Categorized | Editorial

Despre generaţia picioarelor de ceară

Suntem, într-o oarecare măsură, produsele lor. Unii ne-am găsit instrumentul care ne-a şlefuit, în cărţi, alţii au avut norocul să dea peste un profesor bun, peste un bunic sau un frate mai mare, cu principii solide. O parte din oamenii în preajma cărora am copilărit şi ne-am format nu sunt nicidecum acei înţelepţi cu părul alb pe care ni-i imaginam în tinereţe ci nişte nostalgici „comunişti” dificili, cu porniri autoritariste, megalomanie sau nesimţire şi, în multe cazuri, lipsă crasă de demnitate.

În mod cert se vor trezi o mulţime de personaje să sară la gâtul meu pe motiv că nu am dreptul să-i judec pe cei mai vârstnici ca mine (sofism: recurs la autoritate) şi, mai ales, nu am dreptul să-i pun pe toţi în aceeaşi oală. Nu generalizez, sunt oameni şi oameni, şi am întâlnit şi vârstnici la locul lor, faţă de care am tot respectul şi admiraţia. Nu despre ei este vorba în acest material.

În cei peste 10 ani de când fac presă, am avut ocazia să cunosc mulţi oameni în vârstă, cei mai mulţi cu diferite probleme, unele despre care merita scris, altele lipsite de relevanţă. Pe cei mai mulţi i-am ajutat, dacă nu scriind poveştile lor, măcar îndreptându-i spre cei care erau abilitaţi să îi sprijine.

Dintre toate defectele pe care le-am cunoscut la aceste persoane (evident, nu la toate), cel mai mult m-a deranjat lipsa de obiectivitate. Am cunoscut sute de poeţi, „cântăcioşi”, artişti, scriitoraşi care considerau că părul alb poate substitui lipsa de valoare. Că anii lor şi experienţele prin care au trecut le dau dreptul să fie artişti. Da, le dau dreptul. Nu era niciunde vorba de talent sau de valoarea creaţiei lor, era vorba doar de părul lor alb. La drept vorbind, în cea mai mare parte, erau atât de superficiali încât nici nu erau capabili să înţeleagă conceptul de valoare. Nici măcar nu se obosiseră să-i citească pe alţii, clasici sau contemporani, ca să vadă, pe linia operelor lor, unde se situează.

Într-un vizibil vid de valoare, în Oradea aceste nulităţi au proliferat. Citiţi-le cărţile sau poeziile (dacă aveţi stomac pentru aşa ceva) şi vă veţi convinge.

Dacă este să facem o analiză, de la vanitoşi putem trece la umili. La cei care se calcă în picioare la coadă la tigăi când se deschide câte un supermarket, la cei care se împing ca animalele să pupe moaşte sau să apuce aghiasmă, la cei care „cerşesc” locul în autobuz (nu mă refer la cei slabi sau bolnavi ci la cei care, deşi sunt sănătoşi tun, profită de vârsta pe care o au, alegând umilinţa de a fi priviţi ca slabi). Pentru ei, în mod cert, „pe timpul lui Ceauşescu era mai bine”, pentru că libertatatea şi celelalte valori ale democraţie nu valorează mai mult decât două cutii de ketchup la promoţie. Ei trăiesc furnizând formule precum „înainte, dacă vorbeai te legau, astăzi nu te ascultă nimeni. Nu e nicio diferenţă!”. Valoarea a ceea ce spui, nu intră pentru ei în discuţie.

În general, tinerii sau cei de vârstă medie nu au dreptul să aibă păreri pentru că „nu au trecut prin viaţă” iar cărţile „nu ţin de foame”. Lumea a decăzut şi nu pentru că tinereţea lor s-a cam spulberat ci pentru că nu mai are acele înalte standarde morale (pe care le impunea Nicolae Ceauşescu sau alte organe de partid).

Ei sunt în general mândri că sunt români dar îşi arată acest sentiment mai degrabă urându-i pe unguri, americani, evrei sau pe cei din UE, decât iubindu-şi propria ţară pe care, totuşi, în clipele de „delir mesianic”, o numesc „grădina Maicii Domnului”.

Pentru foarte mulţi dintre ei, dreptatea este relativă. Ea se raportează la gradele de rudenie, la vârstă, la statututul social şi nu la principii.

Vorbesc mult şi cu voce răspicată, fac gesturi ferme (uneori teatrale) crezând că debitul de cuvinte, tonul sau intensitatea vocii pot suplini substanţialitatea argumentului.

Sunt veşnic nemulţumiţi. În loc să fi adunat experienţă de viaţă şi să fi dezvoltat un echilibru, o linişte sau o relativă împăcare cu realităţile cotidiane, ei au acumulat frustrări pe care şi le revarsă la orice oră, peste oricine le „cade” în faţă.

Ascultă, în general, muzică populară şi aleg să se uite la tot felul de talk-show-uri în care sunt promovate lucrurile pe care le urâm mai mult. Ba chiar obişnuiesc să şi povestească despre asta. Şi nu cu vinovăţie, nu ca despre un viciu sau o pierdere de timp, ci ca despre ceva „educativ”, „distractiv”, „senzaţional” sau „inedit”, ca despre o sursă credibilă de informaţie.

Evident, toate aceste aspecte nu privesc o singură persoană, dar se găsesc, cumulate sau parţial, într-un grad mai mare sau mic, în foarte mulţi reprezentanţi ai generaţiei picioarelor de ceară.

Întrebarea care se pune, în acest caz, este cum se poate trăi lângă aceşti oameni, ce fel de relaţii trebuie stabilite cu ei, presupunând că este neapărat nevoie şi că alegerea de a-i vizita doar „de sărbători” nu a fost încă făcută.

Fostul meu profesor Mihai Maci spunea că ar trebui să „îi înţelegem mai degrabă, decât să îi judecăm”. Îmi este însă teamă că aflând mai multe, pentru că trebuie să îi cunoşti mai profund ca să îi înţelegi, ne îndepărtăm din ce în ce mai mult de ei. Pentru că noi nu suntem aşa şi nu vrem să ajungem aşa. Şi, oricât de înţelegători am vrea să fim, între noi şi ei se cască în permanenţă prăpăstii din ce în ce mai mari.

Ichim Vasilică

This post was written by:

- who has written 4395 posts on Presa Oradea.


Contact the author

Leave a Reply

Please type the characters of this captcha image in the input box

Please type the characters of this captcha image in the input box

Iranul, butoiul cu pulbere al Orientului!

Modul de acțiune al Iranului pare a fi copiat după cel rusesc. Deși știau clar că au încălcat legea încercând să livreze petrol unui stat care se afla în embargou, au reacționat violent sechestrând o navă britanică și punând în pericol întreaga securitate a strâmtorii Ormuz pe unde tranzitează o treime din petrolul transportat pe cale maritimă în toată lumea. Atacul cu drone s-a făcut prin intermediari, neasumat, la fel cum a făcut Putin când a anexat Crimeea, utilizând militari „anonimi” fără însemnele țării. Retorica internațională a ministrului Iranian de externe, Mohammad Javad Zarif, și a președintelui Hassan Rouhani pare a fi copiată după cea utilizată de Vladimir Putin și Sergey Lavrov.

Citește mai mult