Categorized | Religie/Culte

Ecumenism, meschinării, informatori vocali, Paști – Bihor şi Banat

Din ce în ce mai mult, societatea este invitată să privească înspre munca Bisericii, să o prețăluiască și să decidă cine sunt adevărații păstori. Nu, lucrurile nu se împart între catolici și ortodocși, între protestanți și neoprotestanți, între creștini și musulmani, dacă vreți. Sau chiar între credincioși și atei, nu. Lucrurile spiritului uman, ale conștiinței, se împart, acolo, la bază, între a îi ajuta pe cei din jur sau a te ghiftui pe tine însuți, ca un porc autist, fără a ține seama de suferințele celor de lângă tine.

Acolo, la bază, la rădăcina celor ale spiritului este și Isus, deci creștinismul. Fie ca prezență istorică, fie ca metaforă. Trăim într-o țară creștină – dar ce este, azi, Biserica lui Isus? Ce a rămas din învățămintele sale pe care le predică popii în biserică? Și care este exemplul ce vine dinspre popi, în calea pe care aceștia o fac spre a deveni preoți, atunci când pot?

Mă uit la Oradea și la Banatul meu, la Timișoara – locuri pe care le cunosc. Mă uit la sărbătorile care au trecut, la ierarhi, la preoți, la popi, la oameni. Să fie acesta un tablou de păstrat în holul personal? Mulțumesc, nu – în holul meu personal am portretul Înalt Prea Sfințitului Nicolae Corneanu, și de la el am învățat, o tură mai mult, de mai era nevoie, că lucrurile se spun, nu se tac.

Oradea cea normală

În jurul Crăciunului, ierarhii catolici ai Oradiei mergeau la groapa de gunoi să aline oamenii sau le serveau masa, la cantina săracilor. E o rușine ca un episcop să-și pună șorț și să-i servească pe cei ce au mai puțin ca el, apoi să apuce „teul” și să spele de jos, în urma lor? Nu – atunci când, în Joia Mare, împreună cu Papa, speli și săruți picioarele celor din jurul tău. Și asta nu în cerc restrâns, ca pretext să mai pui mâna pofticioasă pe niște seminariști, ca la unii ierarhi ortodocși din jur, ci în public, în biserică, arătând că „cel mare slujește celui mic”, cum scriam acum câțiva ani.

Și anul acesta, de Joia Mare, am auzit, la Oradea, în Catedrala Sf. Nicolae, a greco-catolicilor, că Isus s-a oferit pe sine sclav oamenilor, făcând ceea ce, pe atunci, sclavii făceau. Iar episcopul Virgil Bercea s-a plecat la picioarele copiilor, cercetașilor, seminariștilor, teologilor, spălându-le și sărutându-le și negociind a două mia oară, cu Petru, ce se cuvine și ce nu în rânduiala lumii acesteia.

La doar o săptămână după ce episcopul Böcskei László al romano-catolicilor făcuse același lucru, înduplecându-l pe Petrul pietrei Bisericii că așa e firea lucrurilor.

Oamenii aceștia, ierarhi întâmplător (sau, poate nu) catolici, își folosesc timpul de dincolo de rugăciune și de birou împărțindu-se celor săraci, nevoiași sau loviți. La groapa de gunoi a orașului.

Trec de sine ca să fie ei cei de aproape de cel năpăstuit, să-I ofere cu mâinile lor o supă caldă, o bucată de pâine, o îmbrățișare și un cuvânt bun, ca la cantina socială a Caritas-ului Eparhial.

Merg în vizită la azile de noapte sau la cei singuri și bolnavi, ce primesc – cei ce sunt luați în evidență – îngrijire la domiciliu, cum este acest bătrân, la Salonta.

Acesta este arcul care îi unește, în acțiuni ce au legătură cu binele, cu firescul comunității, cu tot ce își închipuie creștinii că ar ține de voia lui Isus, așa cum a fost și în Marșul pentru Viață de la Oradea, la care s-au alăturat și colegii (în fapt, colega preoteasă Vinczéné Pálfi Judit) de la reformați. Și neoprotestanții. Pentru că așa este firesc. Laolaltă cu „firescul” statornicit al Oradiei, de a nu participa și ortodocși.

Cărămizile ecumenismului nu se plămădesc din tină goală sau din cuvinte sterpe ci din locul în care, dincolo de straiele purtate în Biserică sau de cruci sau cocoși sau sfere pe vârfurile bisericilor, oamenii își dau mâna spre mai plinul inimilor lor, de unde să-i poată mângâia pe toți cei din jur.

Ecumenismul este opus nu al neaoșismului, al lui „Verde Împărat ortodoxoid” ci al nepăsării, al egoismului, al cecității, al leprozeriei sufletești, al acumulării doar pentru sine, al ne-împărțitului.

Ierarhii catolici ai Oradiei au știut, dincolo de o bună coordonare pentru a ajunge cât mai eficient la azile, spitale, penitenciar, groapă de gunoi, cantine de săraci, să-și dea mâna și în sărbători – de Paștile greco-catolicilor, aceștia l-au avut ca invitat, la ceremonie, pe episcopul romano-catolic și, la rândul lui, acesta, în sărbătoarea lor, a slujit laolaltă cu episcopul greco-catolic.

Paștile la ortodocși – puțin altfel, ca mai orice, la ortodocși, în Oradea… Să-l cităm pe colegul Dan Simai, de la Bihoreanul, despre episcopul Sofronie Drincec și despre… treburi ortodoxești: „Cu alura de luptător trecut de prima tinereţe, pieptul protejat de două engolpioane masive şi privirea scrutătoare, Prea Sfinţitul avea aerul festiv al unui tanc rusesc. Un sobor de 17 preoţi l-au încadrat pe chiriarh strâns ca o gardă pretoriană în toiul unei lupte. În entuziasmul lor de fi pe placul chiriarhului, preoţii au revendicat spaţiul pentru cele două ore din noaptea de Înviere. „Nu vă mai împingeţi atâta. Sunt oameni pe scări şi dacă or să cadă, dumneavoastră sunteţi de vină”, a reclamat o femeie. Preotul căruia i s-a adresat nu a băgat-o însă în seamă.”

De ce să bagi în seamă oamenii, ca preot, ca ierarh orthodox de pe banda de rebut a ortodoxiei?… Acolo unde colegii catolici sărută picioarele și nu se îmbulzește nimeni, la ortodocși ierarhul este cel ce trebuie pupat – îndeobște, în fund – mângâiat, măgulit, servit, protejat și bibilit. Dacă Isus ar fi fost pe modelul ăsta, Lazăr ar fi rămas neînviat iar Zaheu ar fi avut ce privi din sicomor la Paștele… Cailor…

Perle și țâfnă

Vine și Izvorul Tămăduirii, sărbătoare a celor ce se cred a se revendica, singurii, de la dreapta-credință, iar „tancul rusesc” Drincec, dincolo de a-i explica lui Petru de ce ar trebui să i se spele picioarele, calcă el, iar, pe grumazul mulțimii, la Mănăstirea Izbuc, sub mitra lui bătută în perle, sute de perle, sfințind apa unora care, unii dintre ei, n-au nici după ce s-o bea.

După ce același episcop Drincec se foia prin Oradea, iarna, cu șiacul și potcapul căptușite cu blană de vulpe neagră. După ce, în seiful lui plin de jucărioare din astea bisericești, se odihnesc zeci și zeci de engolpioane, dintre care setul cel mai interesant pe care l-a ochit presa, până acum, e de aur, cu o sculptură masivă, și a costat 65.000 de Euro, cum spuneau tot colegii de la Bihoreanul. Alături de colecția de ceasuri și de butoni.

Acolo unde nici măcar patriarhul Daniel nu s-a simțit în largul lui cu mitra-soră-cu-perle cadorisită de episcopul Drincec, părându-i-se opulentă, ierarhul orădean și-o mai scoate pe a sa, ceva mai depărtișor de ochii lumii bune. Mănăstirea Izbuc, locul său de chiolhanuri ascunse sub numele de agape, condusă de starețul Mihail Tărău, e un loc numai bun pentru plimbarea giuvaiericalelor, cum starețul tot știe drumul acestora dinspre Salonic spre Bihor, chiar dacă bijutierii greci s-au mai schimbat, în timp. Spre deosebire de mitra patriarhului, împerlată, albă cu auriu, cea a lui Drincec e cu bordo, să i se potrivească la mai multe veșminte, după cum crede el.

Mă gândesc la colegul greco-catolic, reținut undeva, la o vamă, cred că în Ucraina, să-i caute unul cu uniformă, ceva mai curios, odorul din cutia de mitră, să nu cumva să fie obiect de patrimoniu – până a realizat că nu erau diamante și rubine pe acoperământul de episcop, ci doar o sugestie a împăratului cu odoare, împăratul luminii de la graniță fiind mai aproape de Isus cel din Joia Mare, cel umil. Deh, de parcă ar fi fost singur ucraineanul acela care-l lua pe episcop la întrebări, fără vină ierarhul fiind.

Să nu uităm, din colecția tancului, mitra lui Roman Ciorogariu – cu aur –pe care a purtat-o și la întronizare, și care între timp a mai fost și pe la restaurare, la mănăstiri. Ciudat destin – episcopul Ciorogariu moare în 1936, ajunge (cu o altă mitră) sub pardoseala Bisericii cu Lună, iar azi nu mai știe nimeni pe unde îi e mormântul – se presupune că undeva spre altar – cum biserica s-a repardosit după mijlocul secolului trecut. Urmașului lui nu-I mai ajung, însă, mitrele și engolpioanele.

Informatorul-popă ce vorbește de informatori

Să readucem în amintire și un alt episcop ortodox al Oradiei, de tot vorbim de „bogăția sufletească” a urmașilor-ierarhi – Nicolae Popoviciu, cel chinuit de comuniști și de Securitate, mort în 1960, despre care găsim, la pagina sa, pe Wikipedia: „Temându-se de orice apropiere între Rezistența anticomunistă și arhiereul Oradei, comuniștii impun închiderea lui la Mănăstirea Cheia, aflată într-o zonă foarte bine controlată de trupele sovietice de ocupație și de cele comuniste. Desigur, nici aici episcopul Nicolae Popovici nu a avut parte de liniște. Era urmărit permanent de către agenții și provocatorii trimiși de Securitate, „care vor să discute cu el, dar se ferește, iar unuia i-ar fi spus în față să plece că este agent”, precum se exprima la 7 iulie 1953 față de informatorul „Marcu”.

Episcopul Popoviciu a fost comemorat la Paris, în 14 martie, în cadrul unei conferințe ce a fost organizată de către Departamentul cultural al Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale şi Meridionale, precum găsim pe basilica.ro. Mitropolitul locului, Înalt Prea Sfinția Sa Iosif, l-a invitat la Paris pe ierarhul orădean, care a dus cu el și o suită de colaboratori. Din textul ce prezintă desfășurarea conferinței, selectăm: „Părintele Dorel Octavian Rusu a adus în atenţia celor prezenţi numeroase aspecte inedite din biografia episcopului martir.”

Am încercat să îl contactăm pe mitropolitul Iosif pentru a îl întreba dacă părintele Rusu, protopopul ortodox de Oradea, a adus aceste aspecte inedite în calitate de teolog sau ca și informator cu numele de cod „Florescu”, un coleg mai târziu al informatorului Marcu de mai sus, adică având informații „de interior”, cum publicația noastră a dovedit, în premieră acum doi ani, într-un articol. Mitropolitul se afla în România pentru câteva zile, într-o zonă fără semnal, iar consilierul său cultural, preotul Emilian Marinescu, nu a dorit nicidecum să fie prins la o discuție.

Adresăm, așadar, această întrebare în scris, mitropolitului. Crezând, totuși, că penibila situație în care a fost pus, ca un coleg episcop ortodox să-i aducă în bătătură un fost informator al Securității, popă, pentru a vorbi despre un ierarh ortodox ce a avut de suferit major din cauza Securității nu se datorează unei închideri de ochi a organizatorilor la situația paradoxală ci, mai degrabă, dezinteresului episcopului de a rezolva situația creată – el neexprimându-și public părerea legat de faptele reprobabile ale subordonatului său – și a lipsei de respect a lui Drincec față de istorie.

Cităm, în continuare, tot din pagina episcopului decedat, de pe Wikipedia: „Episcopul Nicolae Popoviciu face parte dintre episcopii ortodocși postbelici propuși pentru canonizare, fiind socotit ierarh martir de mulți clerici și credincioși.” Sugerăm ierarhului orădean să-l propună pe Dorel Rusu pentru slujirea la canonizare. Și, în măsura în care se va decide să ne răspundă la telefon, fără să se mai ascundă după purtătorul lui de cuvânt, fiul protopopului său cu state de plată și la Securitate, promitem să-I facem rost și de numărul de telefon al torționarului Vișinescu, pentru a avea garnitura completă.

Bătaia de joc pare a fi un toiag arhieresc „sine qua non”, în arsenalul de aurăreli al lui Drincec. Mi-aduc aminte ce spunea la finele anului trecut, într-o adunare eparhială cu multe urechi, după ce aflase de ce-a făcut colegul său greco-catolic, la cantina săracilor, de Crăciun, când I s-a spus că și ortodocșii ar fi bine să-și adauge în program fapte sociale: „Noi nu suntem exhibiționiști să ne punem bonețică, la cantina săracilor, ca și unii”.

Există ierarhi luminați și în ortodoxie!

Și tot din faptele ierarhilor care n-au ajuns la post doar ca să-și vindece „insuficiența mitrală”, amintesc câte ceva din înfăptuirile deosebite ale noului nostru mitropolit Ioan, din Banat, în contrast cu gândirea meschină a colegului de rang (și de obraz) mai mic din Bihor – care Sofronie Drincec a jinduit după scaunul de mitropolit de aici dar nu l-a putut înhăța. De Sf. Ioan, al cărui nume îl poartă, ÎPSS Ioan Selejan a răspuns invitației inimoasei directoare Rodica Cojan de la Cantina Socială a Timișoarei, a venit să vadă locul, să cunoască oamenii și să-I încurajeze.

Mitropolitul a oferit el masa pentru ziua aceea, aducând bucurie în sufletele celor flămânzi. Nu a avut rețineri să-și bage nasul în oalele din bucătărie, adulmecând mirosul mâncării bune și cerând relații despre munca de aici. Mai mult, în aburul hranei pentru sărmani ne-a povestit despre un articol ce fusese scris despre el, cât era în Harghita și Covasna, și în care fusese numit „episcopul gunoaielor”, pentru că s-a dus să-I ajute pe oamenii de la groapa de gunoi.

La plecare, după ce a mai petrecut câteva minute pentru a vizita clădirea în care își desfășoară activitatea cei care au grijă, după putință, instituționalizat, dub egida Primăriei, de oamenii cu problem materiale din Timișoara, Înalt Prea Sfinția Sa ne-a înfiorat, pe cei care ne aflam în preajma sa, când i-a spus directoarei locului, arătându-I coada celor veniți să ia mâncare: „Soră, de nu eram aici, eu eram acolo, unul dintre ei. Să nu uiți asta!” Oare ar trebui să mai spun de ce bănățenii se bucură că a ajuns mitropolit, aici, Ioan cel Bun, și nu Sofronie Drincec sau Lucian Mic?…

Și încă ceva, un ultim lucru, cum tot batem șaua să priceapă iapa ce trage tancul rusesc: Prea Sfințite Drimcec, nu vă mai fie frică precum de dracu’ de cuvântul cu „e”, ecumenism, care oricum se întâmplă la Oradea, fie că vreți, fie că nu vreți. Să recitim împreună declarațiile „marilor duhovnici ai ortodoxiei” dumneavoastră pe care unii îi mai numesc și sfinți, în momentele de delir mistic, legate de ecumenism.

Pr. Gheorge Calciu Dumitreasa: „Eu sunt împotriva ecumenismului! O socot cea mai mare erezie a secolului nostru”

Pr. Arsenie Papacioc: „Sunt împotrivă! Pe viață și pe moarte împotrivă! Ce ecumenism?”

Pr. Ilie Cleopa: „Noi ortodocșii suntem puțini dar suntem Biserica întreagă. Nouă nu ne lipsește nimic! Noi n-avem ce împrumuta de la protestanți dar nici de la catolici!”

Pr. Iustin Parvu: „Ecumenismul nu e născut din părerile bisericilor, ci din gândirea proprie a unor păstori ce nu au nimic profund creștin și religios în ei ci doar o viață politică”

Pr. Arsenie Boca: „Ecumenismul? Erezia tuturor ereziilor! Căderea Bisericii prin slujitorii ei. Cozile de topor ale apuslui. Numai putregaiul cade din Biserica Ortodoxă”

Cei de sus chiar erau creștini? Poate un creștin să fie împotriva apropierii între credincioși? Ciudat. Înțeleg de mai sus că nu vă lipsește nimic, nu aveți ce împrumuta de la catolici sau reformați, sunteți rotunzi și drepți, iar ăilalți n-au nimic profund creștin și-s cozi de topor… Cred că Isus e mult mai aproape de colegii ce poartă arginturi și pleuri dar își rup din timp și din suflet să fie alături de săraci, de bolnavi, de bătrâni, și știu să-și întindă mâinile între ei. La revedere. De există mântuirea de care vorbiţi toţi, sigur nu vă veţi întâlni cu catolicii și reformaţii la intrare.

Ramona Băluțescu

This post was written by:

- who has written 4394 posts on Presa Oradea.


Contact the author

One Response to “Ecumenism, meschinării, informatori vocali, Paști – Bihor şi Banat”

  1. Marius spune:

    Ma intreb pe la 1700 erau la fel de milostivi catolicii pe care ii ridicati in slavi? Cand ucideau ortodocsii care nu-si lepadau credinta? SUNTETI IEZUITA DOAMNA! (DEX iezuit = Om ipocrit, intrigant, viclean.)

Trackbacks/Pingbacks


Leave a Reply

Please type the characters of this captcha image in the input box

Please type the characters of this captcha image in the input box

Iranul, butoiul cu pulbere al Orientului!

Modul de acțiune al Iranului pare a fi copiat după cel rusesc. Deși știau clar că au încălcat legea încercând să livreze petrol unui stat care se afla în embargou, au reacționat violent sechestrând o navă britanică și punând în pericol întreaga securitate a strâmtorii Ormuz pe unde tranzitează o treime din petrolul transportat pe cale maritimă în toată lumea. Atacul cu drone s-a făcut prin intermediari, neasumat, la fel cum a făcut Putin când a anexat Crimeea, utilizând militari „anonimi” fără însemnele țării. Retorica internațională a ministrului Iranian de externe, Mohammad Javad Zarif, și a președintelui Hassan Rouhani pare a fi copiată după cea utilizată de Vladimir Putin și Sergey Lavrov.

Citește mai mult