Categorized | Religie/Culte

Am cunoscut un sfânt!

Atunci când oamenii iau ca pe o jignire proprie, din partea sorții, dispariția ta, ai fost iubit. Nespus de iubit. Totul a început în iulie 2007. Privesc în spate și mi se pare așa de demult… Și totuși, când număr anii, sunt doar șapte. Și pare puțin. Dar au fost ani plini, ani umpluți de evenimente, ani în care lumea aceasta, a credinței, cu care nu am personal vreo legătură, a devenit viața mea, locul unde am încercat să ajut să se limpezească lumea.

Totul a pornit de la o prietenă a mea, Dana, cu care și făceam limba engleză, acasă. Avea o problemă medicală și ajunsese în spital, la Ginecologie, în Timișoara. Voia desfundarea unei trompe uterine. Era singură aici, părinții ei locuind într-un alt județ. Era credincioasă, era ortodoxă. Era în spital, cu o zi înainte de operație, când m-a sunat, disperată. Mi-a spus că un preot ortodox a trecut prin salonul lor, să ofere rugăciuni, și că a întrebat-o de ce e acolo. După ce i-a spus, el a întrebat-o dacă e măritată. Cum i s-a răspuns negativ, acela i-a spus că e păcătoasă, și a întrebat-o cum se gândește să facă un copil, nefiind măritată. De parcă a doua zi după operație ar fi vrut să iasă pe stradă și să rezolve… facerea unui copil.

Prietena mea era extrem de tulburată când m-a sunat. Aflată în fața unei încercări deosebite pentru viața ei, exact un preot care să o facă păcătoasă nu-i lipsea. Plângea la telefon, îmi spunea că, după ce a plecat preotul, și celelalte femei din salon îi spuneau că e păcătoasă, îmi era frică să nu fugă din spital sau să-și ia viața…

Am sunat rapid un prieten ce era doctor acolo, era chiar de gardă, i-am zis că vreau să intru în spital, mi-a spus că e ok și mi-a mai povestit în două vorbe despre acel preot ortodox, care mai încurcase și altă lume pe-acolo (nici nu merită să-i pomenesc aici numele, deși i-am urmărit activitatea, de atunci, prin ani). Am sărit pe bicicletă și am plecat prin ploaia mocănească până la ceea ce noi numim Maternitatea Bega.

Cum am intrat, am dat de o namilă de preot la gâtul căruia am sărit, explicând că nu e firesc ca un bolnav să aibă nevoie de consiliere anti-suicid atunci când pleacă un preot de lângă el. Mă simțeam ca un hamster care urlă la o mâță. Omul nu avea alte mâncărimi decât „cine mi-a spus” și îmi explica, ce e drept, pe un ton decent, aberații din lumea talibană. Văzând că nu am cu cine să discut, am spus că n-are sens dialogul nostru și că mă voi duce la superiorul lui, la mitropolit.

Apoi am ajuns la Dana în salon, unde le-am explicat madamelor de acolo că eu nu sunt creștină și că știu să și răzbun lucruri, dacă va rămâne ceva de plătit la speță, și că există și saloane mai puțin confortabile în acel spital, în caz că mai cârâie ceva despre credință și necredință față de prietena mea. Acum îmi vine să râd când mă gândesc la discursul pe care l-am oferit, uitându-mă cât de urât puteam. Și puteam. Dar atunci părea singura soluție utilă, pe termen scurt.

Am luat-o pe Dana pe coridor, spunându-i câte ceva despre discuția cu popa. Fata trecuse din disperare spre o ură mocnită față de tot ce însemna preoție și oamenii din tagma asta. Ceea ce iar nu era bine. I-am promis că voi vorbi a doua zi cu mitropolitul, în schimbul așezării ei. Speram ca lucrurile să curgă bine cu operația și ca Dana să își reconsidere vederile după ce va fi scăpat din asta. Un lucru era cert: că faza ei de credincioasă ortodoxă risca să fie avariată grav de prostia nenorocitului aceluia fără har.

Am mai dat câteva telefoane în ziua aceea, printre care și profesorului Munteanu, șeful clinicii, spunând că trebuie făcut ceva cu indivizii ăștia, care tulbură mai mult decât să ajute. Am întrebat cunoscuți preoți dacă mitropolitul mă va primi pentru problema asta. Mi-au spus că da. Nu îl cunoșteam personal. Ne vedeam, doar, la diverse manifestări, ne salutam și atât. Știu că ne întâlniserăm inclusiv la ceva care împlicase și prezența Regelui Mihai, în foaierul Operei – aceleași saluturi amabile, din partea lui și a Regelui – doar că asta nu se poate numi cunoaștere.

M-am dus frumos la Mitropolie, a doua zi, unde nu intrasem, cred, niciodată până atunci, pentru că mă ferisem să scriu despre culte, necredincioasă fiind. Dar acum ardea. L-am întâlnit pe diaconul mitropolitului, părintele Radu, cum i-am spus mereu, de atunci, și m-am prezentat, spunând că aș vrea o audiență la Înaltul. Adică atunci nu le știam pe astea cu titlurile – eram la nivelul de „domnul Corneanu”. Avea pe cineva și trebuia să aștept puțin.

Am întrebat cine se ocupă cu pastorația în spitale, cum aveam timp, și am fost îndrumată spre părintele șef peste social. M-am dus în biroul lui și abia am apucat să deschid gura, că s-a pus să urle la mine. Îmi era clar că fusese pregătit că „vezi că vine una cu gura mare, de la presă”. Doar că cea cu gura mare are, într-adevăr gura mare, și nu e nici așa ușor speriabilă, așa că, după ce am auzit pe un ton mult prea înalt că am venit să tulbur lumea etc etc, s-a ridicat și vocea mea în duel.

Povestea nu a ținut mult, am plecat din acel birou dacă am văzut că nici aici nu am cu cine discuta, dar respectivul (cu care măcar am ajuns să mă salut, în ani) a venit după mine în biroul părintelui Radu, urlând în continuare – senzația mea a fost că va și pune mâna pe mine să mă dea afară, și nu uit cât oi trăi privirea rapidă pe care am aruncat-o în încăpere, după un calorifer în care să-mi încleștez mâinile ca să nu fiu scoasă și, eventual, pentru a avea un punct de sprijin de trebuie să răspund cu un picior în burtă „interlocutorului”. Ciudat sentiment. Și acum zâmbesc când mai ajung acolo, privind caloriferul pe care îl ochisem ca și ajutor, sub ochii șocați ai părintelui Radu, om foarte pașnic și de care m-am apropiat, în timp.

Nu a pus nimeni mâna pe mine, până la urmă. Dar preotul acela a plecat înapoi în biroul lui, de unde l-a sunat pe părintele Radu și i-a spus să nu mă ducă la mitropolit. Îmi era clar după felul în care a ridicat părintele îndată ochii spre mine. A ascultat, a pus jos receptorul. M-am uitat hotărât la el și i-am zis: „Nu plec până nu dau de Corneanu, așa să știți”. Mi-a zis: „Bine, se face, dar pot să știu și eu ce s-a întâmplat?” Eram deja extrem de capsată și i-am răspuns, deși nu o merita: „Nu! Nu mai spun nimic nimănui până nu vorbesc cu mitropolitul. După, vă explic tot ce vreți”.

Când a fost de mers, ne-a luat pe amândoi, și pe mine și pe „social”, și am trecut curtea ce despărțea clădirea unde ne aflaserăm de cea în care avea birourile și apartamentul mitropolitul Nicolae Corneanu. Pe drum, pășind în urma părintelui Radu, eram ca două pisici ce sunt pe cale de a se scuipa, iar aerul zbârnâia încordat între noi. Și nu mai aveam calorifere de ajutor.

Am ajuns în fața mitropolitului, i-am văzut fața blajină și l-am privit în ochi. I-am spus că aș vrea să-mi acorde un minut între patru ochi, înainte de a-i prezenta speța, și i-a făcut semn preotului să meargă într-o încăpere alăturată. M-am așezat aproape de mitropolit, acolo unde îmi arătase, și i-am spus, privindu-l adânc în ochi, că eu nu sunt credincioasă dar că am venit pentru o fată care este, și că cred că ar fi bine să nu-și piardă credința, dacă tot poate să o aibă, din cauza unui preot de-al lui care nu-și face bine treaba. L-am întrebat dacă are vreo problemă cu statutul meu. Mi-a spus, zâmbind, că nu. Atunci am zis că asta e tot, privat, și că, de dorește, poate să-l cheme pe individul ăla. Era clar din cuvinte și din ton că nu apucasem să mă iubesc nici cu acest al doilea om al său. Mi-a spus că el stă bine unde e și că pot să-i povestesc despre ce este vorba.

Era ca un magnet, ca un șarpe al hipnozei. Îmi înfipsesem ochii în ochii lui și nu mai puteam să-i scot. Din ziua aceea am știut că apreciază oamenii care îi vorbesc deschis și care îl privesc în ochi. Care nu au nimic de ascuns. Și că simte asta.

I-am povestit toată tărășenia. Mi-a spus încet, rar, trist, că am dreptate. Și că preotul acela are o problemă la pastorație și că o să-l cheme să-l mustre și să-l îndrume. Și a continuat: „Dar, până atunci, dacă sunteți de acord, aș veni eu la spital să vorbesc cu prietena dumneavoastră, și să o încurajez. Doar vă rog să reveniți peste două ore, când îmi termin programul de audiențe, și mergem împreună, cu mașina mea – mai am pe cineva de vizitat și la Județean”. Bun, cum să nu îl iubești pe omul ăsta? Sentimentul ăsta m-a apucat brusc, ca un val de sânge ce marchează o hemoragie masivă. Pur și simplu mă uluia propunerea lui, mă cucerise instantaneu.

Am mai cârâit puțin, ca să fiu sigură că nu există, totuși, opreliști. I-am spus: „Știți, Dana e acum în operație, nu știu când se va trezi”. A zâmbit: „Nu mergem acum, poate până atunci putem vorbi cu ea”. O ultimă gâlmă de așezat, a precauției. Îl rog: „Dar puteți vorbi dumneavoastră cu cei de la poartă, să știe că m-ați chemat, că altfel nu știu dacă mă primesc iar, că era să ne cam batem”. Râde și mă asigură: „Da, o să sun eu”.

Plec scurt, dau câteva telefoane. Îl sun și pe profesorul Munteanu, spunându-i că mitropolitul dorește să viziteze pacienta din cazul despre care îi spusesem cu o zi înainte, se isterizează pentru că „Eu trebuie să plec din spital, nu pot să îl întâmpin, nu pot să fac ce se cuvine”, bla bla. Nu am timp de de-astea deci, în ciuda faimei sale, îl întreb scrurt: „Ne interziceți intrarea în spital”? Își reia discursul, mai calm: „Nu, cum să vă interzic, doar ziceam că…” „Bine, atunci totul e ok, mulțumesc. Nu pe dumneavoastră vrea să vă viziteze ci pe fată. La revedere”.

Revin, leg bicicleta de unul din grilajele geamurilor joase din curtea Mitropoliei, plec cu Înaltul și cu șoferul său. Stăm o țâră la Județean, o luăm spre Matern. Povestim diverse. E un om plăcut, așezat, cu simțul umorului. Coborâm, eu și cu el, la Matern, mă roagă doar să-i las spațiu la mâna dreaptă, să poată să se sprijine de balustradă, urcând.

Îl privesc pe omul acesta bătrân și bolnav, care conduce ortodoxia din Banat, cum a ieșit din confortul casei lui pentru a repara greșeala cuiva de sub el, pentru a mângâia și a da speranță. Admirabil om! Urcă încet, chinuit – pe atunci nu îi știam bolile, încercările, durerile fizice. În calea noastră, personalul spitalului, pacienți, aparținători îi deschid drumul și îl întâmpină zâmbind luminos, cerându-i binecuvântarea. Mă simt cumva stânjenită să fiu cu acest om, să-l fi adus pe acest om – sunt ca un postament a ceva mult mai mare decât mine, ca un argint nevrednic ce a primit în chingile sale un diamant… Mă mișcă bucuria și respectul cu care îl privesc oamenii pe mitropolitul Corneanu. Mă întreb de o fi din cauza funcției sau pentru cum e el ca om. Aveam să aflu în timp. Și să mă bucure răspunsul.

Ajungem la etajul prim, o luăm spre Anestezie – Terapie Intensivă, intrăm. E aici și mama Danei, deja, sunt și alte persoane dar nu văd mai nimic. O văd pe prietena mea, în pat, adormită, merg în stânga ei, mitropolitul în dreapta, o hâțân ușor până deschide ochii. Și urmează una dintre cele mai neobișnuite prezentări pe care le-am făcut în viața mea: „Dana, uite, domnul e mitropolitul Banatului!”

Îmi povestește Dana mai târziu: „Am deschis ochii, am văzut un preot și mi-am zis că mor… Apoi te-am văzut pe tine și mi-am zis că, poate, totuși, nu mor… Nu mai știu ce am vorbit dar, după ce ați plecat, lumea m-a întrebat dacă sunt prietenă cu mitropolitul. Le-am spus că nu dar că am o profesoară de engleză mai aparte.”

Știam că Înaltul nu a făcut lucrul acela pentru publicitate sau pentru a impresiona. Chiar dacă era prima zi când am stat de vorbă cu el, se vedea că nu e omul gesturilor „de dragul presei”. Așa că l-am rugat ceva, încă de pe drumul spre spital. I-am spus că nu știu cât de conștientă va fi Dana de ce va curge în jurul ei și că îl rog să mă lase să fac o poză pentru ea, ca amintire. Nu mi-a cerut asta dar, pentru că nu mă cunoștea (deși probabil și el începuse deja să o facă), pentru a nu mă crede în goană pentru vreun articol, i-am promis, fără să îmi ceară: „Nu voi folosi fotografia aceea cât sunteți în viață”. Din păcate, a venit timpul să o pot folosi – pentru că mi-a permis să o fac.

I-a vorbit frumos Danei, cald, încurajând-o. N-a spus un singur cuvânt despre preotul care dăduse totul peste cap. Ne-a rugat ca, după ce va fi ieșit Dana din spital, să îl vizităm la Mitropolie, și așa am și făcut. Am coborât, târâți de o asistentă, în biroul profesorului Munteanu. Care încă nu dispăruse. Și care a găsit momentul pentru a ne ține o teorie față de Biserică ce a fost întotdeauna aproape de Medicină, sprijinind-o – și alte texte absolut goale de sens.

Mitropolitul zâmbea îngăduitor dar pe mine m-a luat, ca de obicei, gura pe dinainte. Și i-am spus: „Da, sigur, am văzut asta și la Congresul Internațional de Transplantologie din 2000, de la București, unde patriarhul Teoctist a venit ca o lebădă, povestind despre serafimi și heruvimi, în plen, fără să spună dacă BOR își dă acordul pentru procedura de transplant sau nu. Dacă nu ne-am fi coalizat noi, ziariștii ce am fost acolo, să spunem că, prin prezența patriarhului, BOR își dă acordul pentru asta, ar fi rămas totul așa, în coadă de pește”. Profesorul a rămas mut. M-am uitat la Corneanu și l-am văzut zâmbind într-un mod aparte, mic, hâtru, cu grijă să nu-l jignească pe Munteanu. Și am realizat iar, pentru ziua aceea, că mitropolitul agreează să se spună lucrurilor pe nume, chiar dacă lucrurile acelea nu sunt „de roz” despre lumea lui.

O prietenă, călugăriță catolică, m-a ascultat, zilele acestea, după șapte ani, povestind de ziua în care m-am cunoscut cu mitropolitul Corneanu. Și m-a întrebat cum de am putut reține atâtea detalii, legat de ce s-a spus, de cum a fost atunci. Nici nu mi-am pus niciodată problema. Dar, cum am foarte vii în mine cele de atunci, probabil e semn că au fost extrem de importante, dacă s-au păstrat așa. Pentru că de aici a început încă o schimbare majoră a vieții mele, a credinței mele în oameni, a legăturii mele ciudate dar oneste cu Biserica.

Pe drumul spre Mitropolie i-am spus Înaltului, privind gardul de la reședința sa, că e ușor de sărit și că, de nu mă duceau la el, normal, l-aș fi sărit cu siguranță, și tot ajungeam să ne întâlnim. Mi-a spus, râzând, că l-au mai sărit și alții, dar nu cu scopuri bune (aveam să aflu mai târziu de crima care a avut loc cândva în mitropolie, și de furt), și că nu trebuie să-mi fac probleme pentru că îmi promite că voi avea întotdeauna ușa deschisă la el. Și așa a fost. Și din acea zi am avut un prieten nou. Nu doar pentru că el începuse să dea ci și pentru că a venit cândva momentul să dau și eu înapoi pentru miracolul unui gest extraordinar pe care mi-l pusese în față.

A trecut timp de atunci. Sigur, am mers cu Dana la el după ce fata a ieșit din spital. Și a fost bine. Și Dana e și azi credincioasă, și cercul s-a închis cumva, firesc, când, după decesul mitropolitului, în una dintre zilele în care timișorenii i-au ajuns la catafalc, pentru rămas bun, am fost cu ea acolo, împreună, pentru a-i fi alături când și-a luat și ea rămas bun. Pentru că așa trebuia să fie. Dar, dincolo de Dana, am mai ajuns de zeci de ori la Mitropolie în anii care au urmat.

Împărtășanie

S-au înlănțuit ciudat lucrurile. Nu mă interesase niciodată lumea religiei dar acum întâmplarea făcea să îmi apară în față neașezări ale poveștii ăsteia, oameni care aveau nevoie de ajutor, ticăloșii, probleme. Și… promițându-mi-se ușa deschisă la Înaltul, am folosit-o. Și am fost mereu bine primită, pentru că mitropolitul vedea că vin mereu pentru alții, care au nevoie de dreptate. Și mă asculta cu atenție și bunăvoință.

Au fost atâtea cazuri în care am ridicat două degete, că ar fi greu să le pomenesc pe toate. Pentru românii din Timoc, pentru scandaluri din parohii din Banat, pentru implicarea în politică a preoților, pentru mizerii făcute greco-catolicilor, pentru oameni săraci pe care voiau să-i jecmănească preoți ortodocși, pentru un milion de daraveri. Mă primea, asculta mereu totul cu atenție, încerca să rezolve. Îmi mai povestea el, îmi cerea să-i povestesc eu despre locurile pe unde ajungeam, despre cazurile despre care scriam. Era un avid consumator de presă și îmi făcea mare plăcere să îi aduc din cele pe care le scriam.

Îmi făcea mici cadouri, spunându-i maicii Mihaela, cea care îl îngrijea de ani, și de care m-am apropiat și eu cu drag, în timp, că nu se poate să plec de la ei din casă fără ceva. Și primeam sau o carte, sau un calendar, sau câte o floare, sau o metanie, sau tot felul de lucrușoare dragi, cărora încercam și eu să le găsesc cumva perechea, în răspuns, la vizitele următoare. Îmi permitea să fiu eu, așa cum sunt, și aprecia sinceritatea – și chiar și extravaganța, uneori. Și glumea mereu. Glumeam amândoi.

Cândva i-am adus niște frezii jigărite. Mi-a spus: „Numai atât?” I-am replicat imediat: „Știți ceva, eu mănânc o săptămână din freziile astea”. Sigur, din afară sună puțin ciudat dar era modul nostru de a glumi, dezvoltat în ani, în care fiecare plusa cu câte ceva. În ziua aceea mi-a pus în brațe, la plecare, un buchet de trandafiri cu orhidee. După ce s-a terminat treaba cu împărtășania, vorbind la telefon, i-am spus: „Aveți de dat o bere”. Sigur, a replicat ca de obicei: „O bere? O ladă! De șampanie!” N-a apucat să o dea, aici, jos…

Într-unul din ani, în noiembrie, de ziua sa, mi-am spus că toată lumea îi va aduce cadou flori și am vrut să îi fac o altfel de bucurie – am luat cu mine unul dintre porumbeii pe care îi vindecasem și i l-am dat să-l mângâie. „Puiu”, în rest extrem de blând, dar neobișnuit cu alte persoane, a zburat când mitropolitul, încântat, a spus că n-a mai avut de multă vreme prilejul să atingă o pasăre, și l-a mângâiat.

În momentul acela am înlemnit – eram într-un birou cu o ușă deschisă, în plalat se mai aflau invitați, în fracțiunea aceea de secundă deja îmi închipuiam cum ne vom porni, o armată de oameni, să-l hăituim pe Puiu, spre prindere, prin palat, peste invitați. Dar, ajungând în dreptul părintelui Radu, acesta l-a prins fulgerător și mi l-a înapoiat, spunându-mi că a avut și el porumbei.

O desfășurare mai puțin fericită a fost la propunerea mea de a merge să admirăm arborii de lalele înfloriți din parcul de lângă Mitropolie, Parcul Rozelor, maica Mihaela, care era lângă noi când l-am invitat pe mitropolit acolo, burzuluindu-se la noi, ceea ce l-a făcut pe Înaltul să ridice spășit din umeri. Așa că i-am adus eu o rămurică înflorită, și atâta a fost.

În alt rând a convocat un sinod mitropolitan cu hârtiile pe care i le adusesem – a avut încredere că ceea ce am obținut arată o stare de lucruri care nu este firească, în eparhia condusă în Serbia de episcopul Daniil, și l-a chemat pe acesta, laoaltă cu colegii, să mustre pe aceia care greșiseră. Nu știa, pe atunci, că în același an urma să fie și el vizat pentru o muștruluială exemplară. Care a schimbat totul, peste tot.

Ar mai fi multe de zis. Poate, la o ediție viitoare a volumului pregătit. Cert e că am ajuns cumva în vara lui 2008, când se dorea caterisirea Înaltului. Omul pe care îl văzusem făcând bine, care fusese mereu drept, de când îl cunoșteam. Voiau să-i facă rău. Pentru ceva ce nu era decât un gest de apropiere între culte.

Am simțit visceral nevoia să „mă bag”. Să fac ceva. Să îl apăr. Nu știam cum, nu știam ce e de făcut, dar s-a concretizat pe parcurs. Mai întâi a fost acțiunea de susținere din piață, a colegului de la Radio Timișoara, apoi am chemat eu oamenii la Filarmonică. Se găsesc aceste lucruri în articolele mele. Ce nu se știe larg e cum au curs aceste zile și nopți.

Mai întâi am mers la el și i-am spus, când scandalul mocnea: „Eu nu vă întreb ce ați făcut în acea biserică greco-catolică sau ce n-ați făcut, pentru că mie mi-e egal. Vă întreb ce îmi spuneți ca să scriu”. Și mi-a spus. Și am publicat. Dar scandalul a luat amploare. Și atunci a fost de regândit strategia. Declarațiile sale pentru alții au devenit mai stufoase decât, cred, ar fi trebuit. Și deja era clar că va veni furtuna.

Toate acestea nu ar fi existat, sigur, dacă un preot greco-catolic lăsat să i se urce „strategia” la cap, Cristian Terheș, din SUA, nu ar fi considerat de cuviință să scrie că „la Timișoara s-a întâmplat o minune”. O minune care convenea, sigur, catolicilor, dar care, în felul în care a fost prezentată, a dus la evenimentele de mai târziu. În acel moment, catolicii deveniseră cei care, pentru a trage spuza pe turta lor, îl trimiseseră la autodafe pe Corneanu. O strategie de începător în ale șahului, care câștigă un pion acum pentru a sacrifica regele în câteva mutări. O strategie de nebun. Și care, cu toate eforturile ulterioare, inclusiv ale lui Terheș, nu a putut opri drumul spre aberația care a urmat.

Anania a cerut caterisirea lui Corneanu. A făcut comentarii penibile, nedemne de un mitropolit, față de colegul său. Îl ura. Cred că ura pe toată lumea, oricum. Am comparat deseori seninătatea lui Corneanu și acreala lui Anania. Ce diferență între cei doi…

L-am sunat pe ÎPS Bartolomeu Anania, a ridicat vocea la mine la telefon, după ce a auzit că sunt din Timișoara și a aflat ce lămuriri vreau. Nu reacționez prea bine când cineva ridică vocea la mine, nemeritat. Am urlat și eu la ierarh, s-a liniștit și mi-a spus ca un ursuleț din desene animate: „Dar nu mă necăjiți acum, că suntem în post”. „Leul Ardealului” nu era obișnuit că, dacă urlă la cineva, i se poate răspunde la fel. Mai ales când e vorba de o femeie. Ghinion.

Totuși, nu mi-a dat informația pe care o doream. I-am spus că vin la Cluj. Mi se lăudase că nu a lăsat niciodată un ziarist cu mâna întinsă. Mi-a spus că nu mă primește și că merge la Nicula, dacă vin. Am spus că vin și acolo. Și am mers. Nu a coborât. Era în mănăstirea greco-catolică furată pe care o distrugea și schimba locul, major, dar nu a coborât să mi se uite în ochi și să-mi spună cum e cu împărtășania, cu ereticii și cu borșul de urzici. M-am certat cu starețul lui, și cu ăla era să ne pocnim, și tot n-a coborât. Am făcut poze, deși era interzis, cu nesimțirea ce se ridica acolo. Măcar atât să rămână. Și am plecat. A doua zi aveam acțiunea organizată de mine în Timișoara.

Am rugat oamenii de cultură din oraș să vină cu o hârtie în mână la Filarmonică, având câteva rânduri scrise – despre Banat, despre noi, despre alteritate, despre Corneanu, despre cum înțelegem noi să facem lucrurile aici. Și au venit. Am invitat și toți rectorii universităților de stat din oraș – asta, o pot spune acum, pentru că în Cluj exista o fundație a lui Anania unde se lăuda că are toți rectorii din oraș. Ei bine, eu voiam să-i arăt că eu o să-i am pe toți rectorii MEI, din Timișoara, cei patru, în apărarea lui Corneanu. Și i-am avut.

Dar, dincolo de povestea cu acțiunea de susținere, cu făcutul pachet al mesajelor noastre și cu trimisul lor la Patriarhie, cu ajutorul Institulului Intercultural din Timișoara și mai ales al directorului Călin Rus, am vrut să mai rămână ceva. Simțeam că nu e destul.

Am mers atunci la catolici. La Dieceza Romano-Catolică din Timișoara. Episcopul Martin Roos și vicarul său, Bocskei Laszlo, fuseseră sufletul întâlnirii ce avusese loc cu o săptămână înainte, în Piața Operei, nu mă cunoșteam cu ei, ne văzuserăm doar acolo, de aproape. Însă aveam nevoie de ajutorul lor.

Am bătut la ușa biroului lui Bocskei Laszlo, pe atunci vicar la noi, am crăpat-o, am băgat doar capul și l-am întrebat scurt: „Bună ziua, nu vă supărați, sunteți eretic?” Încercam marea cu degetul. S-a uitat lung la mine, șocat, două secunde. Apoi a pufnit în râs și mi-a răspuns: „După unii se pare că da”. Mi-am zis în gând: „Al meu sunteți”. Și i-am explicat ce doream de la ei. L-a chemat pe episcopul Roos să vorbim în trei.

Nu aveam timp de ocolișuri. Am spus, privind în ochii înțeleptului și respectabilului episcop: „Situația e așa – e ca și cum o femeie merge pe stradă și cineva îi strigă din spate că e curvă. Are două variante: trece mai departe sau se întoarce să soluționeze problema. Ce veți face?” Am văzut steluțe sticlind în ochii cugetători ai episcopului. Nu știu să explic asta. Erau cumva așa cum îmi închipui focurile care s-a spus că sclipesc pe comori. Nu era o explicație care se cuvenea să fie oferită unui episcop, cea pe care o dădusem, dar era mult mai simplu și mai clar așa. Și prea Sfinția Sa Roos e un om căruia îi place să fie privit în ochi. Și m-a întrebat: „Ce doriți să facem?”

Primul lucru pe care l-am propus era ceva ce mi s-a explicat că nu se poate întâmpla, din cauza unor lucruri ce țineau de alții, din afara diecezei de aici. Dar nu e de pomenit. Mai ales că atunci nici nu înțelegeam unele lucruri, pe care le știu acum. Și atunci nu rămânea decât varianta a doua, mult mai chinuitoare și ciudată pentru mine, și care nu știam de va duce la rezultatul dorit. Am spus că mi-aș dori să primesc contactele ierarhilor din bisericile istorile, ne-ortodoxe, ca să îi întreb cum se simt făcuți eretici de către ortodocși.

Atât episcopul Roos cât și episcopul de acum de la Oradea, Bocskei, au fost mereu deschiși spre a îl apăra pe Înaltul. În timp l-am cunoscut mai bine pe vicarul de atunci, și am ajuns să-l iubesc pentru onestitatea sa, pentru inteligență, pentru simțul umorului, pentru loialitate. I-am fost alături în momente importante – consacrarea sa, beatificarea episcopului Bogdanffy, decesul tatălui. Un om admirabil, pe care m-a bucurat nespus că am ajuns atunci să-l cunosc. Episcopul Roos mi-a spus că deja trimisese patriarhului o scrisoare de susținere față de ÎPSS Nicolae Corneanu dar că nu considerase că ar fi util să o facă publică. L-am rugat să facă, totuși, asta, pentru a spori impactul demersului său. Nu este omul declarațiilor emfatice, al tăiatului panglicii pentru blițurile presei, și de aceea a fost o reușită că l-am convins. Nu că ar fi făcut-o pentru altceva decât pentru că a realizat că făcând public acest lucru sporește vocile care s-au alăturat pentru a vorbi despre ne-vina lui Corneanu.

Am găsit înțelegere și sprijin la Redacția Timpolis, din partea șefei mele, Melania Cincea, și a colegilor mei, pentru tot ce a urmat. Pentru că a venit o săptămână de foc, una dintre cele mai grele din cariera mea, în afară de munca pe front, în care am lucrat zi și noapte, aproape fără somn, să acopăr nevoile ziarului, să țin legătura cu colaboratorii din alte fusuri orare și să strâng cele necesare demonstrației pe care o pregăteam.

Nu conta de s-a împărtășit sau nu, conta cine erau ereticii lângă care fusese plasat pentru a fi judecat prin canonul ăla nenorocit. Adică fără de noroc – canon. Adică prost.

În prima zi – surpriză! Telefoanele nu mergeau la redacție. Aveam de dat zeci… Mi-am pus capul în pumni câteva secunde. Profesorul nostru de la Facultatea de Jurnalistică, Marcel Tolcea, atunci director al Muzeului de Artă din Timișoara, bun prieten al meu, în ani, ne spunea mereu cum să ne descurcăm când ceva pare că nu se poate face. Așa că… am luat tramvaiul și am fugit la Marcel la muzeu.

Doar că nu era acolo. L-am sunat să-i spun că aș avea nevoie de biroul lui. S-a întrerupt imediat după ce am schimbat două vorbe, nu l-am mai prins. Așa că am vorbit cu Biță, colegul meu și purtătorul lui de cuvânt, spunându-i: „Biță, am vorbit cu Marcel. Am nevoie de biroul lui”. Ambele enunțuri erau adevărate. Dar… eu nu obținusem ok-ul lui Marcel din cauza nenorocitului de semnal de telefon. Dar… am ales să cadă păcatul ăsta pe mine.

Așa că prima zi de telefoane și desțeleniri am bifat-o de la Muzeul de Artă, sperând că profesorul meu nu mă va lua prea tare de urechi. Aveam replica pregătită: „TU ai spus să ne descurcăm, nu?” Piesa cea mai importantă era declarația Înalt Prea Sfinției Sale Ioan Robu, arhiepiscopul și mitropolitul romano-catolic din București. Ne-am tot ocolit cu telefoanele, eram în contratimp, până, finalmente, a sunat când eram deja acasă. Cu un porumbel alb în mână, care nu voia să stea pe balcon și-mi tot sărea în brațe, vindecat fiind după o boală. Eu îl aruncam mai încolo, ăsta zbura pe mine, nu puteam închide repede ușa de la balcon de frică să nu-l flecesc, arhiepiscopul suna. Am răspuns, mi-am cerut scuze pentru a scăpa un porumbel. Suna bizar. Doar că era adevărul.

Apoi m-am pus să explic cu patos de ce aș avea nevoie de replica sa. ÎPSS Robu m-a întrerupt, a spus: „Mă scuzați, aș avea o întrebare – dumneavoastră mergeți la biserică?” I-am spus că nu. M-a iscodit de ce. A fost greu să răspund. Două secunde grele de tot. Nu voiam să îi pried replica dar nu voiam nici să mint. Așa că i-am spus adevărul. „Pentru că nu sunt credincioasă”. Am simțit cumva că ecuația i se pare interesantă. A întrebat mai departe: „Atunci cum îl iubiți pe Înalt Prea Sfințitul?” La asta n-am avut probleme să răspund. Am zis că am descoperit că avem aceleași valori pe orizontală, chiar de nu le împărțim pe cele pe verticală. Și că în dragoste nu cred că trebuie comuniune sută la sută, pentru că atunci ar dispărea căsătoria, și ar fi păcat. Ierarhul catolic a răspuns: „Vă dau replica. Mai mult, vom discuta după, despre ce s-a întâmplat”. Și așa a fost. Și am păstrat constant legătura de atunci, spre mare bucuria mea.

De PS Virgil Bercea și PS Alexandru Mesian am dat la Timișoara, la Universitate – veneau să lanseze aici Biblia Vulgata. Era și ÎPSS Corneanu cu noi – ce nu se știe e că a fost chiar de față la interviurile pe care le-am luat. Am considerat că așa e mai bine și că PS Mesian, pe care îl simțisem mai precaut, la telefon, își va da drumul mai bine în prezența mitropolitului. Și așa a și fost.

Până am găsit sala l-am urmărit pe PSS Bercea, înalt, călcând hotărât printre studenți, mai să-l pierd, privind undeva peste capetele tuturor, parcă spre o altă lume. Mi-am dorit atunci să știu unde și de ce privește așa. În timp, cred că am aflat – lucru care nu poate duce decât sau la dușmănie sau la o mare prietenie. Îmi place să cred că am ajuns deja la categoria a doua, după ce ne-am mai și războit. Mereu pentru bine. Mereu pentru ce ar fi mai mult de făcut. Dar cert e că, atunci, a fost unul dintre susținătorii de bază ai Înaltului, explicând clar și hotărât de ce e aberant să se discute despre caterisirea sa.

Și pe episcopul Klein din Sibiu l-am prins cumplit de greu. Era în Africa, oamenii lui din Sibiu nu au vrut să se deranjeze să mă ajute să îl găsesc, am aflat doar că e la Arusha, am căutat pe net, am găsit telefoanele organizatorilor de la congresul la care era, nici nu știam că pot suna în Africa de pe mobilul meu, la a doua persoană am reușit să explic ce vreau, am rugat să i se ducă episcopului mesajele mele, am dat sms. O vreme nu s-a întâmplat nimic, eram deja cu tot materialul gata, era sâmbătă, eram cu sora mea în piața de vechituri când a sunat telefonul – număr nevăzut. I-am spus: „Precis e episcopul, din Africa”. Până a țârâit a treia oară eram pe jos printre picioare, făcându-mi loc cu brațele, cu agenda scoasă și cu pix în mână. Am răspuns, am auzit: „Sunt episcopul Klein. Știți, sunt în Africa”. A venit potopul meu de explicații. Și mi-am primit replica.

A trecut povestea, și cu alte acțiuni, care nu sunt de povestit aici, măcar nu acum. Înaltul nu a fost caterisit. Dar s-a dat regula că nimic nu se mai poate face împreună cu ortodocșii, de ții de altă religie. O chestie aberantă, la care nu trebuia să se ajungă. O vină tot a patriarhului Daniel. Pe care ar trebui să și-o spele, altfel tot ecumenismul Banatului rămâne fără sens…

Înaltul a ajuns acasă, atunci, de la București. Am fost singurul ziarist la întâmpinare, când a venit. Am fost acolo ca prieten, nu ca presar. Am făcut poze, am promis că nu le voi folosi, iar, cât trăiește. Am pozat de pe scara din curte de pe care am pozat și acum, când corpul Înaltului a trecut curtea pentru ultima oară, pentru drumul de sfârșit…

Și-a îmbrățișat toți colaboratorii, s-a oprit la fiecare preot sau maică ce a fost acolo, le-a mulțumit pentru susținere. Era în spital la Cardiologie când am făcut acțiunea de susținere, la Filarmonică. Mi-a scris atunci, cu mână tremurând, al doilea bilet de mulțumire. L-am rugat să nu-mi mai scrie ci să-și îngrijească sănătatea fără să se mai chinuie, că noi mergem mai departe, cum m-a sfătuit el – după conștiință.

Atunci, la întoarcerea acasă, la mine nu a venit. Și poate era mai bine așa. Nu voiam să-mi mulțumească public pentru nimic. Era între noi ce se întâmplase. Pozam. A intrat în casă. Eu m-am pus să plâng. Încordarea așteptării, emoțiile, toate. Maica Mihaela m-a luat în brațe: „Nu plânge, Albinuță (așa-mi spune ea), că tu ai făcut toate astea.” I-am mulțumit. Nu știam cât am făcut sau cât a contat. Cert e că am făcut cât să mă pot uita în oglindă, după. Altfel, nu aș fi putut.

Am auzit acum oameni bucurându-se că a mai murit un „popă îmbuibat”. Unul „cu averi, bani, mașini”. Zilele astea am povestit puțin cu maica Mihaela despre omul drag nouă, pe care îl îngrijise atâția ani. Știam că își împărțea salariul celor cu nevoi dar nu am întrebat niciodată, până acum, despre asta. Acum, maica mi-a confirmat – îi dădea banii să-i ducă la poștă sau să-i dea celor care cereau sau știa el că aveau nevoi. Ierta pe toată lumea.

Am întrebat-o, știind că el era conștient cine îl vânduse, cine îi făcea rău, cum ducea astea. Mi-a spus că l-a întrebat și ea. Și că i-a răspuns că de asta și-a ales meseria de preot. Și că așa trebuie să fie. Mă întreb câţi dintre cei care „se bucură” la moartea lui au spațiu pe hard să cuprindă lucrurile acestea. Și nu realizează că lovesc un sfânt.

O sfântă pentru cazurile imposibile… Și un sfânt.

Ar mai fi atâta de multe de povestit. Un singur lucru mai strâng acum, aici. După judecata aceea dubioasă, când începuse deja marginalizarea sa, am fost la Înaltul Nicolae Corneanu cu relicva Sfintei Rita, sfânta cazurilor imposibile. Cu preoții greco-catolici Gabriel Sita și Marian Stoicănescu. Pentru că un sfânt, pentru cei ce cred în sfinți, e al tuturor, nu e al catolicilor sau al ortodocșilor și atât.

Marian (și el un prieten, acum) urma să vină cu relicva în Timișoara, ne-am întâlnit și, după o tură de poze, gândindu-mă că aș putea să-i fac o bucurie Înaltului, l-am întrebat de nu ar vrea să-l cunoască pe mitropolitul Corneanu. Mi-a spus că i-aș face una dintre bucuriile cele mai mari din viață. Ierarhul ieșea extrem de rar din casă, deja, trăia acolo ca într-un turn de fildeș și nu oricine mai merega pe la el… L-am sunat, l-am întrebat de ne primește cu relicva în caz că venim tiptil-tiptil. Sau pâș-pâș – nu mai știu cum i-am zis. A râs și a repetat cuvintele mele. Că dacă venim pâș-pâș, atunci ne primește.

Am rugat preoții să-și dea colarele jos, am studiat cum poate arăta cutia relicvei cât mai inofensivă, am rugat să nu mergem cu preotul Chișărău, care e cunoscut aici, am sunat diaconul și am plecat. Nu îmi era niciodată clar de ce trebuie să ne ferim, sau de cine, dar simțeam că e mai bine să nu îl expunem pe Înaltul, mai ales fiind vorba de contacte cu lumea catolică. Am urcat treptele, spre apartamentul de sus. Preoții catolici radiau. Au scos potirul cu trandafirul de aur ce păstrează un os metacarpian al Sfintei Rita din Cascia. Am rugat să fiu lăsată să fac poze. Și iar am promis: „Cât timp veți trăi, pozele astea nu vor fi făcute publice”.

Marian s-a pus să-i explice despre sfântă, Înaltului. Care asculta zâmbind. Eu m-am pus să râd și i-am spus că mitropolitul e expert în Viețile Sfinților, și că, probabil, ar ști să-i spună el mai multe preotului. Și toată lumea a zâmbit. Apoi am plecat. Am poze cu preoții pe scară, când coboram. Marian arăta de parcă înghițise un soare sau un fulger globular: lumina.

Am ajuns afară din mitropolie, cu niște mici peripeții, și l-am sunat pe PS Mesian, de la Lugoj, spunându-i ce am făcut. A spus: „Nu creeeeeed! Ce curaj ați avut!” I-am zis: „Am poze”. La care mi-a dat o replică profetică, ce m-a cutremurat: „Aveți grijă de ele pentru că vor fi, cândva, o piesă în dosarul de beatificare”. Adevărul era că noi toți cunoscuserăm un sfânt.

Ramona Băluțescu

This post was written by:

- who has written 4338 posts on Presa Oradea.


Contact the author

One Response to “Am cunoscut un sfânt!”

Trackbacks/Pingbacks


Leave a Reply

Please type the characters of this captcha image in the input box

Please type the characters of this captcha image in the input box

Cum să iei de proști 200.000 de orădeni!

Un oraș de proști. Asta cred despre orădeni atât miticii de la Tarom cât și conducerea Aeroportului, incompetenți puși acolo pe un singur criteriu, carnetul de membru de partid! Un oraș de proști pe care poți să îi duci de nas distribuind presei un fake news pe care să-l rostogolească în ziarele lor și pe rețelele de socializare.
Aeroportul din Oradea este la un pas de a deveni un fânaț pe care să mai pască doar vitele și oile țăranilor din zonă. Din marea realizare a alianței UDMR-PSD-ALDE care conduce județul a mai rămas doar o rută de zbor spre București pe care cei de la Tarom au scumpit-o atât de tare încât nu va mai zbura nici dracu din Oradea. În acest context, cei vinovați, atât marionetele politice cât și cei care le-au pus acolo, în loc să explice cum s-a ajuns la situația de față și ce fac pentru a schimba lucrurile, trimit presei fake-news-uri în care se ceartă cu primarul Ilie Bolojan.

Citește mai mult