Categorized | Religie/Culte

Vicar nou, rangă nouă sub steagul Indefessum

Eparhia Greco-Catolică de Oradea are un vicar general nou în persoana pr Olimpiu Todorean. Adică „grecii ăia” care tot vor diverse și ajung, uneori, pe la știri. Și cam de ce-ar fi importantă, dincolo de ușa vreunei biserici, această știre?

Să pornim prin a spune că, atunci când un om schimbă pe altul, în funcție, cel care a ales să plece nu intră instant la categoria de „trădător”, de „incompetent” sau de „sastisit”. Iar cel care vine nu e neapărat ”rupt din soarele dimineții”. Pentru că acestea sunt tipare generale. Și pentru că particularul e un vector ce nu se vrea uniformizat.

Vedeți, fie că vă place sau nu, ca „verzi români” (pare că vor fi multe ghilimele în materialul ăsta, semn că lucrurile se mai spun și prin metaforă, uneori), greco-catolicii ăia de care uităm mult prea des (nu e vorba de Oradea ci de România) sunt parte din istoria noastră și și-au câștigat un continent de respect, de la cei care încă nu caută cuvântul în dexonline, pentru câteva dintre acțiunile lor de la 1700 încoace. Așezarea păturii intelectuale din Transilvania și o lecție despre cum să treci prin pușcării fără să te frângi, pentru credința ta, sunt doar două exemple mari pentru care greco-catolicii ar trebui să aibă un loc clar în manualele de istorie. Pe când nici măcar Școala Ardeleană nu mai are acest loc, întotdeauna – cum am arătat la Simpozionul „Școala Ardeleană” din 2014, din Oradea.

Eparhia Greco-Catolică de Oradea a avut și ea un rol în istoria zdrumicată a mănunchiului de trei secole ultim trecute. Nu e niciodată inutil să cităm din prezentarea pe scurt a unei instituții majore:

„În teritoriile nord-vestice ale României, românii au îmbrăţişat Unirea cu Biserica Romei cu 10 ani mai devreme decât cei din Transilvania istorică, intrând pentru început sub jurisdicţia spirituală a Vicarului Apostolic de Muncaci, pentru ca, ulterior, să fie preluaţi de Episcopia Romano-Catolică de Oradea, care a constituit pentru aceştia un vicariat. La 16 iunie 1777, prin bula „Indefessum”, Papa Pius al VI-lea înfiinţa a doua episcopie greco-catolică românească sub titulatura „Episcopatum Graeco-Catholicum Unitum Magno-Varadiensem”, arondată până la 1853, Arhiepiscopiei romano-catolice de Strigoniu.”

„Episcopul Iuliu Hirţea (1949-1978), consacrat de Nunţiul papal Patrik O’Hara, şi-a desfăşurat activitatea în clandestinitate. A fost şi el arestat la 8 decembrie 1952, fiind eliberat doar în 1964. În acest răstimp, Eparhia a fost condusă de Pr. Augustin Egreanu, provicar. În 1978, canonicul Coriolan Tămâian a preluat răspunderea Eparhiei. A murit în 1990, iar Sfântul Scaun a decis atunci consacrarea ca Episcop de Oradea a preotului Vasile Hossu, care a păstorit Eparhia până la moartea sa, în iunie 1997. Episcopul Vasile Hossu (1990-1997) a reorganizat Eparhia şi Seminarul. A construit o nouă biserică în cimitirul Olosig, pe care a încredinţat-o franciscanilor conventuali. A redobândit clădirea Institutului Teologic şi a redeschis Seminarul teologic liceal. După moartea Episcopului Hossu, ca Episcop de Oradea a fost numit Virgil Bercea, care fusese transferat de la Blaj la Oradea încă din noiembrie 1996, ca Episcop Coadjutor.”

Vorbim de eparhie cu o tradiție în spate, din vestul țării. Care a dat oameni vrednici de orice „who’s who” făcut cu bună credință, al celor ce au modelat România modernă. Care are un cuvânt de spus în peisajul credințelor din teritoriile arondate, care și-a realizat un profil social lăudabil și care se luptă, în felul ei, pentru clarificarea propriului contur identitar, în contextul în care legile oferă doar teoretic fostele posesiuni ale greco-catolicilor posesorilor lor de drept, iar practicul arată o altă realitate, amară de tot. Aceasta fiind topografie dublată de hârțoage. Cât despre spirit…

Ei, și exact aici intervine filtrarea știrii. Un vicar general este „numărul doi în stat”, într-o eparhie, după episcop. (Sau, mă rog, ar trebui să fie). Este acel „cap limpede” pe care îl aveam noi, jurnaliștii, în redacție și apoi în tipografie, când încă se mai făcea presă altfel decât după ureche – ca să facem o paralelă. Este cel care știe, vrea și poate, în lumea aceasta interesantă a bisericii. Este mâna, dublată de un creier (stocare, inter-relaționare, sinapse, drum neuronal, celule gliale) bun, acolo unde episcopul este sufletul, imaginea și succesiunea apostolică.

Într-o eparhie a unui cult cu o istorie mare în spate, și cu alta, ce se cerne într-un alt gen de măcinare, în față, în țara asta de credincioși fățarnici, de zi de referendum, ortodoxoizi și ortodoxoidizați, un vicar general nou, greco-catolic, e o alternativă spre așezare și normalitate. Un post cheie de unde pot și trebuie să vină idei. Nu doar spre așezarea eparhiei (sigur, antonimul e „neașezată”, dar să spunem doar că e loc mereu de mai bine) ci și pentru binele vestului țării și, în contextul instituției, spre binele moral al României. Da, mai am naivitatea de a crede că, dacă tot trebuie să avem biserici, încă, ele ar trebui să pună umărul la a readuce aminte enoriașilor lor și de o oarecare decență socială, nu doar de morala strict religioasă. (Nu, nu se suprapun întrutotul). Povestea aceea, cu aproapele care trebuie ajutat și iubit, jumătatea de mantie a Sf. Martin, peștii și pâinile lui Isus. Că dacă spun și de Sf. Maximilian Kolbe, realul, deja e prea mult…

Vă pare că aduc un univers întreg și-l leg de buletinul nou ce ocupă o funcție? Lumea e condusă prin odgoane, pârghii și răngi. Uitați-vă într-un ceas elvețian, cum se îmbucă rotițele și cum palpită toate detaliile acelea, nu des văzute, de după capac. Un vicar general nu e doar o rotiță – e un rubin, în ceasurile ce încă vor să ticăie, după moda veche, și nu sunt electronice de unică folosință. Greco-catolicii au făcut istorie în țara asta, încearcă măcar prin nume să se arate continuatori ai Școlii Ardelene și ai martirilor închisorilor și schimbă creioane de texturi diferite pentru a hașura spațiul rămas între dorință și realitate. Și e firesc să fie așa, în timpuri ce presupun căderea ușoară spre epigonic, de la ierarhie până la enoriași. Iar ranga din titlu nu e de lovit.

Am vorbit despre idei, am pomenit de rangă – să trecem și la oameni, ca să rotunjim explicația. Așadar, o instituție importantă din România, din Oradea, își schimbă CEO-ul, numărul 2 din staff. Și te aștepți la mai bine, pe o rază mare, dincolo de biserici, dincolo de oraș, dincolo de ani. Personal, pot descrie și altfel situația: un prieten schimbă pe altul – motiv de întristare față de amândoi, motiv de bucurie față de amândoi. Călugărul lui Don Orione, Florian Gui, renunță la această funcție, după zece ani – nu trădează, nu aruncă, nu întoarce spatele. Ci nu mai vrea. Păcat că nu s-a adăstat pe ne-vrerea lui, a se vedea ce-ar fi de așezat – dar unde nu s-au așezat lucruri, din ‘57 până acum, schimbarea nu e vietate de îmblânzit. La cei 47 de ani ai săi și la o comunitate închegată, model, a Oradiei, ridicată în jurul bisericii sale dar ducând și școala după ea, fostul vicar general vrea altceva. Vrea să-și cultive grădina – de ne luăm după Candid de Voltaire.

Vine preotul Olimpiu Todorean. Preot de capelă, de parohie, preot de oameni, „preot de preot” – de ne-am lua după „limbajul nou”. Sigur, am putea reproduce comunicatul în care se vorbește oficial despre activitatea lui de până acum, dar îl găsiți aici. Dincolo de școli și funcții, aș vrea să vorbesc despre lucrurile pe care le cred eu importante despre părintele Olimpiu, și despre crucea pe care o are de dus.

O nouă provocare. Grea.

De câte ori sunt invitată să vorbesc despre rolul Bisericii, indiferent care o fi ea, în societate, dau cu drag exemplul Caritas-ului Eparhial, pus pe picioare și condus de Olimpiu Todorean, ani și ani. Mă interesează mai puțin ce credeți despre faptul că îmi place acest citat: „Mâinile care ajută sunt mai sfinte decât gurile care se roagă.” Vă invit doar să nu îl uitați. Sigur, noul vicar general este și preot, și nu uită nimeni de această componentă. Dar, vedeți… preoți sunt un miliard (da, exagerez, poate s-o înțelege de ce). Și dau frumos cu cădelnița. Și citesc frumos din carte. Dar cei care înțeleg cum să-și locuiască pielea de preot sunt rari. Cei a căror funcție nu încetează când ies din biserică. Cei care nu văd enoriașul ca pe-o punguță cu gologani.

Am stat, serile acestea, să frunzăresc sutele de mii de poze pe care le am de la evenimente din lumea catolică. Am găsit câteva zeci, strânse în ani, cu părintele Olimpiu, de prin locurile unde ne-am întâlnit. E doar vina mea că nu am nici una (sau n-am găsit acum) cu el în straiele duminicii, cele cu strălucirea bisericii. Doar câteva cernite, în reverendă, am. În rest, am multe cu Olimpiu lângă farfuria de supă pentru care Caritas-ul Eparhial din Oradea nu întreabă pe nimeni de ce confesiune e. Am cu dosarele lângă el – pentru că și hârțogăria trebuie rezolvată. Am cu publicația susținută de el, cu clădirile pe care le ridică în beneficiul obștei, cu librăria dusă de el, cu familia lui. Da, are familie – nevastă faină, copii faini.

Nu vă speriați, bau-bau-ul cu preotul căsătorit care nu-și poate face treburile a trecut de ciurul tip MythBusters al înaintașilor Athanasie Anghel și Inocențiu Micu-Klein. Să nu uităm că și alte eparhii au vicari căsătoriți, extrem de eficienți, iar alte culte, creștine și tradiționale, au chiar și episcopi căsătoriți, ce pot frumos să-și facă datoria, chiar și cu copii proprii pe lângă ei – a se vedea și reformații din Oradea. Părintele Olimpiu avea deja o cruce nu foarte comodă de dus atunci când a acceptat povara funcției de vicar general – și și-a implicat, frumos, și familia în acțiunile pe care le-a gândit prin Caritas. Acuma, ce e drept, de regulă genul ăsta de implicare, de ardere la două capete, te mai face și candidat bun la ulcer, uneori, dar puțini au murit intacți, nu-i așa?

Părintele Olimpiu este preotul modern, ce stăpânește și uzitează tehnologia (chiar dacă nu are cont pe Fb), ce nu intră în fibrilație când trebuie să scrie un comunicat de presă și știe să coboare biserica în stradă, ajutând și vorbind și prin asta dspre cele pe care creștinii le spun că ar fi pe sus. Nu se sperie repede, nu se aprinde repede, are simțul umorului, cumpănește bine înainte de a tăia, și taie, atunci când ceva e de tăiat – nu dă zece telefoane să întrebe pe alții de ar trebui să taie oblic sau cu franjuri.

Și mai e ceva. Are logică în tot ce face. O logică sănătoasă, consecventă, prin care trece lucrurile din jurul lui, indiferent de dihotomii gen bine-rău. Le trece până găsește rezoluții. Are un gen de loialitate simplă, cordială, față de instituția din care face parte – care instituție nu înseamnă neapărat oameni, oamenii „acum”-ului, ci și idei și identitate. Are deschidere pentru prieteni – e omul pe care știu că dacă îl sun la 3 dimineața, îmi va răspunde, gândind că sigur am o problemă unde poate doar el ajuta, de-l deranjez, dându-mi credit că nu am înnebunit. Are un mod tranșant de a explica, și pentru prieteni și pentru neprieteni. Știe că poți duce un cal la apă dar nu-l poți forța să bea (spre deosebire de mine, uneori). Și a dus mulți cai la apă până acum.

De ar fi fost să stau în scaunul pariurilor, după 24 aprilie, când devenise aproape sigur că funcția pr Florian Gui va rămâne fără funcționar, mi-aș fi pus toți bănuții pe numele pr Olimpiu Todorean, ca bun pentru a duce povestea mai departe. Am colaborat cu el în chestii faine, mereu pentru binele altora. Și chiar și în cele trei-patru momente în care mă exaspera (chestie inerentă când lucrezi cu cineva și pui suflet), i-am apreciat judecata, chiar de nu se suprapunea mereu pe a mea. Olimpiu a știut mereu când ceea ce scriam era la maxima capacității mele sau se simțeau și urme de coasă pe cuvinte – fără un nas bun e greu să conduci oameni. Poate a părut omul din umbră la multe evenimente, dar și-a cultivat o umbră bună, dătătoare de liniște și putere de muncă, pentru a brăndui Caritas-ul, pentru a ridica o instituție acolo unde este ea azi.

Nu vorbesc des la modul laudativ major despre cineva, așa că să vedem și din problemele care se leagă de noul vicar-general-minune al greco-catolicilor bihoreni și sălăjeni. Nu, n-o să trec programul lui, deși e foarte bun, așa cum sună el public. Cel pe care i-l văd neoficial e puțin altfel. În fapt, nu un program ci o schiță de activitate – cu necesități și consecințe.

Va trebui să ia la scărmănat pleiada de preoți ai eparhiei și să vadă de unde mai pot apărea surprize tip Mada, actualmente martor protejat al DNA, în procesul care îi roade viața pe nedrept episcopului Virgil Bercea. Iar acolo unde surprizele sunt deja descoperite, să aleagă o cale dreaptă pentru pedepsirea sau restricționarea hahalerelor care au împânzit locul, profitând de bunăvoința superiorilor și de problemele lor. Va trebui să insiste pe consecvență decizională. Va trebui să umble și să cunoască – ceea ce îl va face și mai mult călător în propria casă. Să pună osul la a nu ieși ciurucuri din școlile de toate nivelele aflate sub oblăduirea eparhiei. Să se ajungă la o politică transparentă legat de toate liniile de acțiune ale eparhiei – oameni potriviți pentru funcții anume, necesare, relația cu celelalte culte, problemele patrimoniale și identitare.

Cele identitare par un sac abstract. Nu sunt. Părintele Olimpiu Todorean va fi și curtat și se va și încerca măcinarea lui din partea unor instituții și grupări ce s-au obișnuit să pretindă a avea un cuvânt de spus în unele biserici. M-ar fi bucurat ca, după această numire, distinșii prieteni din Servicii și Masonerie, („și Brutus este un bărbat cinstit” – a se vedea discursul lui Marcus Antonius) să aibă măcar o răsuflare cu o idee mai lungă până vor încerca să-și implementeze ideile lor, desigur – interesante, și în Eparhia aceasta. Ceea ce nu se întâmplă – cum s-a văzut deja.

Să continuăm cu naivitatea – în lucrurile spiritului, ale credinței, te aștepți ca să ai cei mai curați oameni, cei mai drepți, cei mai merituoși. Să se cearnă și să se discearnă, ca și cum Duhul Sfânt tocmai ar fi plecat de două minute și ar fi lăsat în urmă parfum de crini. Dar nu e așa. Între neașezări de diverse ranguri și geografii, noul vicar general ar trebui să încerce să redea Oradiei, Eparhiei Greco-Catolice de Oradea, locul în care era văzută, un loc de unde îți poți potrivi ceasul. Câte tone de mortar vor fi necesare pentru asta – e treaba lui… Dar mă aștept ca și el să pună osul pentru ca, „la sfârșitul zilei”, să se afle și mai mult despre „grecii ăștia care vor ceva”, cum încă sunt văzuți greco-catolicii, uneori chiar la nivel de Parlament, că greco-catolicii vor ști mai mult despre cine sunt ei și ce vor ei și, mai ales, despre ce nu vor.

Ei, acum poate înțelegeți de ce spuneam de rangă. E ranga-pârghie, nu ranga-armă. O pârghie e măcar așa de importantă ca piatra ce trebuie slobozită, ca mecanismul ce trebuie urnit. Pentru că face ca lucrurile să se miște în bună pace. Iar buna pace, firescul și armonia sunt treburi după care instituția aceasta, unde pr Olimpiu Todorean a ajuns vicar general, tânjește, pentru a ajunge iar acolo unde ne era firesc să o știm.

Ramona Băluțescu

This post was written by:

- who has written 4375 posts on Presa Oradea.


Contact the author

Leave a Reply

Please type the characters of this captcha image in the input box

Please type the characters of this captcha image in the input box

Iranul, butoiul cu pulbere al Orientului!

Modul de acțiune al Iranului pare a fi copiat după cel rusesc. Deși știau clar că au încălcat legea încercând să livreze petrol unui stat care se afla în embargou, au reacționat violent sechestrând o navă britanică și punând în pericol întreaga securitate a strâmtorii Ormuz pe unde tranzitează o treime din petrolul transportat pe cale maritimă în toată lumea. Atacul cu drone s-a făcut prin intermediari, neasumat, la fel cum a făcut Putin când a anexat Crimeea, utilizând militari „anonimi” fără însemnele țării. Retorica internațională a ministrului Iranian de externe, Mohammad Javad Zarif, și a președintelui Hassan Rouhani pare a fi copiată după cea utilizată de Vladimir Putin și Sergey Lavrov.

Citește mai mult