Categorized | Reportaj

Un concurs ce a aşezat „inima” Institutului de Cardiologie din Timişoara. Tenii şi eprubete.

Dacă sistemul medical timişorean ar fi o râmă mare, fiecare dintre compartimentele anelidei hirudinee ar putea funcţiona cu inimioara sa proprie, în egalitate cu celelalte, iar o secţionare a animalului nu ar duce la moartea sa. Dar povestea stă altfel – în acest oraş din vestul ţării, căutat (încă) pentru serviciile sale medicale, unele sectoare stau mai bine decât altele sau sunt mai cu „success de scenă” decât altele. Iar sectorul care era chiar inima poveştii avea, de o vreme, de suferit, în lipsă de director medical. A fost un concurs (în fapt, mai multe), există director acum. Directoare, chiar. Să vedem cum se vede noutatea, acum, vorbind despre Institutul de Boli Cardiovasculare Timişoara.

Alina Lupu, cea care a ajuns director medical în toată povestea asta, e medic de laborator şi cadru didactic la UMF, la Parazitologie. Şi… femeie, să nu uităm. Adică unul dintre cele mai importante institute de medicină a primit un director medical femeie, dintr-o specialitate ne-spectaculoasă. Mă întreb dacă Timişoara va avea de câştigat din asta sau nu. Pentru că, haideţi să nu ne ascundem după deget, în mafia sanitară din România trebuie să intri cu levierul lustruit, altfel nu faci faţă. Oare cum va fi viitorul, cu această doamnă-locotenent ce a ajuns la postul de şef de garnizoană?…

Cum era treaba aia din armată? Funcţia bate gradul sau invers? Om vedea. Personal, într-un oraş în care se încetăţenise, cu UMF-ul nostru cu tot (ticăloşit în grad major), că pleci la Cluj pentru oncologie şi la Szeghed să naşti, o să fie interesant de Institutul nostru “de inimi” îşi va lepăda, aşa, paloarea din obraji sau va rămâne la hematurie… Treaba cu medicina de laborator nu pare deloc spectaculoasă, nu cere halat croit cu buzunare largi, pentru şpagă, ca multele domenii chirurgicale, nu vine cu… scena la purtător, de specialitate cu priză la public, la pacient… Eu zic că asta e bine pentru Institut, să aibă director cu halat strâns pe corp. Şi scurt. Şi tocuri. Daţi cu pietre, na. Dar mă bucur când o femeie are şansa să arate că poate!

Prima dată m-am intersectat cu dr. Alina Lupu pe undeva printre borcanele cu tenii şi oxiuri ale Parazitologiei. Aproape mă aşteptam să o văd târşind sacul cu linte amestecată cu fasole după ea, sau ce probe or mai fi avut Cenuşăresele din copilăria noastră…

Avea halat scurt. Şi corp de atletă. Micuţă, iute, frumoasă şi mai ales cu acel gen de frumuseţe îngrijită, unde dai stropul tău de personalitate celor pe care ţi le-a pus în braţe mama natură. Cu arginturi ce se potrivesc între ele frumos, cu pastelul fardurilor chiar cât trăbă. Şi cu încă ceva, ce, pentru mine, aşa cum mă uit la ea s-o decodez, e mai important decât o mie de colane sau diplome universitare: cu o capacitate – ce te face să surâzi – de a nu se ascunde când e supărată şi de a râde clar atunci când e bine ceva. Îmi plac oamenii care nu-şi ascund supărarea. Care îşi “bagă picioarele” cu toţi muşchii feţei, ca un ursuleţ ud, fără teamă de riduri sau de ipostaze dezavantajante ale feţei, atunci când doare, atunci când ceva e stricat.

Bine, recunosc, mai e ceva – după studiile de dinainte de Jurnalistică am învăţat să mă simt bine printre eprubete şi scule mari şi uruitoare, ce pun pariu pe diverse substanţe, legănate şi amestecate, pentru sănătatea ta. Puţini oameni de dinafară de medicină realizează că laboratorul, aşa de puţin spectaculos, la prima strigare, e garantul fără de care solistica gen chirurgie nu ar putea baleta la fel de uşor. Marile războaie se dau şi în eprubete. Iar atunci când ai învăţat şoapta lor, s-ar putea să ai chiar mai mult spaţiu pe hard, decât alţii, pentru a ajuta şi munca acelor colegi ai tăi ce-s mai aproape de pacient.

Aşadar o văd cum zâmbeşte şi se încruntă printre tenii. Stabilim un limbaj comun, cum chestii gen “redie” şi “miracidium” nu-mi sînt străine. E puţin ciudat să câştigi primul pas din simpatia cuiva vorbind despre stadiile de evoluţie din tinereţea trematodelor, de platelminţi (viermii laţi), dar, pentru asta, veşnic lăudat fie numele profesorului meu de biologie Doru Cotuna şi fericit locul unde mai există şi oameni ca el! Dr Alina Lupu e şi ea cadru didactic dar rezolvă rapid doleanţele de moment ale studenţilor de lângă ea şi revenim la viermii noştri, la cunoscuţii noştri, la Institut.

Şi continuăm povestea, aşa cum rugasem, acolo, afară, la Cardiologie, printre sticluţele ei unde se amestecă fragmente de viaţă ca ceva, undeva mai la etaj, să fie bine şi să dea oamenilor ani în plus. Sap, între timp, şi în pozele ei de Facebook, diversificăm discuţia ajungând la cai, la familie, la prăjiturii şi bijuterele. Dar şi când e să facem treabă, facem. Şi aşa se conturează interviul de mai jos.

Spre perfecţiune

– Lumea s-a obişnuit să vadă, ca directori de spitale, în primul rând medici iar nu economişti. Vorbesc de managerul general. S-a mai schimbat percepţia. Se va schimba şi în ce priveşte funcţia de director medical, unde “moda” e să vedem dacă nu bărbaţi atunci măcar doctori din specialităţi mai “de scenă”? Sunteţi medic de laborator – nu tu chirurg, nu tu cardiolog, nu tu măcar contact direct cu pacientul, cu plicul lui.

– Cred că, în primul rând, lumea este obişnuită să vadă bărbaţi în aceste funcţii, de manager şi de director medical. Femeile pot fi conducători extraordinari. Istoria a dovedit-o în repetate rânduri. Nu încerc să mă alătur acestor femei minunate, dar ştiu că pot să fac lucruri bune pentru Institut. De aceea m-am hotărât să mă înscriu la concurs A fi medic de laborator şi director medical este, din punctul meu de vedere, un avantaj: pot să îmi dedic timpul în întregime activităţii de director medical. Este destul de uşor să te „rupi” de activitatea din laborator, să te dedici altei activităţi pentru o perioadă, şi să te întorci la munca de laborator.

Când spun “pentru o perioadă” mă refer la faptul că această funcţie de director medical este delimitată pe 3 ani. Ce se va întâmpla peste trei ani depinde de cat de mulţumită voi fi de rezultatele mele în aceşti ani de directorat, pentru că sunt destul de exigentă cu mine şi mă autoevaluez la „sutime” . Aşa am fost crescută şi educată.

– Cine sunteţi? În afară de faptul că, acum, sunteţi şi director medical al Institutului de Cardiologie din Timişoara, adică o instituţie – cheie în medicina timişoreană. Care este povestea dumneavoastră, compusă din puncte relevante?

– Cine sunt? O femeie obişnuită. Sunt din Piteşti. Am absolvit Universitatea de Medicină şi Farmacie „Victor Babeş” din Timişoara, au urmat apoi etapele de medic rezident de medicină de laborator, medic specialist, medic primar, doctor în medicină, cadru universitar asociat în UMF Timişoara, disciplina de Parazitologie. Cam asta e evoluţia mea, în mare. O evoluţie clasică a oricărui absolvent de medicină.

În ultimul an de rezidenţiat m-am angajat ca medic de laborator în IBCVT şi, de atunci, am condus Laboratorul de Analize Medicale. A fost greu, mai ales în primul an. Veneam de pe băncile şcolii şi m-am trezit conducând un laborator. Ştiam ce înseamnă munca de laborator, dar habar nu aveam ce trebuie să fac ca şef de laborator. Am învăţat din mers şi, cel mai important, l-am avut alături pe soţul meu, care m-a sprijinit şi m-a învăţat pas cu pas ce să fac. Şi, cel mai important, dincolo de calitatea muncii din laborator, este faptul că am creat o echipă. Sunt oameni deosebiţi şi profesionişti. Sunt o norocoasă.

Povestea cu orele pe care le predau la facultate este destul de drăguţă. În general, oamenii din jurul tău îţi influenţează destinul, aşa cred eu. Andreea mea este pasionată de cai şi face călărie, sărituri peste obstacole. Am încercat din răsputeri să o fac saăse răzgândească. Este un sport greu şi riscant. Dar pasiunea ei a fost mai puternică şi a învins toate încercările mele de a o face să renunţe. Adevărul e că este o „minune pe cal”. Dar călăria presupune un efort financiar susţinut. Aşa că m-am dus să predau la facultate ore de parazitologie. Culmea este că îmi place enorm să lucrez cu studenţii şi am avut rezultate frumoase, în ciuda faptului că Parazitologia nu e chiar materia cea mai importantă sau cea mai frumoasă din anul doi.

– Spuneţi-ne mai mult despre familia dumneavoastră – de multe ori lucrurile curg bine la servici de vin având o familie aşezată în spate.

– Familia este cea mai mare realizare a mea. Cea mai mare! Este rezultatul „muncii” în doi, apoi în trei şi acum în patru. Am doi copii, un băiat şi o fetiţă şi, împreună cu soţul meu, ei sunt „lupii mei”. De fiecare dată când îi privesc , ştiu că sunt o privilegiată a sorţii. Ovidiu este student la Universitatea Poiltehnică Timişoara, Facultatea de Automatizări şi Calculatoare, anul doi. Andreea este elevă în clasa a XI-a la Colegiul Bănăţean Timişoara, matematică-informatică, şi va merge pe urmele fratelui ei.

Sunt doi copii minunaţi! Şi cel mai important: se înţeleg extraordinar de bine. Am defectele mele, dar, când îi privesc, ştiu sigur că aici am atins perfecţiunea. La noi cina este cel mai important moment al zilei: suntem împreună, fiecare povesteşte ce a făcut peste zi sau ne aducem aminte tot soiul de întâmplări hazlii şi râdem în hohote. Este momentul în care noi, lupii cei mari, ne încărcăm bateriile. Prietenii spun că suntem mai tari decât „familia Bundy” .

– Mi-ar plăcea să aud ceva poetic, frumos, despre munca de laborator. Ceva cu coardă sensibilă – că de număr de eprubete şi de plata reactivilor e plină lumea…

– Noi, oamenii de laborator, suntem cei „din umbră”. Pacienţii nu ne vad, mulţi dintre ei nu ştiu că existăm. Îmi aduc aminte repilca mamei mele atunci când am sunat-o să îi spun că am ales „medicina de laborator”, când s-a făcut repartiţia pe ţară a celor care am concurat le examenul de rezidenţiat: „Bravo, mamă!… Ce înseamnă asta?”. Nu este, aşa cum aţi spus, o „specialitate de scenă”, dar mie personal mi-a oferit posibilitatea de a mă ocupa de familia mea şi să evoluez profesional.

Avem o responsabilitate mare: confirmăm sau infirmăm un diagnostic pus de clinician, oferim date concrete despre eficienţa unui tratament. Suntem acolo, în spatele clinicienilor, pentru oameni. Iar despre plata reactivilor… acum la noi în IBCVT chiar se plătesc. De când s-a schimbat managerul lucrăm la capacitate maximă: am lărgit paleta de teste şi am crescut numărul lor. E bine. Chiar bine.

– Care credeţi că va fi cel mai greu lucru de aşezat în spital? Nosocomialele (infecţiile intraspitaliceşti), lipsa de bani sau orgoliile oamenilor? Vorbiţi-ne vă rog despre toate aceste aspecte.

– În ordine descrescătoare: nosocomialele, lipsa banilor şi apoi orgoliile oamenilor. Aşa le văd eu… sau poate aşta e ordinea importanţei pe care le-o acord eu. Nosocomialele sunt o realitate a oricărui spital din lume, iar noi nu suntem o excepţie. E o bătălie continuă contra-cronometru. Nosocomialele reprezintă un disconfort pentru pacient, îngrijorare pentru medici, costuri suplimentare care pot dezechilibra bugetul, pentru conducerea unui spital. Banii… prezenţa sau absenţa lor – nevoia de servicii medicale este nelimitată, iar resursele sunt limitate. Aşa e peste tot. Şi nu numai în domeniul sanitar. Cred că e vorba de organizare riguroasă şi de stabilirea priorităţilor. E greu… dar ce e uşor în viaţă? Orgoliile oamenilor… sunt omniprezente. Şi cu cât funcţia e mai sus pe scara ierarhică, cu atât orgoliile sunt mai multe şi mai mari.

A fi femeie şi medic de laborator reprezintă un dezavantaj pentru funcţia de director medical în Institut. Nu poţi fi pe placul tuturor, dar poţi să atragi de partea ta majoritatea, prin ceea ce faci. Că eşti femeie sau bărbat, medic de renume mondial sau nu, în final vorbesc rezultatele. Şi dacă realizările ating ţintele pe care ţi le-ai propus, nu mai contează cât de mari sunt orgoliile oamenilor cu care lucrezi. De asta le-am şi pus pe ultimul loc. Nu am timp să mă gândesc la ele.

„Meandrele concretului”. Eludate.

– Apropo de punctul de mai sus, cum Dumnezeu de au avut loc atâtea frământări până s-a ajuns la ocuparea postului pe care îl deţineţi? Ne puteţi explica de ce a existat o probă anulată, contestaţii, răzbel?

– Răzbel? Putem să îi spunem şi așa… Pe scurt: proba scrisă – test grilă, două variante, celălalt candidat alege pentru amândoi plicul pe care scria ”varianta 1”, fiecare se ocupă de testul lui – răspunsurile corecte se încercuiau direct pe testul scris. Nici acum nu am înțeles, sau am înțeles dar nu vreau să accept, de ce nu am avut tabele separate pe care să însemnăm cu „ x” răspunsurile corecte. Așa, ca la examenele de la facultate. Înainte cu 20 de minute de a se termina timpul alocat rezolvării testului, celălalt candidat cere o nouă grilă, motivând că a greșit un răspuns. Niciun membru al comisiei nu a verificat grila ce i-a fost dată. Nu am avut garanția unui concurs organizat corect, asa că am depus contestație pe vicii de procedură și am cerut anularea probei scrise. Am avut câștig de cauză.

Urma să repetăm proba scrisă într-o miercuri. Marți seara s-a primit pe faxul Institutului o decizie a Ministerului Sănătății prin care ni se cerea să amânăm proba scrisă până la noi decizii. Cine a sesizat Ministerul?…Eu nu. Săptămâna următoare a sosit corpul de control al ministrului care a audiat persoanele implicate: manager, președintele de comisie al concursului, secretarul de comisie, celălalt candidat. Pe mine nu m-au chemat. Probabil că în contestația pe care o depusesem explicasem suficient de clar motivele nemulțumirii mele. Toată distracția a durat vreo trei zile.

După aproximativ o lună a venit răspunsul ministerului: concursul se anula cu totul și trebuia reluat cu altă comisie, respectând cu strictețe regulile. Nu am citit hârtia respectivă. Nici nu mă interesa. Decizia lor imi dădea dreptate. Restul era poveste. Așa că am luat-o de la capăt. Altă comisie, altă bibliografie de concurs, și proba scrisă sub forma de subiecte, nu test grilă. Mi-am adus aminte atunci de rezidențiatul din 1996 care s-a anulat pe motiv că s-a copiat. Vedeți, sunt obișnuită să dau concursuri in reluare :))))). M-am apucat de învățat. În mare materia era aceeași. Dar una e să înveți pentru test grilă, alta e să înveți pentru subiecte scrise.

Dimineața la lucru, apoi ore cu studenții, iar in final acasă cu cărțile în față ore în șir, zile la rând. La lucru, fetele îmi preluau sarcini din mers, acasă, lupii mei își impărțeau treburile – dacă nu aș fi avut susținerea lor, nu aș fi reușit. A venit si ziua „Z”. Eram trei concurenți. Ceilalți doi s-au retras înainte de a intra la proba scrisă. Așa că ceea ce se anunțase ca un concurs in trei, devenea, conform legii, un examen de una singură.

– Care sunt schimbările (sau, poftim, îmbunătăţirile) pe care le-aţi putut face deja pentru spital (spun “putut” şi nu “făcut”, simplu, la modul voit, pentru că nu orice se doreşte se şi realizează, simplu).

– Ce am schimbat? În o lună şi ceva, și printre sărbători, nu multe. O să le împart în două: ce se vede și ce nu se vede. Acum avem la poarta spitalului oameni în uniformă. Ei sunt primul contact al pacientului cu spitalul. Sunt prima literă de pe cartea noastră de vizită. Nu a fost chiar simplu: a trebuit să demonstrez managerului că, per an, cheltuiala cu firma de pază este mai mică decât salariile portarilor. Oricum, din șase portari, mai aveam doar doi.

Ce nu se vede… m-am întâlnit cu asistentele șefe şi cu medicul epidemiolog. Fiecare secție are problemele ei și fetele astea le știu cel mai bine. Am găsit împreună soluții și am stabilit ce trebuie făcut pentru a eficientiza activitatea. Ne vom întâlni din nou să vedem cât am reușit să facem din tot ce ne-am propus cu elanul și entuziasmul care caracterizează orice început. Oricum, sunt femei extraordinare. O să vă spun și ce nu am reușit încă: să pun în mișcare biroul administrativ. Asta va fi una din provocările acestei funcții. Ei trăiesc de ani de zile cu convingerea că sunt subordonați strict doar managerului şi directorului financiar-contabil.

– Ce proiecte pe termen scurt şi mediu aveţi – prin ce ne veţi face să auzim de Cardiologie mai des? De bine – vă rog.

– Despre Cardiologie deja putem vorbi de bine. Actualul manager, prof.dr, Sorin Pescariu, a reuşit să facă un lucru extraordinar: pacientul internat în Institutul nostru beneficiază de ce e al lui de drept, adică asistenţă medicală performantă şi GRATUITĂ. Trebuie menţionat că reperele medicale folosite în tratarea pacientului cardiovascular sunt scumpe. Mă refer la stenturi farmacologic active, valve cardiace… iar pacientul le primeşte gratuit. Asta e ceea ce se vede. Sper ca, acum, în „România lucrului bine făcut”, vom fi lăsaţi să ne ducem la îndeplinire mandatul, indiferent de culoarea politică, a noastră sau a celor de la Bucureşti. Vreau să cred cu disperare că am abandonat metoda ”pleacă ai voştri, vin ai noştri!” Acum să revenim la proiecte.

În primul rând, trebuie să gasim soluții să refacem numărul personalului sanitar. Acum suntem aproape de limita inferioară. Asistenții, infirmierele au plecat în căutarea unui post mai bine plătit. Unii au reușit, altii s-au întors. Sunt posturi blocate. Și, cu toate astea, calitatea actului medical este superioară. Pentru că oamenii din Institut sunt cu toții niște profesioniști. Apoi… accesarea de fonduri europene pentru dotarea spitalului. Aparatura de care dispunem acum este de înaltă performanță, dar va veni momentul în care va trebui înlocuită. Toți așteptăm bani de la minister. Toate spitalele cer fonduri pentru dotare acestui Minister al Sănătătii. Și ministerul cui să dea primul? Şi cât să dea la fiecare? Iar UE așteaptă să îi cerem, e dispusă să ne dea aceste fonduri în anumite condiții. Nu va fi ușor, știu asta. Secția de cardiologie are nevoie de renovare. O să incercăm să obținem fonduri. Chirurgia și ATI-ul sunt renovate integral. Acum s-a terminat de renovat și fostul sediu al Unității Coronariene. Vedeti, lucrurile se mișcă. Cu siguranță, mai încet decât ne dorim noi, dar se produc schimbări. Mergem către ceva mai bun și asta e cel mai important. Îți dă puterea să vrei să faci mai mult și mai bine.

– Poate nu e o întrebare cu care să se termine un interviu dar… nu ne pasă, nu-i aşa? Cine vă va săpa cel mai mult, domnucă dragă? Şi cât va conta?

– Cu siguranță că mă va săpa cineva, că doar la asta ne pricem noi cel mai bine! Nu îmi pasă. Nu vreau să îmi irosesc energia și viața cu astfel de persoane. Și apoi… unde ar mai fi suspansul funcției de director medical dacă nu m-ar săpa nimeni ? Sunt lucruri care vin la pachet cu această funcție, un fel de superofertă: orgoliile unora, săpăturile altora, orele târzii la care ajungi acasă, durerile de cap, timpul care zboară prea repede și tu nu apuci să faci tot ce ți-ai propus… dar știam toate astea în momentul în care m-am hotărât să mă înscriu la concurs. Peste trei ani, când voi trage linia, importante vor fi rezultatele ! Și pentru mine , și, mai ales, pentru cei care mă sapă!

*

Cam asta e treaba. Cu un om care nu spunea una cât celelalte halate erau lângă el, apoi alta, între mai puţini ochi. Care vorbeşte despre echipă şi nu cu jumătate de gură. Care a bifat un concurs în care încă n-am prins toate ciudăţeniile întâmplate, şi am renunţat deocamdată să mai scormonesc mâlul, după setul de dume pe care deja l-am auzit. Îmi vine să bat Institutul pe umăr, când ies de la interviu: – Hai, mă, că cred că eşti pe mâini bune…

Nu ştiu de am reuşit să scot tigrul din pisicuţa frumoasă pe care o bănuiesc toţi, la prima vedere, din această femeie-director. Dar am eu aşa o bănuială, privind mâna ei mică, uscăţivă şi cu inele de bun gust: că ştie să dea cu pumnu-n masă, dacă e nevoie. Şi încă ceva – o invidiez, acum, pentru o chestie ce cred că va contribui al dracului de mult la liniştea sufletească a doamnei din faţa mea. Frunzărind pozele familiei sale am dat mereu de feţe deschise, surâzătoare şi care se vede că se bucură să fie împreună, peste tot. Mama, tatăl, cei doi copii rupţi ca două bucăţele din ei – fata din mama şi băiatul din tată. Şi mult simţ al umorului. Care e al dracului de important, când ai, atunci când ieşi din cadrul familiei tale, de îmblânzit un mastodont. Succes, doctor Lupu!

Ramona Băluţescu

 

This post was written by:

- who has written 4337 posts on Presa Oradea.


Contact the author

Leave a Reply

Please type the characters of this captcha image in the input box

Please type the characters of this captcha image in the input box

Cum să iei de proști 200.000 de orădeni!

Un oraș de proști. Asta cred despre orădeni atât miticii de la Tarom cât și conducerea Aeroportului, incompetenți puși acolo pe un singur criteriu, carnetul de membru de partid! Un oraș de proști pe care poți să îi duci de nas distribuind presei un fake news pe care să-l rostogolească în ziarele lor și pe rețelele de socializare.
Aeroportul din Oradea este la un pas de a deveni un fânaț pe care să mai pască doar vitele și oile țăranilor din zonă. Din marea realizare a alianței UDMR-PSD-ALDE care conduce județul a mai rămas doar o rută de zbor spre București pe care cei de la Tarom au scumpit-o atât de tare încât nu va mai zbura nici dracu din Oradea. În acest context, cei vinovați, atât marionetele politice cât și cei care le-au pus acolo, în loc să explice cum s-a ajuns la situația de față și ce fac pentru a schimba lucrurile, trimit presei fake-news-uri în care se ceartă cu primarul Ilie Bolojan.

Citește mai mult