Categorized | Religie/Culte

La Lugoj nu a fost de sărbătorit, ieri, nimic deosebit. Doar 25 de ani de normalitate ecumenică.

Trist că normalul ajunge senzaţional, iar furtul, normă. În 1948, greco-catolicii din România erau scoşi în afara legii de către comunişti. Tot ce era al lor le-a fost luat, ierarhii lor au ajuns în puşcării. Au urmat zeci de ani de teroare şi nedreptate, de rezistenţă în catacombe. Apoi Revoluţia. Apoi. Apoi doar Nicolae Corneanu, mitropolitul drag al Banatului, a făcut ce era normal să se facă – a oferit bisericile furate de comunişti, şi încredinţate ortodocşilor, stăpânilor lor de drept. Catedrala din Lugoj a ajuns iar greco-catolică acum 25 de ani, în 21 ianuarie 1990.

Volumul „Ecumenismul – Drumul spre unitatea creştină”, scris deepiscopul greco-catolic de Lugoj, publicat în 2003, are – exemplarul meu – obiceiul de a se deschide singur, după atâta dragă căutare, la o pagină. La cea cu un citat, ce vorbeşte atât de bine despre Banat, unde se redă o parte din discursul Înalt Prea Sfinţiei Sale Nicolae Corneanu, în cadrul cuvântarii sale la întronizarea PSS Alexandru Mesian, din 5 mai 1996.

Ierarhul ce n-a vrut să se numere „ca oile dintr-o trumă”

 „În timp ce credincioşii se împărtăşeau, a venit un credincios la mine să-mi spună că vrea să vorbim în legătură cu Reşiţa. Ştiu că la Reşiţa există o comunitate greco-catolică; ea îşi cere biserica şi noi nu le-o dăm, pentru că pornim de la principiul pe care îl susţine conducerea supremă a statului nostru – că trebuie să ne numărăm unul pe altul; nu să facem dreptate, ci să ne numărăm. Şi după ce ne-am numărat, ca oile dintr-o turmă, atunci să vedem: dăm o biserică – celor ce o aveau şi sunt proprietarii ei – sau nu o dăm? Şi atunci vedem, negociem, dar de obicei nu negociem. De obicei ne lovim între noi, de obicei ne urâm între noi.

Dar lucrurile acestea trebuie odată să se sfârşească, pentru că trăim într-o societate de drept şi nedreptăţile nu mai au ce căuta între noi. Repet, o spun aceasta nu în numele Bisericii Ortodoxe, pentru că nu am această împuternicire, dar o spun ca ortodox, ca unul care în această Catedrală, care nu ne aparţinea nouă, ortodocşilor, am venit totuşi aici şi am slujit aici, şi cât am putut am păstrat-o nu atât, poate, cât s-ar fi cuvenit, pentru că la un moment dat a venit cineva şi a spus: „De ce mai păstraţi băncile în biserică? Numai la catolici sunt banci; la ortodocşi nu sunt bănci”. Şi, după această intervenţie băncile au dispărut. Şi astăzi, nu sunt vechile bănci, sunt băncile care le vedeţi, destul de modeste şi nu atâtea câte ar fi necesare pentru toţi credincioşii care intră în biserică.

Dar cât s-a putut am păstrat biserica aceasta, pomenind în ea, de câte ori am slujit, pe toţi ierarhii acestei Biserici, care au fost ucişi, care şi-au pierdut viaţa. Pentru că am considerat întotdeauna că nu te poţi face stăpân peste ceea ce nu este al tău. Şi, de aceea, socoteam totdeauna prezenţi în biserică pe ierarhii care au fost alungaţi din ea.”

„…între care cel dintâi sunt eu.”

Mă gândesc la „Mizerabilii”, de Victor Hugo. La felurite moduri de a „întoarce obrazul”, de a „te griji de celălalt”. La episcopul Myriel. La Jean Valjean, ocnaşul, ce n-a fost primit niciunde. Doar la acest om. Pe care-l fură. Prins cu argintăria la el fiind, episcopul îi schimbă inima, spunând că nu doar cele luate i le dăduse ci şi sfeşnicele de argint.  Nicolae Corneanu a dat bisericile înapoi uniţilor. A dat înapoi catedrala din Lugoj. Cu obida locurilor în care nu fusese ascultat, să se dea înapoi ce nu era al ortodocşilor. Spunând chiar că nu mai vrea să fie pomenit, duminica, de preoţii săi ce refuză să facă ce le-a cerut. Cu grija nu doar a catedralei înapoiate ci şi a băncilor pe care nu le-a putut păstra. Oare câtor oameni nu le-a schimbat părintele Corneanu sufletul?… Începând cu al meu.

Banatul a rămas fără înţeleptul mitropolit vizionar la fine de septembrie. L-am însoţit pe episcopul Alexandru Mesian la catafalcul mitropolitului Corneanu. Ştiam bine marele respect şi dragostea pe care le poartă episcopul unit mitropolitului ortodox. Ştiam şi că, dacă o lacrimă i-a căzut atunci, aceea n-a fost de conjunctură.

În urmă cu şase ani şi jumătate, la Universitate, ierarhul lugojean şi colegul său din Oradea, episcopul Virgil Bercea, îl aveau drept invitat, la Universitatea de Vest din Timişoara, pe mitropolitul Nicolae Corneanu, la prezentarea ediţiei „Bibliei Vulgata”. Atunci l-am şi întâlnit prima dată pe PS Alexandru Mesian, prima dintr-o serie de multe întâlniri, în care m-a ajutat cu bunăvoinţă şi căldură să mă apropii şi de inima Catedralei din Lugoj.

Catedrala – un organism cu o viaţă proprie, aparte, care, de puţin timp, a mai făcut un pas spre a se apropia de statutul firesc al unei catedrale adevărate, şi anume aceea de a păstra în sine osemintele episcopilor săi duşi – am fost de faţă la aducerea osemintelor Prea Sfinţitului Ioan Bălan al Lugojului… ACASĂ.

Anul acesta, în prima săptămână din ianuarie, aveam imensa bucurie de a prezenta în Catedrala din Lugoj volumul pe care l-am tipărit întru amintirea mitropolitului Nicolae Corneanu: „”Cazul Corneanu”. Banatul lui. Ecumenism ratat?” Catedrala era exact unul dintre locurile în care se poate spune că ecumenismul bănăţean nu este o încercare ratată, cât ţine de spirirul adevărat al oamenilor de aici.

Vorbind despre cel care a redat Catedrala

La prezentare, i-am avut aproape şi pe greco-catolicii-gazdă, şi pe reformaţi, şi pe ortodocşii ucrainieni, şi pe mozaici. Ortodocşii români n-au nimerit uşa catedralei, dar asta nu micşorează cu nimic gestul Înalt Prea Sfinţiei Nicolae Corneanu al lor, cel firesc, de a înapoia catedrala uniţilor. Gest care ne-a permis ca până şi această întâlnire, de după Liturghia Arhierească a primei duminici din an, să aibă loc acolo.

Alături de volumul meu, pe masa din faţa noastră, era şi volumul „Ecumenismul – Drumul spre unitatea creştină”, al ierarhului Alexandru Mesian. Între cei ce reprezintă cultele din Banat, ca într-un preambul al Săptămânii de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor, care se desfăşoară acum. Toate – aşa cum i-ar fi plăcut mitropolitului Corneanu, părintele nostru, al tuturor.

Pentru că se apropiau cei 25 de ani de aniversare a. rarei normalităţi. am ridicat mâinile, îndemnându-i pe cei prezenţi să numărăm împreună, pe degete, câte catedrale greco-catolice au fost redate firesc, fără procese, fără scandal, fără bătăi şi injurii posesorilor lor de drept. Dar nu ne trebuiau atât de multe degete. E trist dar ştim că ne ajunge doar unul. Sigur, întrebarea ar fi putut s-o pună oricine în locul meu – important e să nu uităm să ne punem aceste întrebări, uneori, pentru că sunt parte a istoriei noastre de bănăţeni, de români, de europeni. E bine să nu uităm că „normalul” nu a fost mereu aşa. Şi că suntem nişte privilegiaţi că trăim într-un loc unde am avut parte cu adevărat de „normal”.

L-am întrebat ieri seară pe Prea Sfinţitul episcop Alexandru Mesian un lucru, la aniversarea a ceva ce n-ar fi trebuit aniversat, ce nici n-ar fi trebuit să exite deloc, într-o lume cu adevărat normală, acum, când Catedrala ce i-a fost încredinţată, cu credincioşii din jurul ei, ca o cloşcă cu puii de aur a spiritului, este de 25 de ani, iar, ce a fost de la început, de se întreabă uneori cum ar fi fost de istoria nu s-ar fi scris aşa, de nu l-am fi avut aici pe mitropolitul Corneanu.

” – E groaznic, nici nu mă pot gândi. Eu l-am cunoscut pe ÎPSS Nicolae Corneanu abia după ce a făcut gestul acesta de a restitui Catedrala. În 1990 am stat undeva lângă el în Catedrală, eram vicar general, cu brâu roşu, cum s-ar spune, trimis de Alexandru Todea, la consacrarea lui Sebastian Kräuter. L-am văzut acolo ca un ortodox smerit, cu barbă.

Dar. ar fi fost groaznic! Ce prestigiu pentru colţul ăsta de ţară, de Banat, aşa! Mulţi nu-şi dau seama, ce înseamnă asta, mai ales dintre ortodocşi. Ce s-ar întâmpla de ar face şi alţii acest gest al lui Corneanu, acolo unde e posibil?… Şi, la înmormântarea lor pentru că toţi murim, să se spună despre ei: „cu bunătate a făcut acest gest, de a da înapoi”. Corneanu s-a dus înainte pe cărarea lui, aşa cum mături zăpada, nu s-a uitat în sfânga sau dreapta. Pentru Lugoj a fost o revelaţie – vă daţi seama ce lucru mare a fost! Altfel ar fi fost o pată mare pe locul ăsta. Pe lângă sfinţenia lui Corneanu era şi eleganţa lui, şi era un om învăţat. Pentru noi era un om care ştia să trateze cu oricine.”

Tot PSS Alexandru Mesian îşi aduce aminte cum a trait el ziua de 21 ianuarie 1990 – zi în care viitorul arhiepiscop Ioan Ploscaru intra în Catedrala sa, la Lugoj, în Banat. Împreună cu fratele său, preotul Simion Mesaroş, şi cu actualul cardinal Lucian Mureşan, au ajuns prin zăpadă până-n brâu în faţa Casei de Cultură din Baia Mare, unde s-a ţinut prima slujbă greco-catolică a oraşului, liberă, în public. Au trecut 25 de ani şi uniţii din Baia Mare nu şi-au primit nici acum Catedrala de acolo înapoi. Ei nu avuseseră un Corneanu.

Îi spun Prea Sfinţiei Sale „La mulţi ani, dar pentru azi, nu pentru mâine”. Pentru că în 22 ianuarie e ziua sa de naştere, dar până atunci mai era. Ieri era aniversarea cealaltă, a unui fapt care, cum spuneam, nici n-ar fi trebuit să existe, d-apoi să fie aniversat. Dar istoria nu întreabă de etică sau de dreptate. Episcopul spune că e prima data când îi urează cineva „la mulţi ani” pentru catedrala sa. E celălalt capăt al urării care, de anul acesta, va sta cumva în vânt, ca un steag fără tijă – mitropolitul Corneanu s-a dus, de noi ţine să nu uităm cum e când e aşa cum e firesc să fie. Şi să spunem şi altora.

Foto: Raimondo-Mario Rupp şi Ramona Băluţescu

Ramona Băluţescu

This post was written by:

- who has written 4394 posts on Presa Oradea.


Contact the author

Leave a Reply

Please type the characters of this captcha image in the input box

Please type the characters of this captcha image in the input box

Iranul, butoiul cu pulbere al Orientului!

Modul de acțiune al Iranului pare a fi copiat după cel rusesc. Deși știau clar că au încălcat legea încercând să livreze petrol unui stat care se afla în embargou, au reacționat violent sechestrând o navă britanică și punând în pericol întreaga securitate a strâmtorii Ormuz pe unde tranzitează o treime din petrolul transportat pe cale maritimă în toată lumea. Atacul cu drone s-a făcut prin intermediari, neasumat, la fel cum a făcut Putin când a anexat Crimeea, utilizând militari „anonimi” fără însemnele țării. Retorica internațională a ministrului Iranian de externe, Mohammad Javad Zarif, și a președintelui Hassan Rouhani pare a fi copiată după cea utilizată de Vladimir Putin și Sergey Lavrov.

Citește mai mult