Categorized | Reportaj

Unde se duc profesorii buni, când se duc?…

M-am gândit că un snop de cuvinte despre oameni care „au arătat calea”, indiferent de domeniul lor, ajută să nu uităm, fiecare dintre noi, că am avut modele și sfătuitori. Sau, dacă nu neapărat modele, atunci o piatră mai tare sau mai înțeleaptă care, prin lovirea cu piatra mai moale care eram noi, să îndepărteze așchiile și să facă să ajungem silexuri folosibile întru sporirea societății – vârfuri de lance. Sau măcar oameni. Așa a fost și cu Jerry Morton, profesor ce ne-a învățat despre jurnalismul american, la Universitatea de Vest din Timișoara, atunci când aceasta abia începea să se definească.

L-am invitat pe colegul și prietenul meu Radu Andronescu, jurnalist din Timișoara, să ne punem alături câteva amintiri despre Jerry. Pentru că noi, jurnaliștii cuvântului, avem cuvinte ca flori, ca pietre, ca lumânări pe apă, ca declarații de dragoste, de ură, ca sens și ca scop.

Nu știm să ridicăm monumente și uneori nici case nu prea știm să legăm (iar Jerry nu făcea excepție) dar aducem, acolo unde se întâmplă ceva demn de ținut minte, sau măcar de înregistrat pe moment, cuvintele noastre, ca niște pisici mari de plimbat ciudat în lesă, uneori tărcate, uneori tăcute, dar mereu cu gheare alerte lângă pernițele moi.

Jerry nu era jurnalistul de la care am învățat despre gheare. Dimpotrivă – el era cu partea atipică a meseriei, cu privitul, cu zâmbitul, cu aceptarea, cu savuratul oricărei situații. Mă întreb, azi, de n-aș pica examenul, de l-aș da, tot azi, din aceste noțiuni aproape necunoscute ziariștilor de lângă noi. Dar știu că Jerry ar spune că nu, nu l-aș pica, în ciuda a orice cred eu. Chestie de unghi, până la urmă.

Dar, pentru o prezentare a personajului Jerry Morton, sunt mai potrivite liniile lui Radu, în această parte a materialului.

*

JERRY

Jerry Morton, jurnalist și profesor american, ar fi împlinit săptămâna trecută 72 de ani. Soarta a făcut ca el să plece dintre noi la începutul anului 2011, lăsând în urmă sute de articole, mii de fotografii, câteva cărți și nenumărate amintiri pentru prieteni, colegi și foști studenți. Jerry a fost unul dintre primii dascăli americani veniți să predea la secția de Jurnalism a Universității de Vest din Timișoara, în perioada 1993-1994.

Împreună am călătorit prin Transilvania, am urmărit Campionatul Mondial de Fotbal, am sărbătorit un Crăciun și un Paște de neuitat și am aruncat la coș multe, multe mingi de baschet. Cea din urmă activitate a fost marea pasiune a lui Jerry, visul său și marea sa provocare fiind să înscrie un milion de coșuri. Dacă ar mai fi trăit câțiva ani, și-ar fi văzut visul cu ochii, lipsindu-i doar câteva zeci de mii de coșuri, o nimica toată pentru un om atât de perseverent ca Morton.

Dar prietenii și rudele sale din S.U.A. nu s-au lăsat până nu i-au îndeplinit visul, punând mână de la mână, mai bine zis aruncând minge după minge, pe ici și colo, până când au înscris istoricul coș cu numărul 1.000.000. Au sărbătorit amintirea lui Jerry cu pizza și cu glume, recitind din vechile sale carnețele cu însemnări jurnalistice, zâmbind printre lacrimi…

Jerry Morton a fost un gazetar și un autor atipic. La ziarul local din Lansing, Michigan, a lansat o rubrică de mare succes, prin care transmitea ideile, opiniile, problemele și gândurile tuturor localnicilor întâlniți la o plimbare prin centrul orașului, organizată anual. La fel, fiecare dintre cărțile și albumele sale de fotografii au avut drept subiecte oameni obișnuiți, copii din Mexic, bătrâni din orășelul american Algansee sau săteni din România, personaje cu vieți simple și fețe expresive.

Nu îmi amintesc măcar o singură lecție propriu-zisă din zecile de cursuri pe care mi le-a predat la facultate. Nici măcar nu știu dacă am notat ceva la orele sale. Dar știu sigur că am povestit cu el de toate. Prietenul meu Jerry a fost un om calm, liniștit, deseori distrat și mai mereu zâmbitor – caracteristici rar atribuite jurnaliștilor de succes. Însă bunătatea lui, blândețea, autoironia și capacitatea extraordinară de a aborda necunoscuți și a-i transforma imediat în prieteni au reprezentat cea mai importantă lecție, una de viață.

În ultimul mesaj primit de la Jerry, de 1 Decembrie 2010, ne-a transmis, cu umorul său fin, ca avem permisiunea lui de a ne lua o zi liberă. Nu aveam de unde ști că, peste doar câteva săptămâni, el însuși avea să „își ia liber”, definitiv… Pentru că nu eram pregătiți să-i dăm permisiunea asta.

Așa că rămânem cu amintirile, cărțile, fotografiile și sfaturile sale. Și chiar dacă nu îi voi mai putea vreodată strânge mâna aceea uriașă, de baschetbalist, îi voi simți zâmbetul. Aici, mereu.

*

Mă bucur că Radu a găsit liniștea și deschiderea de a scrie despre Jerry – nu aș fi vrut să existe aici doar punctul meu de vedere, doar amintirile mele. Ca să vină ca o confirmare că amintirile mele, poate patetice, poate exprimate patetic, au un corespondent și în memoria altor colegi ai mei. Dar să vedem cum se aliniază, acum, la patru ani de la dispariția sa, și câteva amintiri ale mele despre Jerry Morton.

În primul rând am memoria semnăturii sale, ca un fel de tatuaj pe săculeții amintirilor. După anul în care am lucrat împreună, la școală – care e chiar mai demult, cred, decât spunea Radu, de nu mă înșel, adică prin 1992-1993 – Jerry a plecat din România și nu a mai ajuns niciodată aici dar mi-a trimis în toți anii următori vederi din locurile pe unde a ajuns, mailuri și cărți poștale electronice.

Și păstrez extrem de bine în minte forma semnăturii lui, la capătul celor aduse de poșta clasică, adică un „Jerry” rotunjit cumva dinspre început spre sfârșit, ca și cum s-ar fi pliat pe o minge de baschet.

Îmi aduc aminte de mailul pe care mi l-a scris după atacurile din septembrie 2001, din SUA, în care au murit atâția americani – despre năuceala și tăcerea în care a înscris câteva coșuri de baschet, cu oameni necunoscuți, strânși spontan la terenul unde mergea – pentru că, uneori, nici măcar cuvintele nu mai ajută un ziarist…

Nu uita niciodată să ne felicite, pe noi, studenții lui de care fusese mai apropiat, de zilele noastre de naștere, de ziua oficială a țării și chiar ne amintea de tradițiile noastre cum ar fi mărțișorul, de 1 martie constatând că aveam, în ani, o suită de mărțiloare electronice adunate. Sunt oameni pentru care am răscolit lumea, le-am salvat viețile, meseriile sau casele, de la care nu a venit vreun mărțișor, vreodată. Jerry nu uita niciodată de cele frumoase ale noastre. Rămânând parte din viața noastră, chiar de departe, toți acești ani.

Apoi… mă gândesc la ce scria Radu, mai sus, că nu știe de a notat ceva la cursurile lui Jerry – eu sunt aproape sigură că nu am notat nimic, nu-mi plăcea să notez cât am fost studentă. Și nici engleză nu știam prea bine atunci. Dar povesteam, cu Jerry, poate nu în cuvinte extravagante, poate nu cu timpuri ale verbelor întotdeauna corecte, despre oameni, despre situații, despre a ajuta, ca ziarist.

Am fost în două excursii cu Jerry – venea cu mare plăcere peste tot unde era invitat de către studenții săi, avid să cunoască țara în care ajunsese ca să ofere din ce era el dar și să ia despre un colț de lume nou.

Am fost la Făget, unde mă trimisese redacția să scriu despre „Festivalul florilor de castan” și la Românești, la concertul din peșteră. Cât eram la Făget, Jerry, care nu știa mai mult de zece cuvinte în română, a dispărut și m-am panicat, cu cei doi colegi de la alte redacții cu care eram, că ne-am pierdut americanul…

El a apărut, surâzător, după o vreme, cu o paporniță cu ceapă verde și cu o bucată de slănină, zicând că a fost în casa unor oameni cărora le-a pozat copiii. L-am întrebat imediat: păi cum ai vorbit cu ei? Jerry a răspuns dezinvolt: nu a fost nevoie, doar ne-am zâmbit.

Tot în ziua aceea mi-am luat mica ceată de ziariști româno-americani și am intrat într-o pădure din buza Făgetului. Aveam vreme până la plecare, nu voiam să stăm în camerele noastre, de la hotel, iar eu am decretat că este timpul când, în acel gen de pădure, trebuie să se găsească orhidee sălbatice. Și că nu ies de acolo fără pradă.

Jerry a fost singurul care m-a crezut pe cuvânt, deși toată trupa a fost sechestrată în pădure, să-mi duc cercetarea la capăt. Poza pe care mi-a făcut-o Jerry, cu, desigur, o orhidee de pădure în mână, după o vreme de căutare, e edificatoare. Mereu mi-a oferit încredere, și la prostioare, și în lucrurile mari.

Tot în zona Făgetului era și concertul de la Românești, doar că toamna. Jerry era încântat că va fi parte din ceva total neobișnuit. În plus a devenit instant invitat de onoare, a primit un izolir pe cât am stat în peșteră, și toată lumea roia în jurul lui – acum aproape un sfert de secol nu erau mulți jurnaliști străini care ajungeau la Românești.

La înapoiere eram dezolată că trebuie să luăm trenul din Lugoj și că va fi absolut înțesat de turiști, lăsînd puțin spațiu de respirat – Jerry a zâmbit, ca de obicei, și a spus: e și asa o experiență. Pentru că lua tot ce venea cu mult mai puțină împotrivire decât noi. Pentru că nu se risipea în lucrurile neimportante.

Jerry a plecat dar a lăsat în urmă o trupă de studenți în Jurnalistică ce începeau să aibă conștiința meseriei lor. Dacă de la ceilalți profesori buni ai noștri – Tolcea, Ionică, Brandl, Foarță, Morgan, dascălii de engleză – am învățat „ce” să facem, Morton ne-a dat pe nesimțite, nu neapărat ca învățare ci ca împreună-respirație, noțiuni despre „cum”. În fapt, și Șerban Foarță, dragul nostru, este tot tributar lui „cum”.

Și să știți că ideea de „cum” nu e neesențială când vine vorba de jurnalism – dincolo de scriitură, de efectul așteptat post-articol, înveți să vezi omul despre care scrii, stilul, implicația. Până la urmă, cred că tot ce am studiat noi cu Jerry Morton a fost o lecție de empatie. Continuată peste ani.

Zecile lui de vederi trimise de prin Mexic, cel mai degrabă, vorbind în trei rânduri despre oameni, obiceiuri, demersurile lui pentru a povesti despre ei, fotografii, expoziții erau lecții despre cum știrea poate cuprinde mai mult decât cine-ce-unde-când-și, eventual, cum pe care le învățaserăm la școală – erau dovezi că poți adăuga, în acel spațiu contras, despre cum fâlfâie o idee, despre credință, despre dezolare, despre efort.

Mă sprijinea în ce făceam, de departe. Mă încuraja când îmi era greu, îmi lăuda munca, îmi dădea sfaturi. Dar, cel mai mult, peste toate, am simțit, în ani, că avea o încredere extraordinară în faptul că sunt un jurnalist bun, care face meseria asta pentru cei din jur. Și-mi dădea putere treaba asta.

Chiar dacă, uneori, mă lăuda la poze care nu-mi păreau valoroase, și mă irita asta, mi se părea o fraudă. Cum a fost cu o poză cu colonada de la Vatican, pozată de jos – anul trecut, în aprilie, pentru un eveniment, am ajuns chiar pe colonadă, pentru poze, și m-am gândit, iar, la Jerry…

Apăruse între timp Facebook-ul, ne puteam vedea munca, muncile, mai ușor, puteam comunica mai ușor. Dar, mereu, pe cei dragi îi credem veșnici, credem că vor fi mereu acolo, când vom întinde mâna după ei. Și nu e așa. Într-o zi, profesorul nostru s-a dus. Mi-a scris o verișoară a lui, Ellen Martin, că a murit. Că Jerry mi-a prețuit mult prietenia și munca și credea că sunt un jurnalist și un om grozav.

Că spera să îi vizitez țara cândva sau să ajungă iar în România. Am stat atunci, cu Ellen, în colțuri depărtate de lume, la ore diferite doar pe ceas – însă aceleași – asupra unui poem de Ana Blandiana, încercând să vedem ce traducere sună mai bine, cumpănind cuvintele, disecând sensurile, aducând amintiri, pentru ca acel poem, tradus în engleză, să fie folosit la despărțirea de Jerry, la ultima. Ca să fie cum ar fi vrut el, cum i-ar fi plăcut lui.

Îmi aduc aminte și de primul spectacol de operă la care am fost. Pe viu. Rigoletto, în Timișoara, cu Jerry. Desigur, știam libretul. Și muzica. Dar trăisem în Arad, unde nu era operă. Și-mi aduc aminte de seara aceea, pe un fotoliu de undeva din stânga jos, în față, unde stăteam.

Și de ușa ce nu voia să stea închisă la cvartetul din actul III – mereu, când am povestit despre Rigoletto, de atunci, adăugam ca și cum ar fi de la sine înțeles că acea ușă ar avea o viață proprie și un rol de jucat. Anul trecut, când am ajuns prima dată la un spectacol la Veneția, la Teatrul La Fenice, unde fusese premiera lui Rigoletto, un gând a fost pentru profesorul nostru. Ca și la Staats sau la Scala.

A trecut timp, mai bine de o jumătate de viață, pentru noi, de când ne-am intersectat cu Jerry. Mă întreb uneori, cum și Harry Morgan ne-a părăsit: unde se duc profesorii buni, când se duc?… Dar știm răspunsul. Măcar pentru meseria noastră. În cuvintele noastre există straturi, există culori. Există un fel de muzică în care se strâng lucrurile. Există alegeri și renunțări.

Ca și cum fiecare text al nostru ar fi un mic antimis al celor învățate de la ei, un buzunăraș de unde pot ieși minuni. De la ei am învățat despre colaborările ce iscă prietenii, despre deontologie dincolo de cuvântul cărții, despre adevărata finalitate a muncii noastre.

Jerry e în ce scriem. În poze. În felul în care nu îl repezi pe cel care te sună la 4 dimineața pentru că are nevoie de ceva și crede că numai tu îl poți ajuta. Chiar dacă, după aia, repezi un ticălos. În dreptatea pe care te zbați s-o obții altora, deși dreptatea ta te așteaptă acasă bătând cu degetele darabana pe masă.

De ați avut și voi profesori buni, sau prieteni, sau modele, știți despre ce vorbesc. Doar cel care nu a lăsat nici o urmă poate pleca. Restul – toți, toate – rămân cu noi pentru totdeauna. Prietenia începe de unde împarți o pâine cu celălalt. Pâinea rămâne: comunicarea-cuminecare.

Radu Andronescu, Ramona Băluțescu

This post was written by:

- who has written 4383 posts on Presa Oradea.


Contact the author

Leave a Reply

Please type the characters of this captcha image in the input box

Please type the characters of this captcha image in the input box

Iranul, butoiul cu pulbere al Orientului!

Modul de acțiune al Iranului pare a fi copiat după cel rusesc. Deși știau clar că au încălcat legea încercând să livreze petrol unui stat care se afla în embargou, au reacționat violent sechestrând o navă britanică și punând în pericol întreaga securitate a strâmtorii Ormuz pe unde tranzitează o treime din petrolul transportat pe cale maritimă în toată lumea. Atacul cu drone s-a făcut prin intermediari, neasumat, la fel cum a făcut Putin când a anexat Crimeea, utilizând militari „anonimi” fără însemnele țării. Retorica internațională a ministrului Iranian de externe, Mohammad Javad Zarif, și a președintelui Hassan Rouhani pare a fi copiată după cea utilizată de Vladimir Putin și Sergey Lavrov.

Citește mai mult