Categorized | Reportaj

Visele unei inimi italiene de la început

În toate lucrurile ce cresc drept spre soare stă o inimă. (Chiar și-n cele strâmbe stă, dar ele nu fac obiectul nostru, aci). Și-n toate creșterile inimilor se ascund umbre. Vedem cum se pune cărămidă peste cărămidă în alcătuiri ce zidesc temeliile societății noastre moderne. Doar că, uneori, uităm umbrele amestecate în mâzga ce face ca totul să se lege și să existe, azi. Așa este și cu transplantul de inimă, la noi, la alții, peste tot. Ni se pare ceva firesc, acum. Nu nouă, ca români, pentru că noi – noi și vietnamezii, ca să fim mai preciși – suntem ceva mai bătuți de Dumnezeu,  și povestea s-a oprit (chiar dacă nume mari vă vor spune altceva, numele mari mai și mint). Așadar, nu nouă ni se pare, acum, firesc, ci oamenilor celorlalți, din ”lumea bună”, care serbează deja zeci de ani de transplant necontenit, fără sincope – nu ca noi… Dar peste tot a existat cândva… o primă inimă. Și, pentru că lucrurile s-au potrivit frumos, aș vrea să facem parte din mințile și inimile noastre, cu ajutorul acestui material, acelei umbre din mortarul medicinei italiene ce a însemnat, acum aproape 30 de ani, primul cord transplantat în Italia.

Trecem de Barnard și ne oprim la Shumway, rapid. Între 1968 și 1980 se lucrează la a se înțelege mai bine rejetul, imunosupresia (felul în care organismul respinge un organ pe care nu îl simte ca parte din sine și felul în care se poate ”adormi” această respingere). Astfel, la Universitatea Stanford, Norman Shumway și echipa sa realizează aproape 200 de transplanturi de inimă.

Dar ce au însemnat anii ăștia, pentru transplant, e doar istorie prăfuită, acum. Totuși, pentru că drumurile pionierilor se reiau sau se scurtează în țările care au pornit mai târziu pe această cale, e util să fie pomenite câteva date. Tocmai, ca să se poată înțelege cum se ”ard etapele”. Și nu uitați: dacă azi, în România, se moare pentru că nu avem organe destule, pentru că ele se pierd aiurea, pentru că nu avem o strategie bună a Agenției Naționale pentru Transplant, pentru că se minte, pentru că se acreditează greoi, pentru că ne pleacă medicii, pentru că nu sunt bani – situația aceasta nu se suprapune cu începuturile mondiale. Chiar dacă minciună, balet pe muchii ale eticii, jonglare cu legislația au mai avut loc, și internațional…

Medicii cu arginți, din calendare

 

Da, știm: 3 decembrie 1967, transplant inimă, primul, Africa de Sud, Christian Barnaard, boom mediatic imens (a se vedea și ” Oh, Doctor Barnard”/”Of, inimioară”, de Edmond Deda). Apoi 6 dec 1967 – s-a făcut al doilea transplant de inimă, Adrian Kantrowitz, la Maimonides Medical Center, Brooklyn, New York (în fapt, de către echipa lui). 2 ianuarie 1968 – Barnard face al treilea transplant de inimă din lume. 5 ian 1968 – finalmente Shumway (de la care Barnard învățase) face și el un transplant, al patrulea din lume. Date de calendar. Dar vă puteți închipui cum se numărau minutele, orele, zilele supraviețuirilor, pe atunci? Cât de dorită era faima, care aduce finanțare, și un loc în alt calendar, cel al ”sfinților medici”, și nu neapărat din cei fără arginți?…

Câteva zile contează enorm. Ce a curs între 3 decembrie 1967 și 5 ianuarie 1968, în cele 33 de zile, a schimbat soarta planetei, în medicină. Nu-i uitați pe pacienții cărora li se dădea o șansă. Și care au continuat să moară, și după primele transplanturi de inimă, pe capete… Dar se mergea mai departe, se improviza, se cerceta, se învăța, se testa. Anii nebuni ai transplantului de inimă. În 27 aprilie 1968 se face primul transplant de inimă în Europa, la Paris, la Spitalul Pitie-Salpetriere. E realizat de Christian Cabrol. Marea Britanie își face și ea primul în mai 1968 (și al zecelea din lume), deși alții, tot de acolo, se laudă cu treaba asta ca fiind făcută în… 1979.

Mai există incongruențe, neașezări, orgolii. Cu cât citești mai mult pe temă, cu atât apar discuții despre ”primul în ceva”, ”primul undeva”, se contestă, se acuză, se insinuează, se explică. Pe lângă ”primul efectiv” apar experimente de dinainte. Se vorbește de ”transplantul experimental”. Nu uitați, asta însemna, în momentul când avea loc, oameni care sperau, oameni care au murit la scurt timp după. Dar fiecare din aceste umbre a împins povestea în lumina de azi.

Primul transplant de inimă din America Latină (și al 17-lea din lume) s-a făcut în Brazilia, în 26 mai 1968. Tot în 1968 Australia experimentează povestea dar începe efectiv în februarie 1984. Japonia ”marchează” în tot în 1968 dar să nu uităm că transplantul doctorului Wada a ridicat alte probleme, morale, referitoare la diagnosticarea morții cerebrale a donorului. 1968 e și anul Canadei. Până în octombrie 1968 se făcuseră peste 60 de transplanturi de inimă în toată lumea.

Decembrie 1968, Israel, primul transplant de inimă – dar să reamintim necazurile familiei donorului, care spuneau că ”inima a fost furată”… Aprilie 1969 – se alătură Germania. Polonezii au încercat în 1969 dar primul transplant le-a reușit doar în noiembrie 1985. August 1973 – Belgia. Chiar de, acum, poate părea puțin bizar anul.

Repet: trebuia să se încerce. Și s-au mai încercat multe… Iar, în lumină vedem rezultatele de acum, ”inima celor patru ore” care trec, maxim, de la recoltare și până la coaserea ei în pieptul altcuiva. Apoi, pilule, apoi… o viață bună. Dar asta se întâmplă pentru că în anii aceia nu s-a renunțat. Unele țări s-au aruncat mai repede în lupta asta, altele au așteptat până s-a văzut efectul ciclosporinei. Rolul său imunosupresor a fost descoperit în 1972. S-a gândit, s-a calculat, finalmente s-a încercat. În martie 1980 se folosea pentru primul pacient. Și așa a început al doilea val al transplantului de cord (care ne interesează acum), în lumea bună.

”Lumea bună”… Ar fi fost de dorit să învățăm scurtăturile, să înțelegem potecile. Aminteam de Belgia. În această țară se făcea primul transplant de rinichi în iunie 1963. Transplantau plămâni în 1968, ficat în 1969, inimă în 1973, pancreas în 1982, inimă-plămâni în 1983. Transplantau înainte de ciclosporină, după ciclosporină. Transplantau organe de care noi încă nu ne-am atins. Transplantul de plămâni, transplantul de cord-pulmon se poate face TEORETIC și în România. Practica ne omoară, însă.

Nu are sens să ne aruncăm la cord-pulmon, pentru ALTE orgolii, așa cum s-au mai făcut transplanturi în țara asta, și au murit pacienți, sau cum NU s-au făcut transplanturi în țara asta și au murit pacienți (da, și ”ne-facerea” trasnplanturilor ține, uneori, de orgolii…) cât timp ne-am băgat picioarele (că mai bine n-aș ști a spune) în programul de transplant de inimă…

Conceptul de moarte cerebrală nu era nici el bine definit în lume. Din 1978, moartea cerebrală e moarte. Și totul devine ceva mai simplu. Protocoalele pentru selectarea pacienților și studiile legate de rejet și imunosupresie ale lui Shumway au făcut ca această procedură să nu moară. Au contribuit și alți câțiva medici încăpățânați din alte țări – nu mulți. Definirea conceptelor a ajutat și ea la a se merge mai departe, fiind trasat mai bine cadrul. Așadar, valul doi.

Valul doi, cu țările interesate, avansate, precaute sau măcar orgolioase. Anii mai puțin nebuni ai transplantului, dar eficienți cu adevărat. O a doua cravată de pionier. În 1983 face Norvegia primul transplant de inimă. În mai 1984 avem Spania (iar Spania e cea care, acum, dă ora în transplantul european!) Olanda – 1984. Noiembrie 1984 – Austria. Avem încercări cu inimi de animale (xenotransplant), cu inimi mecanice. În California, în 1984, Baby Fae primește inima unui babuin și trăiește cu ea 21 de zile. În decembrie 1985 avem… Cuba. În septembrie 1988 intră în joc Zagrebul, Iugoslavia, acum Croația. Blocul Socialist European. Erau anii 80, când la noi se lua lumina, da?…

Primul NOSTRU transplant de inimă s-a făcut în 24 octombrie 1999. Șerban Brădișteanu, cel care l-a făcut, spunea că protocolul pentru transplant era făcut din 1995, de el, la Timișoara. N-a fost să fie. Iar, orgolii, mizerii, ticăloșii. N-a fost lăsat. Așa că primul transplant a fost mai târziu, la București. 1999 e târziu, pentru Europa. Deși, cum au arătat timpurile, prea devreme, poate, pentru noi…

Cele „patru ore magice” ale transplantului de inimă

 

Ai patru ore ca să iei o inimă și să o pui altundeva, în altcineva, și să nu-ți puște. Șerban Brădișteanu îmi spunea că e mai bine să vorbim despre trei, maxim. Dar povestea asta ține când ai un protocol care… curge. Adică ai coordonatori de transplant de care nu-ți bați joc, ai moarte cerebrală diagnosticată, ai un registru în care e trecut clar cine și ce inimă așteaptă și pe care nu dormi ca pe mormanul personal de aur, ai un mijloc de transport rapid și care, de preferat, nu pică prin munți, ai medici buni, ai bani și nu ai o grămadă de ticăloși care să pună tălpi. Nu e mare brânză, în fond, în locurile civilizate ale Europei. Doar la noi te oprești înplântat în cașcaval și orgolii…

Patru ore. Sau trei. Pe-acolo. Timpul de ischemie la rece. Ca inima, care ”nu e moartă, atunci, înainte de transplant”, să nu moară – după cum spunea Marian Gașpar, care a realizat transplanturi de inimă în Innsbruck și Viena, și care așteaptă (desigur, degeaba – în noua conjunctură a medicinei românești) reacreditarea Institutului De Boli Cardiovasculare din Timișoara pentru transplant de inimă.

Dar astea sunt orele magice, în care toți știu ce au de făcut – înțelegeți? În care mecanismul trebuie să umble ca un ceas elvețian. Și poate umbla, pentru că acum, măcar la nivel general, în Europa, este cu ce. Pentru o țară civilizată (Doamne, ce larg concept!…) este de neconceput să nu ai transplant cardiac (OK, în cazul în care nu ești Vatican sau Andorra), iar lumea, în zona medicală, îți judecă nivelul social după asta, cam așa cum se judeca mai demult în funcție de anul abolirii sclaviei, de al introducerii dreptului la vot pentru femei și, haideți să nu ne ascundem după deget, în funcție și de cel în care s-au legalizat căsătoriile gay.

Orele magice – astea, patru – sunt acum. Ca ele să fie așa cum sunt, am avut nevoie de anii magici ’80, așa că luați aminte la ei. Mai ales noi, ca români, avem nevoie să căscăm ochii la ei, cum tot ne-am ratat șansa de a fi priviți ca civilizați, ȘI din pricina programului de transplant cardiac… Pentru că va trebui să o luăm de la capăt. Și atunci ar fi bine să nu mai dăm IAR de probleme bananiere, gen religie, fraude, minciuni…

Fire și corzi ale coincidențelor

 

O conjunctură anume m-a făcut să găsesc un lucru extraordinar, legat de acele umbre neștiute care compun soarele de acum. Nu că n-ar fi multe dintre ele dar s-a întâmplat că am dat de una accesibilă mie, pe gustul meu. Am citit că prima inimă care s-a folosit în Italia, pentru un transplant, era a unui băiat din Treviso. Așa a început totul acolo, în Italia, în noiembrie 1985. Și că unei mici grădini botanice din Treviso i s-a dat numele acelui băiat: Francesco Busnello. Pentru ca ce s-a întâmplat atunci să rămână în amintirea italienilor, ca exemplu. Și că, pe lângă toate astea, părinții lui Francesco sunt încă în Treviso. Până la biletul de avion Timișoara – Treviso (ce bucurie că există cursa asta!) n-a mai fost decât un pas: telefonul la redacția Tribuna di Treviso, colegii italieni ce mi-au făcut rost de numărul de telefon al domnului Gianni Busnello, acordul lui de a ne întâlni în acea grădină botanică și ajutorul promis de prietena mea, Laura Spoială, ce locuiește în zonă, cu cazarea și traducerea.

Eram la Institutul de Boli Cardiovasculare din Timișoara când am primit numărul de telefon al domnului Busnello din Italia. Eram în Oradea, cu un sfert de oră înainte de a-mi lansa prima ediție a cărții despre transplant și donare, când a venit telefonul Laurei, cum că domnul Busnello a spus da. Eram peste o săptămână în cursa de Treviso, apoi în mașina Laurei, apoi în fața Grădinii Botanice Conservative ”Francesco Busnello” din Treviso, pentru a vorbi despre cum a început totul, acum 29 de ani, în Italia… Coincidențe, fire, legături ale sorții. Totul, ca undeva să poată fi un strop mai bine, după, prin asta. Pentru că îmi închipui că avem de învățat de la italieni. Iar domnul Busnello mi-a dovedit asta, prin dialogul avut. Oamenii de la începuturi sunt extrem de importanți.

Nu eram prima dată în Italia, legat de transplant. Nu eram prima dată în zona Veneției, legat de transplant, chiar. Și nici cu Laura, pe aceeași idee. Cu un an și jumătate înainte fuseserăm tot împreună la o lansare din cadrul Festivalului de Film de la Veneția. Și l-am convins pe fostul ministru al sănătății, Girolamo Sirchia, să ne ofere și nouă, românilor, filmul ”E la vita continua” pe care l-a realizat (adică l-a finanțat, ca să existe), pentru a-i sensibiliza pe italieni față de donarea de organe.

Un tânăr băiat salva, în film, prin inima sa, viața unui actor, după un accident de scuter. Francesco Busnello a intrat în moarte cerebrală după un accident de scuter, acum 29 de ani. Avea 18 ani. Inima lui a ajuns la un tâmplar. Nu știu dacă scenaristul s-a inspirat din realitate, pentru linia filmului – în septembrie 2012 nu știam de Francesco și deci nu am putut pune întrebarea asta. Am legat lucrurile abia acum.

Păsări de apă și plante

 

Fine de februarie. Aterizăm. Mă preia Laura. Mai avem puțin timp până la întâlnire. Mergem scurt într-un loc însorit din Treviso, pozez păsări de apă. Multe păsări de apă. E felul meu de a mă pregăti. Am citit, am notat, am cugetat. Știu ce trebuie să întreb și totuși… Chiar de au trecut 29 de ani, e aparte ce va urma. Nu vreau să ajung ca imbecilii mei colegi, care întreabă rece ”cum v-ați simțit când…” atunci când un medic vorbește despre drama colegei lui ce i-a murit în brațe, cu o zi înainte, pe când încercau să salveze vieți…

Respir aerul locului lui Francesco, primăvara ce începe să-și dea drumul aici. Păsările de apă sunt primul lucru ce-mi leagă inima de Treviso. Am mai fost aici, am mai pozat aici. Încerc să-mi potrivesc ritmul respirației cu al unui om pe care nu-l cunosc, cu care ne vom întâlni peste un ceas. Mă gândesc la balanța nenumită – sunt româncă, suntem românce, nu toți italienii ne iubesc, după atâtea crime și jafuri făcute acolo de români. În celălalt talger: dar suntem oameni, suntem în spatele Italiei, avem nevoie de exemple, avem nevoie să ducem această poveste și la noi… Mă rup de lângă păsările de apă cu mai puține temeri. Va fi bine.

GPS-urile noastre ne încurcă, ne descurcă, ne sunăm cu un prieten al lui Gianni Busnello, ne explică ce și cum cu ajunsul. Va fi și el de față la dialog. Vorbesc de prof. Gianni Anselmi, de la Accademia Trevigiana, biolog, care este vecin, prieten și inima grădinii botanice în care intrăm. Ce oameni frumoși, ce loc cu suflet! Încă nu știam asta, la intrare, dar s-a rezolvat rapid. Iubesc plantele, copacii, știu să-i recunosc cu frunze și fără frunze. Mi se confirmă iar că noi, cei ce avem o legătură mai aparte cu lumea verde, avem o limbă anume a noastră, dincolo de cea latină a denumirilor.

Și totuși, de la ea plecăm. Pentru că dau de un rodiu ce înmugurește, de niște pruni, de nuci, le spun denumirile latinești, prof. Anselmi ridică o sprânceană spre mine, cu el vorbesc franceza când nu ne traduce Laura, nu știu prea bine franceză, îi spun rapid că sunt și laborant biolog, după studii, pe lângă că sunt ziarist. Îi înflorește fața când spune: ”a, colega!” și din acel moment cele două teme mari ale întâlnirii noastre se împletesc firesc: Francesco, pe de o parte, și grădina botanică ce-i poartă numele, pe de altă parte.

Cuvinte-frunze de iederă

 

Laura vorbește dezinvolt italiană. Eu înțeleg aproape tot, nu am curaj să mă exprim. Prof. Anselmi vorbește franceză, domnul Busnello înțelege ceva engleză. Presimțim că va fi un haloimăs, suntem toți puțin încurcați, așa că bifăm mai întâi o plimbare prin mica grădină botanică. Aici sunt pomii ”vechi” ai zonei, pomi fără ”modernisme” – de aceea e o grădină botanică numită conservativă. Pentru că undeva este bine să se păstreze soiurile tradiționale. Poate nu e nimic spectaculos în asta – e ca o grădină a bunicilor, cu nuci și viță de vie. Dar lucrurile se schimbă în jur, aproape neștiut. Iar aici găsești lucrurile vechi. Legate de pământul acesta.

Francesco și băiatul domnului Anselmi erau prieteni, vorbeau despre ideea de a realiza o astfel de grădiniță. Cu rol științific. Apoi… Francesco s-a dus… Oamenii locului, și ei, ca și pomii de lângă noi, n-au fost indiferenți la drama lui Francesco, la cea a familiei lui. Primarul a dorit ca numele băiatului să rămână undeva, ca exemplu. Și așa s-a născut acest loc. Așa au ajuns și mai multe străduțe din localități din jurul orașului Treviso să poarte numele lui Francesco Busnello. Mi se pare absolut înălțător!

Mergem printre nume de plante și gesturi care compensează cuvintele, e o grădină fără alei, fără să strângă cineva fructele, fără să rupă florile. Nici măcar ouăle găinilor care se învârt pe aici nu sunt strânse – e un fel de metaforă compensatorie, simt eu, pentru lucrurile acelea ce ar fi putut să fie cumva, de nu s-ar fi transformat în umbre, în cărămizi ale istoriei… Iar umbrele sunt mereu libere.

Încă nu mi-am găsit limbaj comun cu domnul Busnello, așa cum există cu profesorul biolog, dar ne-am convins fiecare de bunăvoința celuilalt. Asta se simte. Clădim punți, cu fiecare pas, cu fiecare zâmbet încurcat. Îl văd lângă un trunchi de copac cu iederă și-l rog să se oprească un moment. Îi arăt iedera. Înțelege. Viețile au atâtea forme de a duce umbre și lumini mai departe… Iedera este o plantă plină de viață. Îmi aduc aminte de iedera Arahneei, țesută de ea pe marginea operei ei, în competiția cu zeița Atena. Pânza ei a sfârșit destrămată. Pentru că era mai frumoasă ca a zeiței.

Nu știu cât e de spus din toate astea – oricum, nu prea mult. Dar cred că unele lucruri se citesc în ochi. Și în iedera asta vie, atunci când restul încă nu pare viu, trăiește Francesco. Gianni Busnello înțelege. Nu forțează cadrul – vine de la sine. După ce-și ia ochii din ochii mei, privește iedera și copacul, în dialog cu trecutul, cu băiatul său. Pentru asta ne-am întâlnit aici. Pentru că exemplul despre cum trebuie să meargă mai departe viețile trebuie dus mai departe, peste tot.

Când ne așezăm, în mijlocul grădinii, la masa de lemn de acolo, deja zâmbim toți în aceeași limbă. Pentru ca totul să fie mai ușor și mai clar, eu vorbesc în română, Laura traduce în italiană și traduce și răspunsul primit, deși îl înțeleg, ca să nu am dubii ulterior, la transcrierea înregistrării. Îi ofer domnului Busnello cartea mea. O ține o vreme în mâini, în timpul discuției. Apoi îmi arată fotografii cu Francesco. În una e cu un câine. Au fost de bun augur păsările de apă. Și totul curge, curge. Domnul Busnello e pensionar, e voluntar. Ajută ca o mulțime de lucruri să se întâmple.

Mă uit la el în timp ce vorbește, pozez. Are ceva în el de tată universal. O întreb pe Laura, la plecare, de a avut și ea aceeași senzatie. Îmi confirmă: E TATĂL. Un om cald, așezat, dăruitor. Care te face să simți că e genul de om care-și risipește substanța și atunci când tace, și atunci când stă. Aproape îmi venea să-l cer de tată, la plecare… Un om-monument. Nu degeaba l-a cerut istoria, pentru începuturi…

Despre normalitatea de atunci, de la început

 

– Uneori vă gândiți cum ar fi fost Francesco la vârsta asta?  Vă spuneți că acum ar fi avut atâția sau atâția ani?

– Francesco era primul copil. Evident, făceam proiecte de viață pentru el. Și speram ca, așa cum a fost crescut, să se implice foarte mult în domeniul social. La școală era reprezentant al liceului. Se întorcea acasă de la o anexă a școlii unde a fost să facă o ședință cu elevii, când s-a întâmplat accidentul. Era vorba de revendicările elevilor pentru o școală mai bună. Se pregătea o manifestare la nivel de oraș pentru a se sensibiliza autoritățile, pentru elevi.

– El ce voia să se facă?

– Manifesta interes pentru sociologie. Pentru îmbunătățirea condițiilor sociale ale celor din jur.

– Dar vă gândiți ce ar fi făcut acum, la vârsta asta? Îl gândiți tată?

– Da. Clar că proiectele de viață pe care le face o familie normală pentru fiii săi cuprind și vârsta adultă… Sărbători, Paști, aniversări – te întrebi… Mai ales când e aniversarea transplantului. În 13 noiembrie a fost moartea. Datele nu coincid. Moartea s-a declarat în 13 și în 14 s-a făcut trasnplantul. În momentul acela îmi aduc cel mai des anume. Atunci e scadența.

– Dumneavoastră și soția sunteți persoane religioase? Ați cerut atunci părerea unui preot?

– Nu. Suntem practicanți catolici. Dar nu am întrebat pe nimeni. În momentul în care a fost dclarată moartea cerebrală și am fost întrebați de donare am spus da, și spuneam chiar dacă nimeni nu ne-ar  fi spus de transplantul de inimă. Doar în ziua respectivă a fost semnat decretul în ceea ce privește trasnplantul de inimă, în Italia.

– Mai mult ca sigur că se făcea deja transplant de rinichi în Italia. S-au folosit și rinichii?

– Treviso și Padova au fost primele la practicarea transplantului de rinichi în Italia. Doar pentru realizarea prelevării de organe am semnat, fără să se specifice pe organe.

Știți de s-au folosit atunci și rinichii?

– Da, și rinichii s-au folosit dar cazul a rămas în istorie pentru că era primul transplant de inimă de aici.

– Deci existau alte două persoane ce își trăgeau viața de aici. Ați ajuns să îi cunoașteți? Pentru că pe Ilario Lazzari, cel care a primit inima, l-ați cunoscut.

Nu. De regulă nu se cunosc părțile între ele dar atunci s-a știut pentru că a fost un mare bun medicatic. Prin lege nu se poate ști despre asta.

– După ce s-a întîmplat, vi s-a cerut, dumneavoastră și soției, să vorbiți la conferințe sau chiar să sfătuiți persoane ce ar putea dona, din zona Treviso?

– Da, la conferințe. Aici există o organizație ce lucrează cu sensibilizarea pro donare. Ei fac informări în școli, ei ne-au ruga să vorbim. Pentru familii de potențiali donatori ce trebuie să se decidă repede e complicat pentru că decizia trebuie luată urgent. E aproape imposibil de organizat o astfel de întâlnire.

– Ați spus atunci că ați avut foarte mare încredere în medici, că vi s-a spus meeu ce se întâmplă, ce se poate face, ce nu. Ați simțit vreodată că ar fi trebuit să vă gândiți mai mult la decizia dumneavoastră, din cauza deciziei medicilor?

– Ne întâlneam de două ori pe zi cu medicii ce îl îngrijeau pe Francesco, care le ziceau mereu ce ți cum. Când encefalograma era era plată, adică linie dreaptă, asta era, am avut încredere. Nu am avut nici un fel de dubii în ce privește diagnosticul. Și nici nu ne-am gândit vreodată că ar fi putut fi o altă soluție. Foarte multe persoane au spus ulterior că nu ar fi avut curajul să ia decizia pe care am luat-o noi și nu ar fi făcut-o.

– Au fost persoane ce v-au condamnat?

– Da.

– Nu ați regretat niciodată pasul făcut?

– Nu. Nu am avut niciodată dubii.

– În visele pe care le aveți, l-ați visat vredată întrebându-vă, pe Francesco, de ce ați acceptat donarea?

– Nu.

– Dar visați cu el?

– O singură dată. Dar era în activitate, la școală, la vârsta aceea. Soția, nu.

– Ați urmărit ziarele tabloide, cu coada ochiului, că scriu tâmpenii despre revenirea din moarte cerebrală?

– Da. Dar eu nu am avut dubii.

– Sunt ziariști ce scriu despre asta și folosesc noțiuni pe care nu le cunosc, amestecă moartea clinică și cea cerebrală…

– Da, și aici…

– Cum a fost când municipalitatea a vrut să dea locului ăstuia numele lui Francesco, cum a curs?

– Așa cum ne-am gândit că cineva trăiește în continuare și se bucură cu inima lui Francesco, în același fel ne-am gândit că și grădina asta poate fi un semn, o ducere mai departe a ideii că Francesco există.

– Dar cum s-a ajuns la decizie?

– Ideea unei grădini conservative era discutată între ei, Francesco și Mauro. Când au dat aprobările de la primărie, prof. Anselmi s-a gândit să dea numele acesta grădinii. Primarul a întrebat de mai multe ori ce se poate face ca populația să-și aducă aminte de Francesco. A fost o idee bine primită cea cu grădina.

– La cât timp după s-a hotărât?

– La câteva luni, la mai puțin de un an, în 1986.

– Au fost și alte inițiative?

– Mai multe localități din zonă au dedicat numele lui străzilor. Și există la spital banca de țesuturi ce îi poartă numele, aici.

– Când a fost ales Papa Francesco, ați simțit o legătură cu el din cauza numelui?

– Sf. Francisc e patronul Italiei. Noi i-am dat numele ăsta din cauza lui. Faptul că a venit Papa Francisc, care rupe totul cu trecutul, în ce privește gestiunea papatului, este și mai mult o legătură.

– Știu că l-au cunoscut pe Ilario Lazzari, receptorul inimii lui Francesco. Ați încercat să regăsiți ceva din Francesco în el?

– Da. Speram să recunoașetm ceva din caracterul lui Francesco în el. Dar persoana era total diferită. Din punctul ăsta de vedere am fost dezamăgiți…

– Era dulgher…

– Nu de asta. Generozitate, spontaneitate, altruismul pe care îl avea Fancesco – omul ăsta nu le avea. Pe de altă parte… În opinia comună, inima este sediul sentimentelor. Am înțeles că sediul sentimentelor nu este sigur inima…

– Ați spus că nu e bine să se știe donatorii cu receptorii, familiile. Ați rămas la aceeași părere?

– Da. Nu ar trebui să se cvunoască.

– Înțeleg că Lazzari a avut HIV. Nu se știe cum a luat dar el avusese mai multe transfuzii de sânge și se pare că așa s-a contaminat. Când a murit, ați considerat că nu a îngrijit bine inima lui Francesco? Atunci încă nu se verifica sângele ca acum.

– Nu. Unicul lucru pe care profesorul Vincenzo Gallucci mi l-a zis în timp e că Lazzari era extrem de riguros, de atent în a avea grijă de grefă și să nu se contamineze cu nimic. Încât cu siguranță nu are nici o vină în asta.

– Acuma s-au dus toți oamenii aceștia, Francesco, Lazzari, Gallucci – dumneavoastră și soția sunteți singurii supraviețuitori. Suntem la 29 de ani după, ați venit să mă întâlniți și pe mine. Simțiți că sunteți datori să dați, ca lumea să înțeleagă cât mai bine? Simțiți că vreți să ajutați înțelegerea?

– Cred că sensibilizarea personaelor pentru donare, și față de transplant, e o treabă fundamentală pentri o comunitate. Depinde de multe. Noi credem că un catolic trebuie să facă ceva pentru a ajuta comunitatea. Eu am fost sindicalist 40 de ani și cred că trebuie să faci ceva să îmbunătățești viața oamenilor. De 15 mă ocup de voluntariat, de toate tipurile. Sunt președinte regional al unei asociații ce reprezintă 300 de asociații ce fac servicii de voluntariat de toate tipurile – transport, companie, mâncare, asistență la domiciliu.

– Are legătură cu biserica?

– Nu, e o asociație laică.

– Mă pun în pielea omului care poate să spună da. Care e foarte greu. Aici avem de lucrat și în România, cu omul care e în poziția să spună da. Care a fost cel mai greu gând pe care l-a dus atunci, de așezat? Cu ce v-ați luptat cel mai mult?

– Cu disperarea că nu puteam să facem nimic ca să ne salvăm copilul, cu incapacitatea asta…

– Dar ce era ce v-ar fi împiedicat să spuneți da?

– Doar o rezervă morală, eventual, dar nu exista. A fost un da din toată inima.

– Același mesaj ce l-a transmis acum 29 de ani și îl oferă prin voluntariatul său l-ați transmite și românilor?

– Absolut. De la o informare bună despre limitele științei în salvarea unei vieți – de acolo te gândești ce poți face pentru ceilalți.

Când să fii catolic, când să fii, simplu, om

 

În mare, asta e discuția. E de o radiografie simplă, cuceritoare. Îi șoptesc Laurei, mândră: am înțeles aproape tot ce a zis. Râde de mine: ai înțeles pentru că vorbește foarte simplu și clar. Vedeți, Gianni Busnello  e un om simplu. Nu cred că dă cu șmirghelul pe piatra filosofală, în serile sale libere. E un om simplu, generos, cu unghiuri drepte, cu răspunsuri pe care le-a căutat el înainte, ca să fie totul clar. Simt asta după cum răspunde. Întreb, Laura traduce, el spune Nu sau Da, cu punct după ele, fără să caute răspunsul pentru că el era deja acolo de o vreme.

Păsările mele de apă îmi fâlfâie o aripă pe-aproape: ”gheața se formează pe vârfurile aripilor mele, m-am gândit, m-am gândit la toate”, îmi cânt rapid, din Pink Floyd, din ”Learning to fly”, în gând. Dar ar fi o greșeală jurnalistică pentru mine să folosesc întrebări ce solicită (și primesc) răspunsuri doar cu nu sau cu da. Și de aici începe încă o felie din generozitatea interlocutorului: după acel nu sau da, clar, hotărât, așezat acolo, în el, de o vreme, vine mereu și explicația, parcă pentru a nu mă lăsa cu mâna întinsă. Un om fain, am spus eu.

Un credincios care nu a avut nevoie de preot ca să ceară sfat, ci de limpezimea lui cu el. Care a avut încredere în medici deși poate nu erau noțiuni pe care să le fi avut în fondul principal de cuvinte în zilele de dinaintea accidentului. Un catolic ce invită religia să aibă o părere atunci când are de găsit căi pentru a ajuta, nu pentru când ar fi putut să le oprească. Și să nu uităm că acest lucru se întâmpla acum 29 de ani, când discursul fericitului Papă Ioan Paul al II-lea, peste câteva zile sfânt, din 2000, încă nu ajunseseră pe aripile internetului în toată lumea, precizând poziția Bisericii Catolice, pro donare, pro transplant…

Nu mi-e în clar, sesizați uluitoarele tușe ale portretului acestuia, atunci când îl comparăm cu situația din România? Aici mulți oameni educați stau pe gânduri, când e să doneze. Aici Biserica Ortodoxă Română se preface că e pro-transplant dar, pe la spate, cârâie împotriva acestei proceduri, pe la colțuri dar și din amvon (vorba vine – la predică, adică). Aici un popă ortodox e mai ”deștept” decât medicul coordonator de transplant și spune celor ce ar putea dona că e ca și cum și-ar condamna copilul la moarte, de semnează acordul – în anul de grație 2013. Omul ăsta minunat, Gianni Busnello, a avut încredere în medici. Când i s-a spus că nu se mai poate face nimic, s-a gândit la alții. Acum 29 de ani. Noi trăim în continuare într-un ev mediu social ortodoxizat, în care medicul e mai degrabă ”unealta deavolului” (sic!) decât cel care știe ce se întâmplă în meseria sa.

Cele patru ore magice ale inimii sunt patru, sau trei, în lumea civilizată. Noi mai avem mult de tot să ajungem la înțelepciunea tatălui primei inimi transplantate din Italia… Ani… Mulți ani…

Legende pentru final

 

Suntem pe plecate. Prof Anselmi dispăruse pentru un timp dintre noi, de la masă, în casa de peste drum, unde locuiește. Vine cu brațele pline cu pliante și filmulețe pe teme de botanică pentru cea pe care cu atâta generozitate o numește ”colega lui”. Mă rușinează asta deși, desigur, îmi și crește inima. Îmi oferă o medalie a Academiei Trevigiana, spre aducere aminte a drumului pe care l-am făcut pentru interviul acesta. Academia va duce mai departe numele lui Francesco Busnello, și eu voi încerca să fac același lucru, așa se leagă frumos, iar, firele dintre noi.

Mi-e frică de lucrurile bune ce se termină. Prof Anselmi ne invită în casă pentru o cafea dar e deja târziu, plecăm, aș fi stat cu ei la o poveste tihnită despre orice, sunt oameni așa de faini, de parcă ar avea semințe de liniște înfipte în gesturi, ne rupem, curg celelalte zile venețiene, cândva ajung iar cu Laura la aeroport, îi mulțumesc pentru tot, rămân singură, sunt înainte de îmbarcare, intru pe fugă într-o librărie de pe terminal și iau o carte în mâini. Îmi spun, îmi promit așa, ca într-o mitologie creată brusc, copilărește, că ce voi găsi în cartea aceea, în minutul acela, îmi va da încheierea a ceea ce scriu, va face totul rotund. Și dau de două legende pe care nu le știam.

Una a Podului Rialto, unde diavolul distrugea noaptea ce se făcea peste zi, la construcție, și cerea sufletul primei ființe ce va trece podul, ca plată pentru ne-distrugere. A fost să fie copilul încă nenăscut al soției constructorului. Pentru că răul culcă la rădăcina binelui umbre nevinovate, ca ca a lui Francesco, drept mortar…

Și o a doua legendă, a lui Orio și a Melusinei, și a inimii de pământ ars, roșu, care vorbește lumii despre iubirea lor, undeva în Veneția, pe o casă. Și care ți-o promite pe a ta, dragostea ta, de o atingi. Uite că de inima asta nu știam, deși am bătut Veneția de nenumărate ori, prin tot felul de cotloane…

Inimi care cresc

 

Mereu mai e o inimă de atins pe undeva, spre care să te întorci, mereu mai e o dragoste de găsit sau de ameliorat… Dacă nu a ta,  dacă e prea târziu, atunci măcar a altora – pentru că nu rămânem în lume decât prin ce dăm.

Și totuși, sfârșitul materialului nu e aici. Ci la o inimă pe un copac, pe care am găsit-o pe net. O fotografie semnată de Lynda Giddens, de pe flickr. Vedeți, unii oameni își scrijelesc șoaptele inimilor pe copaci, și ele cresc și se măresc în ani, urâțind copacul pentru caricatura unui gând din niște oameni mici, înguști… Copacii lui Francesco, din Treviso, îi poartă inima în ei, pe dinăuntru, pe sub iederă. Și ce poate fi mai frumos decât să trăiești veșnic, așa?… Deși încă îmi pare rău pentru visele acelea nevisate…

Ramona Băluțescu

This post was written by:

- who has written 4205 posts on Presa Oradea.


Contact the author

Leave a Reply

Please type the characters of this captcha image in the input box

Please type the characters of this captcha image in the input box

Jurnal de pe frontul neputinței

Indivizi lunecoși, cu cefe late, la costume, aleși pentru a-i reprezenta pe cei mulți și a duce cetatea spre bunăstare, sunt preocupați doar de propriul lor bine, caută modalități pentru a fura fără să fie prinși, iar dacă sunt prinși, să scape cât mai ieftin. Toate acestea în timp ce marea masă de manevră este ținută din bici, cât mai needucată cu putință pentru a nu cere socoteală, a nu se revolta, a nu deschide ochii.
Avari și inculți, incapabili să lege două vorbe, mint prostimea că România este o mașină de lux când, de fapt, e un hârb gata-gata să se dezmembreze la cea mai mică curbă. Cum să ai creștere economică de peste 5%, cea mai mare inflație din UE și să te împrumuți ca pe timpul crizei economice?
Ziua de mâine a celor, din ce în ce mai puțini, care țin în spate tot scheletul hidos al hienei numită stat, este amanetată de bișnițarii de moravuri ușoare puși în fruntea țării. Naționalizarea pensiilor private înseamnă de fapt confiscarea unui viitor ceva mai bun. Distrugerea și otrăvirea prezentului nu este suficientă, trebuie eradicată și șansa unui viitor mai bun.
Grupuri de oameni needucați dar cu influență, cu idei demne de evul mediu, vor să impună tuturor, ceea ce ei cred că este normalitate. Preocupați nu de rata mare de șomaj, de situația economică dezastruoasă, de mortalitatea infantilă, nu de familiile care au probleme sau de cauzele care îi fac pe tineri să nu mai întemieze familii, nu de copilele care devin mame în clasele primare, nu de copiii morți din fașă pentru că nu au fost vaccinați, ci de cine cu cine împarte cearceaful.
Rezultatul? Plecăm și nici nu mai vrem să știm unde e țara asta pe hartă. România este a doua țară, după Siria, ca număr de emigranți în Europa. Iar la noi nu este război.

Citește mai mult