Categorized | Reportaj

Atlantida de Bihor sau lumea de sub bocancii noştri!

Ceea ce în mod normal ar trebui să facă autorităţile, care se bat cu pumnul în piept că le pasă de destinele turismului local, face de doi ani o firmă privată de turism. Pe cheltuiala proprie, Euromaidec pune la punct un traseu turistic şi adună într-un autocar ziarişti şi bloggeri cu scopul de a le arăta orădenilor frumuseţile de lângă ei. Şi nu doar frumuseţile ci şi frânturi dintr-un trecut care îi defineşte pe toţi şi care, chiar dacă este scufundat sub bocanci, iasă la suprafaţă printr-o multitudine de artefacte.

În esenţă, mesajul campaniei ar putea fi enunţat într-o singură frază.

„Orădenii trebuie să ştie că într-un weekend oarecare se pot urca într-o maşină, pot împărţi între ei costurile şi pot vizita locuri mai frumoase decât cele pe care le caută cu bani mulţi”

spunea la începutul lunii (4 octombrie), imediat după ce autobuzul plecase din Oradea, Călin Păcurar, managerul Companiei Euromaidec Touring şi cel care plănuise în detaliu ediţia II-a a Campaniei Prin Bihor.

Ca şi număr de turişti, Bihorul se remarcă doar prin Băile Felix iar în Oradea turismul este în scădere.

„Ce-ar fi dacă am reuşi să-i atragem pe cei care vin la Felix să viziteze şi judeţul. Banii care ar rămâne la cei care gestionează anumite muzee şi locaţii, i-ar ajuta şi pe ei să se dezvolte iar turistul ar pleca mai fericit decât dacă ar sta tolănit la soare şi s-ar scălda timp de o săptămână în fiecare zi, la Felix”

susţinea acelaşi Călin Păcurar care amintea şi de reclama pe care ar face-o turistul mulţumit locurilor din Bihor.

Uşor de zis, greu de făcut, devreme ce o idee atât de simplă cum e cea de a umple o maşină cu ziarişti şi bloggeri şi a-i plimba prin tot judeţul ca să le povestească şi altora cât de multe frumuseţi pot fi întâlnite la fiecare pas, nu a ajuns şi la urechile mai marilor de la nivel judeţean.

Oasele strămoşilor sub un teren de fotbal

La doar 14 km. de Oradea, se află Cetatea Biharea, o fortificație din pământ, cu o înălțime de 5-7 metri, pe plan dreptunghiular, înconjurată de șanţuri cu ape, fiecare cu o înălțime de 15-20 de m. Cetatea este mai veche decât cea din Oradea, ținând piept populațiilor migratoare, atacurilor turcilor și maghiarilor.

Nu se știe cu precizie când și de către cine a fost construită, însă izvoarele vremii, cum ar fi lucrarea lui Anonymus, Gesta Hungarorum, o menționează ca fiind reşedința voievodului Menumorut care a rezistat aici 13 zile asediului maghiar (sfârșitul secolului al X-lea). Din păcate, astăzi, ruinele cetății sunt acoperite de pământ și nici nu există vreun indicator care să ghideze turistul către cetate.

A mai rămas un monument de piatră pe vârful unei coline, iar autorităţile, în ingeniozitatea lor, au construit un teren de fotbal exact în mijlocul ruinelor.

A urmat o vizită la Conacul Frater, dar nu înainte de a-i lua cu noi pe „ghizii” Keri Gaspar şi pe soţia lui, Keri Ildiko Erzsebet, ambii stomatologi în Săcuieni şi pasionaţi de conace, castele şi case ţărăneşti vechi. De fapt, familiei Keri i se datorează păstrarea în bune condiţii a două gospodării vechi şi a mai multor conace şi castele, în patrimoniul local.

Conacul Frater din Galoşpetreu, comuna Tarcea, a fost renovat şi este acum o casă în care sunt adăpostiţi 31 de copii din satele vecine, prin grija călugărului Franciscan – Bojte Csaba. Copiii sunt îngrijiţi, hrăniţi şi educaţi, singurul lucru care li se poate reproşa celor care au grijă de ei, fiind necunoaşterea limbii române. Este drept, resursele şi posibilităţile sunt limitate, casa gospodărindu-se din donaţii, dar este păcat că micuţilor li se răpeşte şansa de a se dezvolta la potenţialul lor maxim, într-o ţară în care limba oficială este, totuşi, limba română.

Şi totuşi, limba nu a fost un impediment atunci când, prin bunăvoinţa lui Kosza Erzsebet, cea care se ocupă de ei, copiii au făcut cunoştinţă cu vizitatorii. Au fost ridicaţi în braţe, mângâiaţi, ţinuţi de mâini şi au răspuns cu afectivitatea specifică vârstei, mai ales că la final au fost răsplătiţi cu bomboane de organizatorii excursiei. Merită însă precizat că, deşi se descurcă, micuţii au nevoie de donaţii şi că pentru a-i ajuta şi pentru a afla mai multe detalii, poate fi contactată cea care se ocupă de destinele lor, Kosza Erzsebet, la tel: 0743.590.168.

Gospodării încremenite în timp

Keri Ildiko Erzsebet, ghida noastră de conjunctură, ne-a învăluit apoi în poveşti, de la bătăile pentru fete din satele învecinate (conflicte axate pe cele două culte religioase majoritare în zonă, catolici şi reformaţi), la epoca de gheaţă când regiunea era de fapt valea unui fluviu enorm format prin topirea gheţarilor. Chiar dacă timpul s-a comprimat irepetabil iar anii au zburat cu repezeală, până după perioada interbelică, în zonă a existat un lac şi o mlaştină care i-au adăpostit pe localnici din faţa invadatorilor şi le-a oferit hrană şi materiale pentru a-şi construi case şi curţi.

Dovezile cele mai vizibile sunt acoperişurile caselor vechi, făcute din stuf, şi prezenţa unor plase de pescuit sau a unor bărci la unele gospodării vechi. Pentru că şi casele de pe Valea Ierului au fost dărâmate s-au reconstruite, doar câteva mai păstrează atmosfera de altădată. Două dintre ele au fost păstrate şi transformate în muzeu. Keri Gaspar a reconstituit gospodaria tipică a țăranului ungur mijlocaș de la sfârșitul secolului al XIX-lea, restaurând casa moștenită de la bunici după planurile unui arhitect, amplasând și obiecte, documente, fotografii, monede care reflectă istoria, religia și tradițiile locului.

„Unele dintre aceste obiecte ni le-au dăruit pur şi simplu localnicii, pentru că le aveau de la bunici şi nu mai aveau nevoie de ele, iar altele le-am achiziţionat noi”

a povestit Keri Gaspar. Pe lângă cuptorul de lut şi vasele frumos lucrate, în casă se găseşte şi lada de zestre şi coroniţa pe care viitoarea mireasă urma să o poarte la nuntă.

Cealaltă gospodărie-muzeu a familiei Keri este o casă de servitor din 1850. Ea adăposteşte o colecție fascinantă de obiecte etnografice, fotografii de familie, icoane, obiecte și utililaje folosite în viticultură și agricultură.

Ambele case pot fi vizitate de cei interesaţi printr-o solicitare la numărul de telefon 0761.049.057 sau 0745.451.989.

Mai vechi decât vestigiile Greciei Antice

Dar dovezi importante ale lacului de odinioară, se găsesc şi în Conacul de la Otomani supranumit castelul de la Komaromi. Construit în secolul al XVII-lea de fiul celui mai bogat om din Debreţin, conacul este un amplasament imens, cu anexe, grajduri și zeci de hectare de pământ. Clădirea a fost vândută statului român înaintea celui de-al doilea război mondial, iar în perioada comunistă a fost transformată în sediu CAP.

Ajunsă în ruină după revoluţie a fost reabilitat de Bela Horvath, primarul comunei Sălacea, cu fonduri europene. Interiorul lui este fascinant, pe de o parte datorită frumuesţii arhitecturale şi pe de altă parte datorită exponatelor variate pe care le adăposteşte. Pot fi admirate aici de la bancnote şi vederi de pe front, la ceramică, porţelanuri, flora şi fauna Văii Ierului.

Cele mai importante exponate sunt însă obiectele de ceramică şi metalurgie ale culturii Otomani, cultură din epoca bronzului (secolele XIX-XIII î.Hr.) cu o arie de răspândire cuprinzand nordul Crișanei, bazinul inferior al Someșului, Câmpia Tisei și estul Slovaciei.

Un alt obiectiv care merită vizitat, Castelul Stubenberg din Săcueni se află într-un amplu proces de recondiţionare. Acesta a fost ridicat între secolele XVIII – XIX și inițial a fost în proprietatea Casei Regale de Habsburg, fiind vândut ulterior familiei Stubenberg, de la care și-a luat numele. Castelul impresionează printr-un parc dendrologic în care se găsesc o mulţime de plante şi flori rare şi printr-o arhitectură unicat. La fel ca în cazul Conacului Frater, şi aici Fundaţia Sfântului Francisc vrea să creeze un cămin pentru copii.

Universul care gravita în jurul… pivniţei

Denumit satul celor 1.000 de pivniţe, Sălacea este atentat documentar în 1067, în 1215 fiind amintit în scrieri vechi cu numele de Zolos. Maghiarii care s-au aşezat în Sălacea au găsit o aşezare slavă cu o populație suficient de mare pentru a justifica rolul jucat în comerțul cu sare, lucru pe care îl indică denumirea localității.

Totuşi, satul este cunoscut mai mult prin numărul mare de pivniţe, cele mai vechi datând din 1803.

„Pivniţele erau în trecut locul de întâlnire al bărbaţilor din sat. Există anumite zicale ale satului cum este cea despre împărţiea pe categorii a vinului. Vinul de categoria a treia este cel mai prost pentru că este nevoie de trei persoane ca să poată fi consumat. Două să-l ţină pe consumator şi a treia să-i toarne licoarea pe gât. La pivniţe, locul în care se întâlnesc bărbaţii după slujba de duminică, se stabilesc toate cele care trebuie făcute în gospodărie. Chiar şi dacă femeia va fi bătută sau nu în acea zi, se stabileşte la gura pivniţei”

a explicat, glumind, Keri Ildiko Erzsebet.

În zonele viticole sunt caracteristice, din cele mai vechi timpuri, pivnițele săpate în poalele dealului. Fiind amplasate de-o parte și de alta a drumului, acestea alcătuiesc un fel de uliță. În prezent, în Sălacea sunt cunoscute aproximativ 970 de pivnițe doar din rândul celor săpate în deal, alcătuind așa-zisa stradă a pivnițelor.

Ultimul obiectiv vizitat în Campania „Prin Bihor” a fost Podul din cărămidă de la Sălacea, din secolul XVIII, despre care se spune că ar fi cel mai vechi din judeţ. Podul are o lungime de 29,70 m. iar existența lui este menționată pentru prima dată în 1840 fiind considerat un monument al istoriei transporturilor.

Toate aceste obiective turistice sunt concentrate în nordul judeţului reprezentând doar o mică parte din ce poate fi vizitat în Bihor. Aceste locuri continuă să trăiască şi să-şi arate frumuseţile faţă de turişti doar prin strădania unor oameni pasionaţi, cum este familia Keri, şi vor pieri dacă localnicii vor continua să cheltuie banii pe locaţii exotice în loc să-şi întoarcă privirea spre trecut, spre locurile din care au plecat, cele în care au trăit bunicii sau străbunicii lor. Şi asta, în ciuda faptului că fără ele şi fără strădania înaintaşilor, nu ar fi ajuns niciodată să fie ceea ce sunt astăzi.

Ichim Vasilică

This post was written by:

- who has written 4359 posts on Presa Oradea.


Contact the author

Leave a Reply

Please type the characters of this captcha image in the input box

Please type the characters of this captcha image in the input box

Cum să iei de proști 200.000 de orădeni!

Un oraș de proști. Asta cred despre orădeni atât miticii de la Tarom cât și conducerea Aeroportului, incompetenți puși acolo pe un singur criteriu, carnetul de membru de partid! Un oraș de proști pe care poți să îi duci de nas distribuind presei un fake news pe care să-l rostogolească în ziarele lor și pe rețelele de socializare.
Aeroportul din Oradea este la un pas de a deveni un fânaț pe care să mai pască doar vitele și oile țăranilor din zonă. Din marea realizare a alianței UDMR-PSD-ALDE care conduce județul a mai rămas doar o rută de zbor spre București pe care cei de la Tarom au scumpit-o atât de tare încât nu va mai zbura nici dracu din Oradea. În acest context, cei vinovați, atât marionetele politice cât și cei care le-au pus acolo, în loc să explice cum s-a ajuns la situația de față și ce fac pentru a schimba lucrurile, trimit presei fake-news-uri în care se ceartă cu primarul Ilie Bolojan.

Citește mai mult