Categorized | Reportaj

Eroi pentru o zi, în lupta pentru transplant

Sunt eroi! Dar îi descoperim atunci când mor, sau când sunt aproape, prea aproape, de propria lor moarte. Cât baletează pe același fir subțire al posibilului, pentru viața altora, nu îi știm. Pentru că astea nu sunt știri. La acest lucru vă invit să ne gândim acum. Pentru că pilotul decedat, pilotul rănit, studenta decedată, medicii răniți în accidentul aviatic petrecut ieri, 20 ianuarie 2014, pe când se încerca să se ajungă la Oradea pentru prelevarea unui ficat, nu au apărut brusc, din spuma mării. Au existat și acum două zile și făceau aceleași lucruri ca și ieri. Doar că acum s-a adăugat, pentru toți, ACCIDENTUL. Cum era înainte, cum va fi după?…

Nu mă pricep la pilotaj, nu mă interesează vânătoarea de vinovați pentru situația creată – din punct de vedere tehnic. Mă pricep, cred eu, la oameni. Și, cât de cât, la ce fac ei prin spitale. Sau în afara lor, pentru ca treaba din spital să meargă bine. L–am cunoscut pe profesorul Irinel Popescu acum mai bine de un deceniu, atunci când România intra în rândul țărilor ce realizau transplant hepatic. Spre sfârșitul verii l-am întrebat de aș putea fi prezentă în sală la un transplant hepatic ce urma să se întâmple. Profesorul mi-a spus că da. O încredere pentru care îi rămân îndatorată. Dincolo de chirurg, strategul transplantului de ficat din România știa că, după conferințele de presă ale medicilor și după comunicatele sumare, cu termeni medicali greu de tradus, este nevoie de înțelegere. De înțelegerea simplă, concretă, a fenomenului numit transplant. De cum curge minunea aceasta a medicinei.

Tot în ziua aceea l-am cunoscut și pe chirurgul Radu Zamfir. Cercetător, medic primar de chirurgie generală. Era împreună cu Daniela Iveică, medic rezident de chirurgie plastică și cu Rodica Dinu Vișa, asistentă medicală pe chirurgie la Fundeni. Timișoara, ficat de recoltat. Un pacient aștepta la București, să primească o viață nouă.

Lăsați magia mediatică a cumplitului loc al accidentului. Gândiți-vă pentru un moment la toți acei pacienți care așteaptă o inimă nouă, un ficat, un rinichi. Oamenii ăștia nu vor să-și scoată un neg de pe braț, nu își tratează un rid. Viața cu organe aflate la marginea expirării e cumplită – nu poți lucra, uneori nu poți merge, nu poți respira bine, nu poți o groază de lucruri pe care noi le facem fără să ne gândim la ele. Ești o persoană pe moarte. Și știi că, de nu va apărea o grefă, viața ta va coborî din rău spre mai rău, și se va duce în scurt timp.

Un transplant este o chestie foarte costisitoare. Unii spun că nu e moral să facem transplanturi atâta vreme cât nu putem gestiona satisfăcător boli letale mai puțin consumatoare de resurse. Nu știu unde e adevărul. Sau dacă există un adevăr. Știu că lucrurile astea, ca multe altele, țin de cei care împart feliile de bani. Și că, dacă sunt bani pentru transplant, această procedură se poate folosi. În principiu. Și se folosește, în România, măcar pentru ficat și pentru rinichi, în ultimii ani. Pentru că transplantul de inimă a devenit o excepție aproape bizară, la noi.

Așadar, la capătul celălalt al zdroabei ăsteia e pacientul. Adică mulți, o droaie de oameni ce așteaptă un organ. Să luăm ficatul. O țară întreagă, o armată mică de pacienți, câțiva din fiecare județ, așteaptă un ficat. Care să fie compatibil cu ei. Ceea ce nu e așa ușor. Un donor deja e o minune mică. Este un ficat, unul, și armata aceea de oameni din toate colțurile țării, care și-ar dori organul acela așa cum se-nghesuie fetele să prindă buchetul de nuntă al miresei.

Doar că decizia o iau medicii. Ca în vremuri de asediu, la război, oamenii în așteptare au bagajele făcute. Nu ignoră nici un telefon. Așteptându-l pe ACELA. Din toată armata de suferinzi din toate județele țării, se găsesc persoanele compatibile, atunci când familia potențialului donator și-a dat acceptul pentru prelevare. (Să mai spunem că sunt cazuri în care încă n-au fost semnate hârtiile și familiile refuză, fie că au fost influențate între timp, fie că… alte motive?…) Vine telefonul magic, se vede dacă potențialul receptor nu este bolnav de vreo boală infecțioasă, de poate ajunge repede la București. Pentru acesta începe speranța: AMR-ul se judecă în ore, minute, secunde. Încă o goană începe acum pe harta țării, nu doar cea mediatizată atunci când nu se termină bine ci printr-un spectaculos accident de avion.

Vă închipuiți drumul acela al omului ridicat din pat, din patul de boală, spre București, cumva suprapus cu drumul avionului ce-i va aduce grefa? Doar ce e sus e strălucitor, și asta în condiții aparte. Dar zborul de dinainte de accident a mai avut loc. De zeci de ori. Pentru ca, acolo jos, fuga oamenilor muribunzi spre București să aibă sens. Gândiți-vă la asta când vedeți următorul avion sanitar. La cei ce așteaptă viața ce vine cu el.

Fericitul câștigător la loteria destinului, nefericit ales al bolii, mai înainte, și-a smuls băgăjelul cu pijamaua, e dus în graba mare la Fundeni, speră. Radu Zamfir sau Leo David, asistentele lor, alți medici, piloții sunt niște abstracțiuni pentru cel în pijamaua în dungi sau în cămașa de noapte. Dar, ca și Dumnezeu, ca și Isus al icoanelor, cei cu nume și chipuri neștiute sunt zeii care aduc viața. Și, undeva, în timp ce ei zboară, o cruce peste pijama sau măcar cu limba în gură se face și pentru ei.

Lumile acestea sunt ca doi plauri din delte diferite, cu puține șanse a se întâlni – doctorul Zamfir îmi povestește (atunci, vara, la întâlnirea noastră) cum e cu drumul dus, cu recoltarea, cu drumul întors, cu ușa de la blocul operator, de care uneori trece, alteori nu. Uneori doar recoltează organul și îl predă, în cuvă, acolo, la ușa aceea de unde începe spațiul marțienesc pentru cei mai mulți dintre noi. Alteori intră și la sală, în continuarea drumului, dar atunci e tot un plaur abstract – omul nostru e deja adormit de o vreme, e deschis, se scurtează cât mai mult tot deci se așteaptă doar organul nou – restul e deja făcut.

Dar câtă zdroabă, spun iar, până la a se ajunge aici… Așadar organul de acolo de unde e trebuie să fie menținut în condiții optime. În timpul ăsta în București se merge la aeroport iar piloții decid de se face cursa au ba. Îmi aduc aminte ce îmi spunea medicul Mihai Grecu, ce conduce UPU de la Județeanul Timișorean, despre zborurile lor cu elicopterul – că nici nu le spun piloților de e vorba de un copil sau nu, pentru ca ei să decidă ”la rece” de se zboară sau nu, luând în considerare condițiile atmosferice, nu gravitatea cazului sau latura emoțională a lui. Când e vorba de un transplant, mereu e vorba și de cineva care e foarte aproape de moarte, pacientul, și de cineva a cărei moarte poate să capete sens, alt sens – donorul.

Radu Zamfir a mai zburat în condiții rele. Au decis piloții. Ce va fi de acum nu știu. De va mai zbura. L-am întrebat azi. Încă nu știu răspunsul. Nu știu nici de el îl știe. Și nimeni din afara lui nu poate spune nimic aici. Pentru că el a trăit acea grozăvie. Și pentru că, probabil, gândul că ar fi putut fi recuperați mai repede, sau în condiții mai bune, îl are. Nu știu, asta nu am vrut să întreb.

Atunci, în vară, totul era luminos. Mai puțin familia care și-a dat acceptul pentru donarea de organe – rinichii și ficatul, ca de obicei… Au dorit să nu se facă publicitate, deși, desigur, nimeni nu dorea să folosească numele băiatului dus. Li s-a respectat dorința. Nu am intrat la prelevarea ficatului. Ci doar la punerea lui.

Atunci când am întâlnit echipa celor doi medici împreună cu asistenta am avut un mic șoc hilar. Stau și acum să mă gândesc la ce fras mă așteptam: la supraoameni cu săbii de lasere, la medici în halate, târând piedestalul cu ei?… Prostia mea. Sincer, habar n-am la ce mă așteptam. Mi se spusese; vezi că Radu e înalt și cu ochi albaștri. Bine-bine, nu e greu de procesat, dar când ai măcar parțial idee cum e cu timpul de ischemie la rece, cu goana secundelor, cu… toată poezia asta a transplantului… creezi. Îți închipui atitudini brave, stop-cadre de spital, sângeroase, foarte brave.

Nici măcar nu ți le închipui așa, lipind cuvintele astea într-un gând. Ci e o adiere de ceva nedefinit, de… altceva. Când ne-am întâlnit, mi-am înghițit întrebarea uimită ”Voi sunteți?” Jur, nu mă așteptam să aibă trei capete sau ceva – am stat mii de ore prin spitale și m-am dat cu ambulanța din plin. Habar n-am la ce mă așteptam. Dar cumva nu la tinerii ăștia frumoși, în haine lejere de vară, cu excepția gecii de motociclist a lui Radu, nu la pachetele de mâncare, nu la cuva pentru ficat asemănătoare cu acele cutii frigorifice cu care ducem berea la picnic.

Dar oamenii ăștia sunt oameni ca noi, mănâncă, beau, sunt obosiți, merg prin căldură și praf. Unii poate păcătuiesc prin a le ignora existența de dinaintea transplantului. Eu cred că păcătuiam crezând că o să-i văd săltându-mă de-o aripă în ambulanță, c-o mână, și cu cealată ținându-și nimbul mic, de semizei… Pentru că sunt semizei. Cum spuneam, prostia mea. O prostie bună, totuși, sper…

Un drum de o oră jumate cu avionul mic e… sau… hm… era… o obișnuință pentru Radu Zamfir. Nu conta cum se simțea întâlnirea cu fiecare norișor, o întâlnire pe care cineva cu un stomac mai sensibil, ca mine, ar descrie-o ca pe întâlnirea unei mașini ce merge cu peste 200 pe oră cu un zid… Era momentul îmbucării a ceva, pe fugă, a relaxării de după recoltare. Abia acum.

Îmi mai aduc aminte de un lucru din ziua aceea, legat de Radu Zamfir. Un lucru care ne-a apropiat, un fond comun. Îmi povestea despre un film pe care l-a văzut, despre războiul din Bosnia. I-am povestit și eu câteva situații pe care le-am trăit pe viu, în războiul din Bosnia. Tot niște plauri dintr-o deltă străină de viețile multora, cu care cei mai mulți nu se întâlnesc. Și e bine să fie așa… Rareori mai povestesc cuiva despre lucrurile acelea întâmplate acum 20 de ani, în miezul cărora m-am găsit martoră. Dar lui Radu Zamfir, celorlalți de lângă noi, simțeam doar firesc să povestesc. Pentru că el trăiește lucruri cu o etichetă asemănătoare, des. E ca o parolă magică între cei legați de neobișnuit.

Stau lângă ambulanța de la Fundeni în momentul în care cuva aceea cu ficatul părăsește avionul mic cu care a trecut țara. Îmi închipui cum arată, cum stă ficatul acela de om, în lichidele lui adormitoare, păstrătoare, care amână moartea, care dau de băut un adălmaș vieții a doua în care va intra cel de pe masă, ce ne așteaptă cu pieptul deschis.

E prima dată când merg cu Salvarea prin București, un oraș care nu e întru totul gentil cu șoferii. Totuși, ne strecurăm extrem, extrem de repede până la Fundeni, lift, un drum în sus, înghesuiți, lângă ficat, butonul de la blocul operator, de aici începe altă lume, eu trec, Radu rămâne acolo, îi mulțumesc rapid pentru tot, pentru explicații, pentru încrederea de a schimba, pentru că, acel puțin timp, mi-a permis să fiu parte din povestea lor de dinainte de poveste.

Un coridor în T, ce mie mi se pare imens, duce undeva unde… se va folosi ficatul. Cuva merge înaintea mea, eu mă opresc pe stânga, scurt, pentru a intra în hainele de sală. Ficatul vechi e deja scos, se migălește la cel nou, când intru, și dau bună ziua celor prezenți. Mi se răspunde. Și atât. Profesorul le spusese că va veni o ziaristă de la Timișoara, probabil și că am mai intrat în săli de operație. Și atât! Nimeni nu îmi spune să nu ating, să nu stau undeva, să nu calc pe ceva, să nu trag fire, să nu, să nu, să nu. Aproape îmi e dor de atmosfera de la Timișoara, de un ”Ramona, nu atingeeeeeee” preventiv. Mă măgulește încrederea profesorului, mai ales că știu ce condiții fantastice de asepsie trebuie la un transplant. Adică dacă la o operație normală e nevoie de curățenie exemplară, aici e nevoie de uber-curățenie, de mama curățeniilor, de absolut.

Nu ating, nu trag fire, nu respir, aproape. Îl recunosc pe profesorul Irinel Popescu, chiar cu mască, deși nu l-am mai văzut de 16 ani. Mi se pare că n-a îmbătrânit deloc. Uneori, după o vârstă, după un grad de specializare, timpul pare că se oprește în loc și tot ce contează e agoniseala mâinilor, spre bine. Absolut nimeni nu pare să mă vadă acolo, parcă aș fi un duh invizibil, un Puck. Capăt curaj, întreb pe șoptite de pot folosi scăunelele acelea speciale ce există în sălile de operație, pentru privitori. Ajung printre fire, jos, sub capul bolnavului, ajung lângă lumini, ajung deasupra umărului drept al profesorului. O operație de transplant de ficat e… o epopee. Am în față un om despicat, ca o floare de crin cu petale însângerate, ce a plecat, fiecare petală, spre alt punct cardinal. Pur și simplu uluitor. Nu e o despicătură în care se sapă, ca la atâtea operații pe cord la care am asistat, e însăși despicarea întregului, refacerea universului, a viului, de la început, pas cu pas.

Bine, poate sună ciudat ce spun. Dar un profan nu își poate închipui cum un om care a ajuns ca două plăci tectonice despărțite poate primi o piesă așa mare de schimb, care, mai apoi, să funcționeze. Dar uimirile nu contenesc aici. O asistentă îmi arată ficatul, ficatul scos, cel de care omul trebuia să scape ca să poată trăi, cel pentru care a alergat la București, și echipa lui Radu Zamfir – la Timișoara, pentru a-i aduce piesa pentru înlocuire. Știi, teoretic, ce se întâmplă acolo, am citit din scoarță-n scoarță, de câteva ori, fascinată, cartea lui Thomas Starzl, despre primele transplanturi hepatice la nivel mondial. Și totuși, partea practică… Răsufli adânc și gândești: ce mare lucru faceți, domnilor doctori!… Și asta dincolo de comunicatele de presă, cu statistici, cu cifre seci, cu nume de boli și medicamente complicate, cu tot.

Uneori se consumă o mare de sânge, la un transplant de ficat. Alteori nu. Ține foarte mult de ce găsești acolo, de organism. Am în față transplantul numărul 81 de ficat din România. Un om cu ciroză. Un bărbat. Cu ficatul vechi ca o borâtură de cola cu bulbuci, închegată. Cu ficatul nou de un roz hepatic greu de descris, neted și vesel, dacă un roz hepatic poate fi neted și vesel. Eu cred că poate.

Îl întreb după transplant pe doctorul Radu Zamfir cum e viața unui astfel de pacient. Spune că era la pat, că unele persoane sunt deja la Terapie Intensivă, că evoluția bolii nu-i permite omului să-și vadă de servici, nu poate să-și poarte singur de grijă și că asta e un handicap din punct de vedere social. Îl întreb și de legenda urbană cum că cineva care are ciroză ”și-a băut ficatul”. Și dacă se face transplant celor ce obișnuiesc să bea masiv, cu riscul de a se pierde o grefă. Spune că se face transplant celor cu ciroză alcoolică după avizul psihologului, cum că omul s-a desprins de viciul respectiv. Dar și că marea majoritate a cirozelor, 90%, sunt, la noi, cirozele de după o boală virală – hepatită B sau C. Adică nu ”și-a băut ficatul”.

Iese profesorul Popescu din sală, a terminat ce era greu. Fug după el, îi mulțumesc în cuvinte puține, îi prind un portret fără mască. Sunt atâtea ce ar fi de spus… Amân materialul, îmi spun că nu e perisabil, rotunjesc în gând, în fiecare zi, în fiecare săptămână cuvintele pe care le cred necesare a fi spuse. Nu mai contează acum. Le las să țâșnească fără zăbală, acum, când Radu Zamfir stă într-un spital, ca pacient, când colegii lui sunt sau morți sau răniți…

Transplantul e pe fine, chirurgul Vladislav Braşoveanu, şef secţie transplant la Fundeni, migălește ultimele lucruri la el, se glumește deja, se respiră altfel – povestea va fi una de reușită. Eu trebuie să pornesc spre gară și acasă, dimineața plecasem pentru o operație pe cord, a chirurgului timișorean Horia Feier, ceva complicat, făcusem deja peste 200 de poze când planul zilei s-a schimbat, am plecat în trombă la București, o altă minune a medicinei de văzut, de pozat, de redat – mâini însângerate peste tot, superbe mâini însângerate despre care se vorbește mereu prea puțin și mereu în notă înaltă de senzațional, atunci când se face.

Senzaționalul nu e în mite, în furturi, în procese, în amantele medicilor, în partidele lor, în accidentele lor, în vila de la munte – ci în gestul chirurgical, în istovitoarea goană de dinaintea lui, pentru ca organul să ajungă unde trebuie, pentru ca o viață nouă să înceapă altfel, chiar mai altfel decât în toate celelalte operații pe care le știm.

Nici eu nu știam, la începutul zilei aceleia, unde voi ajunge și pe ce pernă voi pune capul, când îl voi pune, și unde va fi aceasta (și a fost în trenul de noapte București – Timișoara). Dar nici Radu Zamfir – iar zile ca acestea, nopți ca acestea a avut multe. Ieri, toată țara i-a învățat numele, datorită accidentului aceluia nenorocit prin care a trebuit să treacă. Mâine, poimâine, cândva, probabil va fi decorat, pentru că așa e când ochii tuturor sunt ațintiți asupra ta. Dar, spuneți-mi, ceea ce a făcut până acum nu merita să i se dea titlul de erou? Credeți că munca aceasta, de dinainte de transplant, munca celui care convinge familia să doneze, munca piloților care transportă grefele, munca neștiutelor asistente care însoțesc echipele, nu e merituoasă decât după un accident răsunător?…

Prof. Radu Deac, care conduce de aproape două luni Agenția Națională de Transplant, declara, azi: ”Acest eveniment nu poate afecta activitatea de transplant, aceasta trebuie să continue.” Mă întreb dacă, măcar acum, prof. Radu Deac va răspunde coerent la întrebarea, pe care i-am pus-o, și lui, și altora, de mai multe ori: de ce s-a oprit programul de transplant de inimă din România… Dacă tot e să analizăm replica lui…

În rest… Oameni morți, oameni care suferă, oameni după care mi se rupe inima. O femeie, la Oradea, în moarte cerebrală. Cu patru copii, care au ales să doneze organele mamei lor, dar inima s-a pierdut, pentru că în România se pierd inimile, și ficatul s-a pierdut din cauza accidentului. Și întrebarea celor din spital, celor care mereu au fost în luptă cu secundele, pentru alții, dacă, pentru ei, secundele grele nu ar fi putut fi scurtate.

Medicii, asistentele, piloții nu sunt eroi doar pentru o zi, când sunt. Băgați asta la cap când butonați telecomanda, în goană după senzațional. Nu căutați poze cu avionul flecit. Încercați să înțelegeți imaginile din sălile de operații, înainte, munca, știința, efortul. Pentru că toate aceste lucruri se conțin reciproc, și înainte de accidente, și după.

Ramona Băluțescu

This post was written by:

- who has written 4359 posts on Presa Oradea.


Contact the author

3 Responses to “Eroi pentru o zi, în lupta pentru transplant”

  1. Ramona Băluțescu spune:

    Domnule doctor, condițiile grele erau cele atmosferice, nu șurubăraia avionului! Cît despre ce ați scris pe blog referitor la Agenția Națională de Transplant, probleme sînt dar… mă tem că nu le-ați numit chiar pe cele mai mari… În curînd cred că le voi relua și eu.

Trackbacks/Pingbacks

  1. […] făcut sute de astfel de zboruri peste Carpați sunt uluitoare. Însuși doctorul Zamfir declara, într-un interviu dat Ramonei Băluțescu, de faptul că s-a mai zburat în condiții grele dar că ”au piloți buni” și se pun pe mâna […]


Leave a Reply

Please type the characters of this captcha image in the input box

Please type the characters of this captcha image in the input box

Cum să iei de proști 200.000 de orădeni!

Un oraș de proști. Asta cred despre orădeni atât miticii de la Tarom cât și conducerea Aeroportului, incompetenți puși acolo pe un singur criteriu, carnetul de membru de partid! Un oraș de proști pe care poți să îi duci de nas distribuind presei un fake news pe care să-l rostogolească în ziarele lor și pe rețelele de socializare.
Aeroportul din Oradea este la un pas de a deveni un fânaț pe care să mai pască doar vitele și oile țăranilor din zonă. Din marea realizare a alianței UDMR-PSD-ALDE care conduce județul a mai rămas doar o rută de zbor spre București pe care cei de la Tarom au scumpit-o atât de tare încât nu va mai zbura nici dracu din Oradea. În acest context, cei vinovați, atât marionetele politice cât și cei care le-au pus acolo, în loc să explice cum s-a ajuns la situația de față și ce fac pentru a schimba lucrurile, trimit presei fake-news-uri în care se ceartă cu primarul Ilie Bolojan.

Citește mai mult