de pe teritoriul său şi al enoriaşilor săi ne primeşte cu voie bună şi-şi aduce muzicuţa pentru a îi acompania pe oaspeţi în cântecul lor.

Impresionant este că, atunci când şi grupul nostru este pe plecate, deşi suntem mulţi, episcopul găseşte răgaz să dea mâna cu fiecare, să ne ofere un cuvânt bun şi un mic dar.

Mai mult decât atât, a doua zi vine şi el la Mănăstirea Bazilitană de pe Strada Crizantemelor, deşi avea mai multe locuri de vizitat, pentru a ne întoarce vizita făcută. Şi nu vine singur ci cu un cor de seminarişti care oferă şi ei câteva minute de încântare călugăriţelor de aici.

L-am mai întîlnit pe PSS Florentin Crihălmeanu şi cu alte ocazii, la evenimente ale Bisericii Greco-catolice sau Romano-Catolice, la Cluj, Roma sau prin ţară, dar cel mai drag mi-e să-mi aduc aminte de el aşa cum a fost în ziua în care a primit titlul de Doctor Honoris Causa din partea universităţii clujene care îl făcuse inginer. L-am văzut atunci ca un om care nu ia ceea ce primeşte ca pe ceva ce i s-ar cuveni ci care aşează muncit, cugetat, gândit toate lucrurile care vin spre el, care trec de el.

Aşa e şi acum, cu puţin înainte de Crăciun: a fost colindat de baziliene, a venit să întoarcă acel colind. Şi, iar, senzaţia aceea plăcută, de mare familie, o familie în care, atunci când cei mai trişti sau bolnavi au primit de mâncare, se poate aşeza şi ea la masă şi la petrecut.

De aceea, intrinsec racordat la viaţa comunităţii baziliene, episcopul a fost o prezenţă firească şi anul acesta, la începutul verii, când şi aici, la Cluj, s-au sărbătorit cei 20 de ani de existenţă.

Şi în momentul în care sora Valentina a fost decorată pentru toate meritele, de acum şi istorice, ale fetelor pe care le conduce, momentul în care PSS Florentin Crihălmeanu ridica actul prin care consfinţea ordinul pe care l-a oferit măicuţei, m-am gândit iar la acei bătrâni din munţi care nici măcar radio nu au pentru a putea auzi lucruri din acestea, cum că bucata de ciocolată ce le-a îndulcit Crăciunul şi bucata de suflet ce le-a mângâiat inima a primit ceva mai mult, întru recunoaştere, decât mâna de paie pentru iesle.

Au mai fost Crăciunuri, au mai fost Paşti, au mai fost începeri de şcoală şi sunt multe alte zile în care la poarta bazilienelor din Cluj şi de prin ţară oamenii primesc mâncare şi alinare. Şi acesta e un lucru de spus când vin, când trec Sărbătorile. Pentru că mâinile care se roagă dar care nu ştiu să ofere ajutor sunt sterpe, nu?…

Ramona Băluţescu

 

This post was written by:

- who has written 4385 posts on Presa Oradea.


Contact the author

Leave a Reply

Please type the characters of this captcha image in the input box

Please type the characters of this captcha image in the input box

Iranul, butoiul cu pulbere al Orientului!

Modul de acțiune al Iranului pare a fi copiat după cel rusesc. Deși știau clar că au încălcat legea încercând să livreze petrol unui stat care se afla în embargou, au reacționat violent sechestrând o navă britanică și punând în pericol întreaga securitate a strâmtorii Ormuz pe unde tranzitează o treime din petrolul transportat pe cale maritimă în toată lumea. Atacul cu drone s-a făcut prin intermediari, neasumat, la fel cum a făcut Putin când a anexat Crimeea, utilizând militari „anonimi” fără însemnele țării. Retorica internațională a ministrului Iranian de externe, Mohammad Javad Zarif, și a președintelui Hassan Rouhani pare a fi copiată după cea utilizată de Vladimir Putin și Sergey Lavrov.

Citește mai mult