Categorized | Religie/Culte

Despre cum și-a dus o mamă copilul peste deal, la botez

-Nu merge la mama! – a strigat, cu oarecare disperare în voce. Sau exasperare – nu mai știu. Probabil mă credea în stare de orice și nu voia să-și supună mama unui șir de întrebări care s-o obosească așa cum îl oboseam eu uneori pe el. Dar era totul destul de nou pentru mine, visam materiale – articole – cu volute interesante între prezent și trecut, cu subtitrări dinspre rădăcini, cu istorie vie, cu… din astea. Însă, dacă mi-a spus să nu mă duc, nu m-am dus. Uneori chiar îl ascultam.

Au trecut ani, și mama și tata erau duși deja, era iarnă, iarna aceasta, ultima, îmi arăta niște cuțite dintr-un set mai aparte, am luat unul în mână, prețăluindu-l, și i-am spus: Precis se înfige ușor în ușă. Și m-am uitat cu coada ochiului la ușa cea mai apropiată. – Nu da cu cuțitul în ușă! – a sărit – nu a strigăt, de data aceasta – cu o doză destul de mare de îngrijorare, totuși. Mi-am amintit faza cu ”Nu merge la mama”. Chiar mă crede în stare de orice… Și are dreptate, deși nu știu dacă e neapărat de bine. Sunt capabilă de orice. Dar nu din cele care ar face rău unui apropiat.

Mere și trandafiri

Îi amintesc de ziua de când s-a speriat că merg cu întrebările mele de ziarist nesățios la mama lui. Trecuseră ani… Nu mai e cui să pun întrebările acelea. Sunt doar lucruri despre ea, despre tata, despre locul acela, despre istorie, despre trecut, pe care mi le-a spus în timp. Și care s-au adunat nu doar în memoria aceea mare, comună, ci, cumva, aparte, și într-un folder cu ”lucruri speciale”, unde se strâng cele pe care le ții ”pentru cândva”, pentru că știi că va veni ziua lor, când vor rodi spre mai mult.

Nu mai e mama, nu am ajuns când și-a luat rămas bun de la ea, deși în astfel de momente trebuie să fii alături de prieteni, ca să știe, exact atunci, mai ales atunci, că cineva e lângă ei mereu. Pentru că atunci ți-e cel mai frig. Nu eram în țară, m-am căznit numai eu știu cum să leg lucruri, rute, avioane, distanțe, prieteni, flori, ca în ziua aceea să ajung acolo, departe. Am aflat târziu, înainte să urc în avion, că, din cauza neghiobiei cuiva, căzuse tot eșafodajul. Purtasem toată noaptea în mâini trandafirii în număr par, pentru a doua zi, pentru că în România nu va mai fi fost timp de luat flori. Am rămas cu trandafirii și cu durerea că nu am putut fi aproape atunci când a trebuit. Sunt uscați, în camera mea mijlocie. Alături de alte amintiri uscate, care dor.

Era iarnă, nu voiam să încerc cuțitul în ușă, era doar o remarcă – nu i-aș fi stricat ușa locului aceluia primitor. După ce i-am amintit cum n-am ajuns prima dată la mama, apoi a doua dată, la ultimul drum, l-am întrebat: Vrei să vin acum, după Crăciun, la liturghie? Mi-a spus – mai bine vino în martie, când va fi un an.

E martie, e miercuri, mă uit la ușa aceea fără urme de cuțit în timp ce îmi spune că… duminică este… Venise timpul. Oare chiar nu are nici o urmă pe ea,de cuțit, ușa? Mă uit când o trage să-mi aleagă niște mere. Nu vreau mere, dintre unul verde și unul roșu, pe care le aduce, iau, totuși, mărul verde, spun: bine, îl iau pe ăsta. Zice simplu, cumva trist: ai dreptate, e mai bun ca cel roșu. Acum cinci ani m-ar fi înfuriat, aș fi lăsat mărul verde pe masă și l-aș fi luat pe cel roșu, a frondă, ca să nu creadă că țin să aleg pentru mine ce e mai bun. Dar acum îl cunosc mai bine: știu că dă cu drag din ce are mai bun, că se bucură să iei. Și tac. E tot ceva ce am învățat în ani. Că uneori e mai bine să taci, cu el alături, și să lași să se aștearnă lucrurile așa cum au căzut.

Adevărul e că eu nu mănânc mere. Sau mănânc rar. Și nu am reușit să mănânc niciodată vreun măr de la el. Erau mereu frumoase, verzi sau galbene, niciodată roșii, până acum, învelite în șervețele roșii. Mereu, șervețele roșii. Îi spuneam în decembrie că el a avut mereu șervețele roșii. Zice: A, nu – așa le-ai prins tu. Mă uit la mărul verde, pe tren. Cinci ore de tren până acasă, mănânc absolut toate celelalte bucate, de care se îngrijise să le am pe drum, în afară de mărul verde. E ceva cu merele astea, greu de explicat. Ca și cum ar putea fi purtătoare de chintesențe, mai degrabă ca mandarinele, ca ciocolata, ca ardeii din sandwich, ca șervețelele. Ca un izvor primordial, care curge mai de dinainte decât orice. ”Cum înaintea mea n-a fost substanță decât în cele vecinice ca mine”…

Nu sunt dusă – doar am o chestie cu merele. Mi-e greu să mă apuc să mănânc un măr. După prima mușcătură merge lesne totul. Doar ideea de a începe să distrug ceva eminamente rotund și nu tocmai gustos mă râcâie. Niciodată până acum n-am reușit să mănânc un măr de la el, de atâția ani. Îmi spun că mărul acesta îl voi mânca, totuși. Cândva. E deja joi spre dimineață, sâmbătă va începe drumul spre locul pe care nu l-am putut cunoaște atunci, demult. Locul gol.

Început de noapte

Stratigrafia rucsacului. Repede, am avut o mie de lucruri de făcut, nu mai e timp, trebuie să ajung urgent la bus, apoi la Sibiu. Zona foto, din rucsac, zona mâncare, zona ploaie, zona porumbel cu paramixoviroză. Nu mai am timp, efectiv nu mai există timp pentru a înșfăca un pulover și o căciulă, plec așa. A – și mărul. Ăsta nu știu ce zonă e. Restitutio in integrum, cred. Deși e mai greu de explicat de ce.

Bus prins, există miracole! Durere de cap – a, și medicamentele le-am uitat. La Timișoara era primăvară, cald, viorele, la Sibiu e zăpadă. E deja noapte. Turnișor, fug la clinica de aproape de casa lui Johannis, n-am uitat locurile, doar nu țin să le văd – am treabă. Fotografii, îmbrățișări, las în spate o viață mai bună la care am putut pune umărul. Apoi piața de flori, înainte de un alt bus. Găsesc trandafiri. Nu ca cei din Milano, de acum un an, ci ca cei cu multe flori pe tije, de altundeva, din momente aparte. E mai bine așa. Prind bus de Târgu Mureș, la mustață. Hrănesc puiul, îl adăp – sticla lui va deveni apa trandafirilor, până ajung.

Mureș. Gară dezolantă. Petrec începutul zilei de 8 martie cu două doamne ceferist amabile, care îmi oferă și suc și prăjituri. Nu vreau suc și prăjituri. Dar povestim puțin despre ce-a fost cefereul… Urc în tren. N-am fost niciodată la Reghin cu trenul. În fapt nici nu voi ajunge la Reghin, cred. Cred că o să cobor cu o stație înainte – o să văd ce simt pe moment. Acel moment. În acest moment, undeva pe o linie din Mureș, simt o pastă mai mult vâscoasă de furie amestecată cu tristețe. Un prieten îmi povestea în noapte cum n-a mai intrat în biserica din satul lui, satul spre care merg, de când i-au schimbat chipul hoții ei. Simt, prin materialul rucsacului, rotundul mărului din șervețelul roșu, într-o parte. Voi coborî în Petelea. În Reghin aș avea un loc să trag, și pe cineva amabil să mă ducă dimineața acolo unde trebuie să ajung. Dar n-ar mai fi timp să văd biserica furată. Și cimitirul.

Sunt singurul suflet care coboară în Petelea, în afară de porumbel. Stelele sunt mari, în noapte, și luna are nostalgii proaspete despre clipa, deloc depărtată, când era plină. Așa că lumină este. Dar e și frig. Mut porumbelul din gentuța lui, la piept, în haină. Mi-e frig, ar fi trebuit să iau puloverul și căciula, dar poate n-aș mai fi prins busul. E bine și-așa. După GPS-ul de pe tabletă, cea din dreapta e biserica greco-catolică de aici. Uite că se poate. Deși precis e nouă. Fac o poză. Dau cu bliț. Iese ceva ciudat, când mă uit la ce-am făcut. Respirația mea transformată în abur înconjoară, în fotografie, biserica. Cred că e mai frig decât găsisem pe weather.com.

Nici nu mă cert cu mulți câini. Se termină Petelea, încerc să nu mă las flecită de mașini mari până ajung la Reghin. Viori, tăblițe, hanuri – e bine, pe aici era mai scurt. Fac dreapta. De aici începe adevăratul drum spre Habic. Spre povestea care nu a fost scrisă. Reghinul e undeva la stânga, acum – casa cardinalului Todea, istoria, omul bun cu care vorbisem cu o zi înainte și care mă invitase în casa lui. Ce mare lucru e să te invite cineva în casa lui, când e târziu, e greu și e multă oboseală în spate. Părintele acela nici nu știe ce bine mi-a făcut, chiar dacă nu am ajuns să-l folosesc. E mai bine așa – avem o trebușoară de făcut de dimineață în Habic.

Sub o lumină prietenă

Cassiopeia luminează aparte deasupra aburilor unui combinat din oraș, cumva prietenos – mereu m-am înțeles bine cu Cassiopeia, de demult, din multe demulturi lungi, în snopi, în noapte, când stelele erau singurul interlocutor. Pozez uneori lucruri pe drum, fără trepied, deși ar fi fost bun unul – în caz că animalele pădurii n-au somn – din mână, ca o încercare a cât îmi pot ține respirația, pentru a nu afecta timpul lung de expunere, și pentru a-mi spune că nu tremur – tremur, mut sticla cu trandafirii, și tot, pentru un unghi bun, ies fotografii ca o zi luminată altfel, ciudat, ca un fund de mare unde fotonii se chinuie să ajungă și unde nimic rău nu se poate întâmpla, sub o astfel de lumină. E ca dintr-o altă lume. Mai bună.

Îngheață apa la trandafiri deși o leagăn în mers și o și scutur din când în când. Scot un baton de ciocolată cu caramel – aproape îmi rup dinții la prima mușcătură. Caramelul e sticlă, se sparge greu, cu țăndări, între dinți. Poate chiar e mai frig decât credeam – îmi spun, și zâmbesc. Părintele din Reghin îmi spusese că a făcut și el armata dar nu ar face așa ceva, să mărșăluiască o noapte, iarna, printr-o pădure. Și eu am făcut armata și știu că nopțile se termină mereu, și frigul se termină, și tot, și am destule cu care să-mi utilez mintea până la dimineață. Nu e niciodată mai frig decât a fost și înainte, de ți-a mai fost frig. Nu e niciodată mai greu decât a fost și înainte, de ai mai dat de greu.

Încă mi-e foame, am destulă mâncare la mine, bag mâna după ceva nou. Rotundul mărului – nu, încă nu e timpul lui, apuc un kiwi fără legendă, fără chintesențe, fără Dante. Undeva, departe, după dealuri, după – cu mult – universul cunoscut mie, se crapă de zi. Așa, primele foșnete, primele adieri – adică. Doar nenorocitul de Petrom de pe GPS nu mai vrea să se arate. Asta în cazul că merg bine – tableta îmi spune că sunt altundeva, în drum spre alt sat. Dar nu se poate – restul detaliilor se potrivesc. Poate și drumul e mai lung decât credeam.

Începutul de drum greu, nepavat

Acum 50 și ceva de ani, o mamă pleca pe aici, peste dealuri, tot iarna, să-și boteze copilul în alt sat, acolo unde se putea. Biserica lor fusese interzisă de către comuniști, preotul familiei lor, unul, cel mare, era la închisoare, nu se știa când va ieși, nu se știa de va ieși. Nu se știa de se va auzi vreodată revenirea luminii. Nu se știa nimic, pe atunci, în anii ‘50. Doar că pruncuțul născut la început de decembrie trebuia botezat. Și a plecat maica peste dealuri, cu el în brațe, până la biserica romano-catolică, unde s-a putut, ca să nu-și trădeze credința, ca să-i dea lumina, cum o știa ea fiind, de la același loc ca lumina pierdută a lor. Era greco-catolică. Fusese – după mai-marii țării. După suflet încă era. Și așa s-a și stins acum un an.

Trec și eu aceleași dealuri, drumul e asfaltat, acolo unde sunt acum, și precis nu e așa de frig ca atunci, în ‘57, și porumbelul din sânul meu se mișcă puțin, la căldură, deranjat doar că-l hurduc uneori. Mătușa Lucreția nu mai e, s-a dus după soțul ei, Simion, dincolo de toate dealurile, dincolo de toți munții, în loc luminat, în loc cu verdeață, în loc de odihnă, de unde au fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea. ”Au fugit” – așa ar trebui să fie, nu ”a fugit”… Că sunt atâtea…

Mă gândesc de unde știu cum și-a botezat mama feciorul. Am citit undeva, oare? Căutasem pe tren, pe net, poate nu dădusem bine cuvintele de căutare, nu am găsit. Dar acum am timp să mă gândesc, și-mi aduc aminte inflexiunile vocii care spunea lucrurile astea, și culoarea fotoliilor din jur, când le auzeam. Mi-a povestit el, Virgil, cândva, mai demult, despre cum a fost când l-a dus mama lui la botez. Oare chiar s-o fi dus întristarea, pentru ea?…

Mă gândesc cum era, oare, să-ți curgă viața și să nu mai poți intra în biserica ta, pentru că au luat-o alții. Niște zeci de ani, pentru că nu era libertate. Alte zeci de ani, pentru că doar se mimează libertatea. Să mergi cu pruncuțul tău să-l încreștinezi peste dealuri, departe, iarna, ca să nu moară copilul nebotezat, iar de va trăi, să fie ferit de rău.

N-a murit copilul, a ieșit și unchiul lui din închisoarea unde stătuse cu trupul, nu și cu mintea, au venit diplome și măriri ale copiilor, ale nepoților, rudele mătușii Lucreția s-au cunoscut cu regi, președinți și papi și au ajuns cu școli și cu drumuri peste mări și țări. Doar biserica din rădăcina dealului a rămas a altora, care și-au adus în ea și sfinții sfințiți și pentru că au știut a face rău, de parcă șobolanul a ridicat el însuși casa din care se pusese să roadă, după ce s-a cuibărit în ea, și trebuia decorat pentru asta – cum aveam să constat în curând.

Ciudate lucruri cu credincioșii ăștia, cu creștinii ăștia de care tot dau. Unii se bat pentru un Dumnezeu ”al lor” deși, de iau la bani mărunți chiar felul luptei lor, Dumnezeul acela ar trebui să-i trimită la o reciclare ”la cald” exact pentru lupta în numele credinței lor. Să-l furi, să-l calci pe altul pe cap, înspre mai mare mângâierea Dumnezeului tău, conține o contradicție flagrantă de idei. Poate ortodocșii au o putere mult mai mare de abstracționare, poate gândesc disociat sau poate sunt doar farisei, necrezând în Dumnezeu cu adevărat, pentru că altfel s-ar teme pentru faptele lor…

Un germene al dreptății

Cu întrebările astea în minte ajung și la lumină – sau ea la mine – și-n Beica. Și mă-ntreabă un țigan, pe drum, unde merg. În Habic – zic. Apoi pe jos? Apoi pe sus nu știu – răspund. Nu mă-njură. Poate rumegă. Poate-i e indiferent – doar voia să se bage-n seamă.

Lumina soarelui taie, cu margini zimțate, când ies din Beica și mai am un deal până la Habic. Totul are horbotă scânteietoare de chiciură, totul s-ar cere pozat, rezist eroic la glasul totului și nu pozez decât rareori – mânuțele mele sunt mai puțin încăpățânate decât mintea și au devenit și ele vag-scânteietoare și cert-casante.

Anton, un alt prieten de aici, cel care-mi spusese ieri noapte de biserică, mi-a mai zis și să mă uit la drum, când trec pe acolo, și să-mi aduc aminte de el, care l-a făcut zi de zi pe jos, patru ani, de două ori pe zi, vară – iarnă, ploaie – zăpadă, cât mergea la școală în Beica. Poate ieși ceva bun din Nazareth? Anton Cioba e rector al Seminarului greco-catolic din Oradea, acum, după școli făcute în Italia, și sper să-l văd într-o zi și episcop, înaintea altora, lingăi ce se visează engolpionați. Poate ieși ceva bun de oriunde. Chiar dacă e mai greu să știi în cine să crezi și în cine nu, când ai făcut singur drumurile peste dealurile vieții.

E ceva mai greu, cu un astfel de drum. Nu mai e asfalt, pe ultimii kilometri, pietrele se simt sub talpă, îmi negociez trecerea cu câinii zonei, pozez troițe. Din pâlcul de pomi mai din dreapta râde o pasăre al cărei nume nu-l știu. Seamănă cu calea pe care o făceam cu ”rata”, spre satul mamei mele, Șomoștelnic, tot în Mureș. Dar acolo, lângă pâlcul acela vechi de copaci, am văzut cândva o scroafă de mistreț cu godaci… Azi am avut noroc să nu.

Și mama a fost greco-catolică. Nu mi-a spus niciodată nimic despre asta. Nu mi-a spus multe, despre multe, pentru că nu erau timp și spațiu, dar nici despre asta nu a pomenit absolut nimic. Poate pentru că știa că nu mă interesa problema, pe atunci când ar fi putut s-o facă, din păcate… Sigur, din cauza asta… Cândva, mai încoace, când s-a dus dintre noi o mătușă, mătușa mea Paulina, soția lui Alexandru, fratele mamei Cornelia și al mătușii Lucreția, am aflat. Când venea parastasul ei, mai exact, un nepot al mătușii Lucreția-cea-cu-botezul-peste-dealuri, Alexandru, văr al Feliciei și al lui Virgil, frate al Emiliei și unchi al Paulinei, mi-a dat șematismele satului unde stătuseră bunicii din partea mamei mele. (Nume ca ale familiei mele, atât de mult, da.) Am calculat ani, m-am uitat la nume… Și am înțeles… Și mama fusese botezată greco-catolică. Cornelia lui Zogorean, zis Românul, a lui Ma Veta, cum ar veni – și ea…

Poate există ceva ca un germene al dreptății. Care stă chircit o vreme, nu știu cât, și cândva iese și-și cere drepturile. Eu nu am treabă, personal, cu credința. Am treabă cu faptul că oamenii trebuie să-și poate duce credința lor, cum vor ei. Poate mama ar fi fost mândră de mine, pentru cele pe care le scriu acum. Poate mama ar fi vrut ca și biserica din satul ei să se fi întors ACASĂ, așa cum e în aproape tot Banatul meu. Poate atâtea mame, ce se înveșmântau în numele lor romane ca într-o scurteică de catifea, și-ar fi dorit bisericile înapoi și poate mai păstrează o geană de întristare, legat de asta, chiar și acolo unde n-ar mai fi de păstrat gânduri negre. Așa, pentru că or fi fost prea multe cele de aici…

Urc încet dealul atâtor coborâri și urcări ale unor oameni cunoscuți, ale unor oameni necunoscuți. Măcar nu lunecă, măcar nu e atât de frig ca atunci când e cu adevărat frig, măcar a trecut noaptea. Și nu mi-e foame – ăsta e un alt lucru bun. În Beica, la una dintre ultimele case de dinainte de ieșirea spre Habic, ghioceii din curte erau arși de frig, vrejuri aproape transparente, săgetate de cutezanța lor. Oare se vor mai ridica, atunci când va veni căldura?…

Mă gândesc la ghioceii ceilalți, mai din vest, unde e mai cald, și unde Virgil se oprise un moment să-i privească, întristat că o sunase pe mama lui, când îi văzuse prima dată înfloriți, și apoi s-a oprit străfulgerat, întrebându-se ce face, cum nu mai avea cine să-i răspundă. Îl întreb dacă o suna des și dacă trecea de media de un minut și 20 de secunde pe care o are de regulă cu lumea când vorbește la telefon. Spune că o suna când erau lucruri importante, când ieșeau ghioceii, când înfloreau corcodușii, când era ”vreme grasă” – un amestec de ploaie și grâu spălat.

Un om care ia decizii grele, pentru sute, mii de oameni. Dar care consideră important momentul în care înfloresc ghioceii. E un om căruia trebuie să-i ierți, de are spre iertare. Și să-i fii aproape când e de adunat aproape, în jurul lui. Pentru că merită.

Îmi spune că nu, că nu vorbea mult nici cu mama. Dar nu pentru că nu ar fi vrut el ci pentru că ea-și găsea mereu ceva de făcut prin casă, și atunci auzea ”bine, dragul mamei”, și știa că trebuie să o lase cu ale ei. Are și el un ”bine” conclusiv, în vorbire, care poate însemna orice, ca un ocean, când îl spune. Un ocean ceva mai pacific, acum, când știi de unde vine.

Îmi povestise mult despre mama, în anul de când nu mai e, despre felul în care țineau unul la celălalt ai lui, despre cum era la sat când îți creșteai copiii în respectul pentru ceilalți, despre coasă, despre animale, despre școală, despre cum dansau oamenii, despre cum se bucurau, despre șerpii de apă, despre poame, despre toate de demult. Îmi povestise Alexandru, vărul lui, despre cimitire. Îmi povestise Anton despre așezarea caselor, despre cum e ”susul” și ”josul caselor, despre lucruri pe care nu le poți vedea pe GPS – uneori nici măcar la computerul-tomograf nu le poți vedea.

Și, finalmente, se despart feliile de vale și încep casele Habicului. Dar nu o iau în dreapta, spre casa la care trebuia să ajung cândva, pentru parastas, ci la stânga, spre biserică, spre cimitir.

Mâini de hoți

Văd o mașină cunoscută, știam că o să văd o mașină cunoscută, vine sora lui să mă ia, nu vreau să fiu luată, mi-e important să văd ce e în biserica aceea, pentru toți cei care nu au mai avut de ce intra în ea. Îi mulțumesc Feliciei dar merg la treabă. Biserica e plină de sfinții altora. De ierarhii altora. De hoții altora. Pozez. Un turist oarecare, care se minunează. Nici măcar nu intru în altar, ca în alte biserici furate – cu aparatul pe care îl am pot poza printre cârpe, de-afară, ca să văd mai apoi și ce e acolo, fără s-o profanez, profanată deja fiind ea.

Nu știu ce caută Donariul de la Biertan aici. Nu știu ce caută mănăstiri ale ortodoxiei pictate aici. Nu știu ce caută Șaguna, Parascheva și alții. Și, mai ales, nu știu ce caută Andreicuț, Streza, Irineu și fariseul de Daniel Ciobotea. Adică știu, doar nu vreau să înțeleg – mânjești un furt cu cât mai multe dintre balele tale – și-ți închipui că așa va deveni al tău. Nu spun, și ortodocșii au sfinți aparte. Cred, doar, că ei n-ar fi vrut să certifice hoția asupra unui loc.

Este dimineață. E înainte de încă o liturghie pătată, în biserica ce a devenit, după 1948, a ”altora”. E repictată, ferchezuită, probabil fărâma de sfânt din altar a fost scoasă și aruncată în tină și pus sfânt nou, ortodox. Habicul, ca și atâtea sute și sute de alte locuri, a rămas fără biserică, făsă păstori, fără liturghie, fără împărtășanie, făsă Isus. Isus era ”omul nou, omul sovietic”, pe atunci, și – ciudat – comuniștii care se declarau atei au aruncat biserici și credincioși în mâinile altui cult. Doar că nu au vrut toți să treacă ”la alții”. Unii l-au păstrat pe Isus așa cum l-au învățat, cu răsăritul dinspre Roma.

E aici Parascheva, sfânta bătutului pentru salmale, e aici Șaguna, cel care-a vândut-o pe Ecaterina Varga. De parcă aici, exact aici, cu 20 de zecimale după virgulă, pe GPS, s-a născut ortodoxia din România. Și de parcă exact aici se teme cineva să nu moară.

Și-n spate sunt măririle ortodoxe, arhiepiscopi, mitropoliți, patriarh. Pictați. Chipuri recognoscibile, mâini de personaj de icoană. Sau ca de fur ce trebuie să-și protejeze mădularul muncii, cu pomezi și mănuși. Ca niște hoți surprinși de camerele de supraveghere ale bisericii furate. Cu o încercare de cruce pe camilafca arhiepiscopului Irineu, apoi ștearsă. Cu mitropolitul Andreicuț. De la care plecase arhiepiscopul Irineu, împreună cu alții, la mitropolitul Streza, lăsându-l pe Andreicuț cu crucea de pe camilafcă, așa cum, mai demult, mitropolitul Bartolomeu Anania se lăudase că va face cu colegul său, Streza. Totul, sub privirea patriarhului cel cu sunet de copite în priviri. Nu-i frumos să sudui într-o biserică. Așa că doar pozez. E și asta o formă de sudalmă, altoită pe sunetul istoriei.

Deasupra ușii, la plecare, văd scris: ”Cu pace să ieșim”. Ortodocșii și-au ratat șansa ieșirii în pace din bisericile furate – pacea s-a întîmplat doar în Banat, pentru că aici l-am avut pe mitropolitul Nicolae Corneanu. În rest, peste tot – doar fățărnicie și hoție. Isus cu mulți ”I”, ”cel vechi de zile”, bătrân, alb la păr, mă privește de sus. Aici ar fi trebuit să-l aibă coleg pe Atanasie Anghel, cel care a făcut unirea cu Roma, de scriem noi, acum, cu litere latine pe pereți. Și pe Klein. Și pe Todea, cel de peste deal, din Teleac. Pe episcopii-martiri greco-catolici, morți în închisori pentru credința lor. Pe Hossu. Cu care oamenii din sat, câțiva, au spus, acum zeci și zeci de ani: ”Credința noastră este viața noastră!” Și nu au mai intrat în biserica furată din Habic. Și mătușa Lucreția s-a dus fără să știe de mai intră lumină, pe geamurile afumate de furi, în biserica strămoșilor ei.

Am intrat eu, aici. Și ies înainte de slujbă. Nu vreau să tulbur pe nimeni, apele sunt așezate așa, aici, de multă vreme. Ce contează ce gândesc eu, un trecător?… Urc la cimitir, cu morții m-am înțeles întotdeauna mai bine, pun trandafirii celor duși ai prietenilor mei, pe piept, nu pot să nu văd că, de la mormântul mătușii Lucreția, printre ramurile de forsiție ce, în curând, va ploua cu aur, biserica furată se uită încoa, din vârful picioarelor. Taci, tu, lasă – dincolo… să fie numai tihnă… Sau măcar să ne mințim că poate fi așa…

Stau până mult după ce clopotele anunță că slujba ortodocșilor a început. Nu țin să dau de preot, nu țin să deschid gura, nu țin să îmi vadă nimeni ochii, acum. Cobor agale, iar, spre sat. E 10 trecute fix. Slujba a început la 9, totuși, pâlcuri de femei în vârstă vin agale spre biserică. Nu mă pot abține, totuși, și o-ntreb pe prima: Ce faceți, maică, veniți în tura a doua? – D-apoi cum putem. Nu intrați? – mă întreabă ea. Nu, mă duc la parastas, la catolici, zic. Și adaug: Lăudăm pe Isus. Femeia se uită lung, mormăie ceva. Nimic care să sune a ”În veci, amin”, așa cum ar fi fost firesc. Așa fac și următoarele 5-6 femei cu care intru în vorbă, și le salut la fel. Abia mai târziu aflu – aici, greco-catolicii salutau altfel. Cu ”Să dea Dumniezo numa’ bine”. N-o dat.

Casele-biserici

Totuși, părintele din sat face un lucru bun, o mărgică, în șirul ăsta de neașezări – dă drumul oamenilor ceva mai repede și spune că poate vrea cineva să meargă la parastasul mătușii Lucreția Bercea, ținut de episcopul Virgil. Pentru că pruncuțul de atunci, botezat peste dealuri, e, azi, episcop greco-catolic, Prea Sfinția Sa Virgil. Nu știa măicuța că fiul ei va da mâna cu trei papi, când îl trecea dealurile, spre botez, sau că Alexandru Todea, al închisorilor, al lor, va ajunge cardinal. Dar s-au întâmplat toate. Pentru că de oriunde poate ieși ceva bun.

Numărul 53. Mulți oameni. Cunoscuți, necunoscuți – încă – știuți din poze de pe facebook, din povestiri, de la alte parastase, de la bucurii și întristări. Prima mă salută Paula Rusu, de la România Tv, când intru în casa bunicilor ei. Apoi Alexandru Petărlecean, medicul cardinalului Mureșan, nepot al mătușii Lucreția. Sigur că găsește ceva la care știa că musai mă pricep, niște semințe de arbore, de care vorbim, și așa mă simt mai puțin stingheră, și-i mulțumesc în gând, chiar dacă spre exterior frasu’ știe de răzbate asta. E ceva aparte aici, care știu că se pregătește în interiorul casei, și parcă asist la un fluture ce va ieși din cristalidă.

Demult, imediat după revoluție, o altă mătușă, dintr-o ramură de familie ce nu avea treabă cu numele romane, îmi arăta o casă anume în Cluj: aici făceau slujbe greco-catolicii cât erau interziși. Cum adică făceau slujbe în casă? – am întrebat, oarecum fascinată, oarecum doar curioasă, pentru că religia nu era un domeniu apropiat pentru mine, atunci. Și așa am luat prima lecție despre istoria greco-catolicilor. Apoi am căutat, am citit, am înțeles. Dar casa aceea din Cluj și felul în care mă întrebam cum s-ar ține o liturghie într-o casă ce nu e biserică nu le-am uitat.

După ani, având deja prieteni în lumea greco-catolică, am ajuns într-o iarnă pe undeva prin Țara Lăpușului, unde prietenul nostru drag, Jurek Brzoska SJ, a ținut o liturghie în casa părinților unei maici, și am asistat, cu prietenele mele baziliene, Valentina și Vero, cu Maximiliana și cu Laurenția, ca la acele liturghii din timpul prigoanei, cu lacrimi în ochi. Mi-am adus aminte de ce spunea cardinalul Todea – locurile în care s-a suferit au creat catedralele, nu invers. A fost o deosebită întâlnire cu istoria, mai ales că istoria încă nu s-a așezat cum ar fi trebuit…

A doua liturghie ”în casă” am prins-o la Teleac, cu mama lui Alexandru, cu mama Paulei, cu mătuși și unchi ce știau cum a fost mai demult și care s-au resemnat mut față de nedreptățile ”statului de drept”, în care multe au rămas ca atunci, între 1948 și 1989. Impresionant și parastasul din casa de la Teleac, ținut pentru cardinalul Alexandru Todea. Pentru că greco-catolicii încă își cinstesc numele mari, ce au așezat nu doar Biserica aceasta ci și țara, în case ce se-mbracă, duminica, doar, în biserici…

Și iată acum, la Habic, în forfota curții, mă întreb… această a treia liturghie ”de casă greco-catolică”… oare cum va fi… Intrăm, episcopul e în roșul duminicilor, cu fața trasă, știind că va urma și parastasul după mama sa.

Acolo unde mătușa Lucreția cânta, laolaltă cu ceilalți, ”Pe stăpânul și arhiereul nostru Doamne îl păzește” fiului ei, episcopul, pare acum singur. Cu ochii închiși, decantând gândurile, umbrele, adierile și prezențele dintre care, acum, cea mai dragă nu mai e. E greu să-ți aduni cuvintele când fețele celor din jur se schimbă, an de an, tot mai puține, acasă, în jurul tău. Și când cel mai puternic cenzor s-a dus la ceruri, și nu mai e, să spună ce-i bine și ce-i rău, aici, jos.

Păsări cu multe picioare…

”Nu te duce la mama!” – atâtea lucruri din trecut pe care nu se mai pot consemna decât prin intermediari, și cine știe câți dintre ei vor fi prezenți la următoarea întâlnire de după Paști, la Crăciun, la vreun alt parastas, aici… Atâtea lucruri pe care le îngroapă istoria, sub colb care îndulcește relieful până la aplatizare, de te întrebi dacă au existat cu adevărat cuiva, sau cui îi mai pasă de ele. ”…de unde au fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea”. Cred că unele sentimente, doruri și frici intră în ziduri și rămân mereu, în veac. Deși este greu să explici, numai cu pozele de pe ziduri, unui copil de azi, de ce greco-catolicii țin liturghii în case care nu-s biserici…

Episcopul deschide ochii, nu este singur, sunt rudele lui aici, sunt colegi, sunt prieteni, sunt toate amintirile istoriei zbuciumate a neamului lor, ale Bisericii lor, lucruri pentru care, pe lângă rațiunile ce țin de clădire, merită ca cineva să facă focul, iarna, aici, în fiecare zi. Casa aceasta va rămâne o biserică, în centrul țării, chiar dacă nimeni nu mai locuiește constant, acum, în ea. Fărâma de sfânt, ce intră uneori aici, prin antimisul cardinalului Mureșan, o va încălzi și pe mai departe, și nu doar ca focul.

Episcopul deschide ochii și spune lucruri, cu felul acela de frazare cu volute liniștite, pe care i-l știu deja de ani de zile, dar lacrimile vin, pentru că vorbele dor, acum. Și nimeni nu poate face nimic, decât să asculte, pentru că trecerile tuturor alor noștri se plâng, de sus până jos. Îmi strâng pumnul drept cu mâna stângă, unghiile intră în piele, dincolo de piele, urmele rămân pentru zile, apoi – nu sunt învățată să nu fac nimic când cineva suferă în fața mea. În fapt, este un singur ”nimic” față de care nu putem trece – al morții. Pentru că despre cel al istoriei vom mai vorbi.

Trece liturghia, trece parastasul, nici nu știu când, nici nu știu cum, știu doar că păsările de pe covorul roșu al încăperii din care ne vorbea episcopul au patru picioare – și e foarte bine că e așa. Prea Sfinția Sa își trage șireturile mânecuțelor când îl întreb în șoaptă de una din pozele de pe pereți. Știe de ce șoptesc, îmi răspunde la fel, îmi arată repede alte două încăperi, sunt pe fugă, trebuie să plec, dar cine știe când sau dacă voi mai ajunge aici.

Cardinal și papi, alături de copiii mătușii Lucreția, în pozele de pe pereții casei din Habic. Ce multă vreme s-a dus de când maica trecea cu copilul la piept, să-i găsească o biserică catolică peste dealuri, în ger, să nu-i schimbe legea… ”Mătușă” – spun ei, acolo, la femeile bătrâne din sat. Mama Lucreția fusese mătușa lumii catolice din sat, ce a apus în uitare și neadevăr… Dar totul va mai merge încă o vreme așa, măcar cât va fi casă la numărul 53.

Se strâng rubedeniile în curte pentru masă, pozez de la capătul celălalt al mesei episcopul ce spune rugăciunea în soarele ce începe să vorbească despre primăvară. Încerc să plec discret, părintele Gheorghe Lupea din Reghin îmi promisese că mă duce la oraș, iar de acolo există bus mai departe. Mă trage deoparte, întrebându-mă de venit, de plecat, și-mi zice: ”Știi că ești ciudată, nu?”. Da, știu că sunt ciudată – îl asigur. Dar plecăm?

Și Felicia și Virgil vin după noi cu mâncare împachetată pe fugă, deși voiam să plecăm fără să deranjăm, nevăzut, fără să-i luăm de la meseni. Mormăi, încurcată, un ”parcă sunteți frați”. Îi făcusem o poză cum venea cu pachetul de chec în mână, trecând, prieten drag, dincolo de podețul casei, de unde pândesc șerpi de apă în clipe rele – ce proști sunt cei care cred că omul ăsta, care dă cu ambele mâini, chiar ar putea lua ceva necuvenit…

Iertare din inima mare

Era 8 martie, peste două zile, la exact un an de când s-a stins mătușa Lucreția, lumea se răsucea și omul acesta bun primea o lovitură de neînchipuit. ”Bine că s-a dus mătușa, să nu vadă” – ar fi un gând. Dar, dacă ei, creștinii mei, au dreptate, atunci mătușa Lucreția e sus și știe ce e adevărat și ce nu. De-acolo se știe mai repede tot. De-acolo se ridică puțin lemnul crucii, cu degete ușoare, de mamă, să nu le fie celor de jos greu de tot, char dacă-i musai să le fie, o vreme, greu.

Ce proști sunt cei care cred în cele ce nu-s de crezut, ticluite. Ce mare vină își iau pe umeri, fără să știe, murdărind, chiar și vremelnic, numele unui om nevinovat. Dar calea pe care maica Lucreția și-a pus fiul, cândva, în biserica catolică de peste dealuri, a dat roadă și acum, în drumul acesta cu spini, greu de urmat: I-am iertat, i-am iertat deja – spune cel fără de urme de cuțit pe ușă, doar în carne, într-o seară de și mai încoace, o seară cu primele flori de zarzăr din vest, atunci când, finalmente, am reușit să mănânc un măr de la el. Pot respecta un om căruia nu-i înțeleg credința dar îi cunosc bunătatea și dăruirea. Câte lecții ne dă viața, câte cerneri… Și cât de mult ia, uneori, să vedem ce e la capătul unui drum nepavat…

Ramona Băluțescu

This post was written by:

- who has written 4374 posts on Presa Oradea.


Contact the author

Leave a Reply

Please type the characters of this captcha image in the input box

Please type the characters of this captcha image in the input box

Iranul, butoiul cu pulbere al Orientului!

Modul de acțiune al Iranului pare a fi copiat după cel rusesc. Deși știau clar că au încălcat legea încercând să livreze petrol unui stat care se afla în embargou, au reacționat violent sechestrând o navă britanică și punând în pericol întreaga securitate a strâmtorii Ormuz pe unde tranzitează o treime din petrolul transportat pe cale maritimă în toată lumea. Atacul cu drone s-a făcut prin intermediari, neasumat, la fel cum a făcut Putin când a anexat Crimeea, utilizând militari „anonimi” fără însemnele țării. Retorica internațională a ministrului Iranian de externe, Mohammad Javad Zarif, și a președintelui Hassan Rouhani pare a fi copiată după cea utilizată de Vladimir Putin și Sergey Lavrov.

Citește mai mult