Categorized | Religie/Culte

Legenda fariseilor, despre Corneanu, se oprește aici

300567. Este un cod pentru o bucată de stradă din Timișoara. Strada Surorile Martir Caceu. Margareta și Silvia-Mariana Caceu. Am găsit din multele scrise până acum că ele sunt dintre cei omorâți lângă Catedrala Ortodoxă, în 17 decembrie 1989. Mă întreb de se mai sinchisește cineva de vinovați. N-o să ajut prea mult, acum, legat de cei vinovați. Mă interesează, însă, a arăta iar nevinovăția unuia dintre cei care au fost acuzați. E vorba despre mitropolitul Nicolae Corneanu. S-a creat legenda că el ar fi ordonat închiderea ușilor Catedralei și, astfel, cei ce n-au putut să se refugieze au fost împușcați. El a spus mereu, de a fost întrebat, că nu era atunci în țară. Doar că puțini l-au crezut. Revin cu o dovadă clară, azi.

Mulți timișoreni au mârâit, după Revoluție, când au fost nevoiți să-și schimbe buletinele pentru că s-a decis ca unele străzi din oraș să poarte nume de martiri. Probabil puțini au în obicei ca, atunci când dau de o stradă cu un nume care nu le este cunoscut, să întrebe, să deschidă un dicționar de personalități sau o carte de istorie. Poate atunci ar fi mai simplu să memoreze adrese sau să se împace cu schimbarea buletinelor lor.

Acum vorbim despre istorie recentă. Mulți dintre noi am trăit zilele acelea incandescent. Mulți dintre noi am fost pe străzi, în față, mai în spate, de la balcoane sau măcar în fața televizoarelor, fiind cu o ureche la vuietul din stradă. Ne identificăm cu poveștile de atunci. Ca timișoreni, avem repere, avem fire ale acțiunilor pe care le adăugăm la povestea mare, a istoriei, atunci când mai povestim cu apropiații despre ce a fost atunci. De o mai facem.

Printre noi există și câțiva „fanatici” (la modul frumos, desigur), ce nu vor să uite, ce nu vor să rămână totul neașezat. Istoria are nevoie de timp să se decanteze, să găsească o matcă, să stratifice acțiuni. Vorbim de istorie contemporană, ce e mereu în căutare de documente, de dovezi – de martori, chiar.

Există, încă, interese pentru ca adevărul să fie aflat – sau, dimpotrivă, ascuns. Pentru că unii vinovați pentru dramele întâmplate atunci încă nu au plătit. Pentru că familiile celor ce au murit sau au suferit atunci încă există. Pentru că, uneori, chiar fără să fim direct afectați, cum cei care au avut câte un decedat sau mai mulți în familie, încă povestim. Pentru că ducem mai departe legendele ticăloase ale altora, fără să știm, manipulați în folosul unor indivizi ce se ascund. Sau, dimpotrivă, pentru că cercetăm și vrem să punem pe masă ce găsim.

De ce a fost nevoie de această calomnie?

Corneanu a spus mereu, celor ce au avut nu îndrăzneala ci firescul de a-l întreba despre ziua aceea de 17 decembrie, că nu a fost în Timișoara. Că nu a fost în România. Că era în Turcia. O voce mică, blândă, ce nu s-a auzit niciodată prea tare față de valul de acuze care se lansase împotriva lui. Cineva (în fond, nu o singură persoană ci mai mulți) avea interes ca mitropolitul ortodox al Banatului să fie arătat cu degetul ca vinovat pentru cei care au murit în apropierea Catedralei, pentru că nu ar fi putut să se adăpostească în ea.

Nu, nu sunt doar cei care au decis cu adevărat ca acele uși să fie închise. Deși, desigur, e mai simplu să te lăfăiești ca „ambasador al inutilității” (cum a fost numit unul dintre vinovați, mai târziu) pe undeva sau să te învârți prin Parlament când ai putea să-ți scrii memoriile prin pușcărie, pentru a-ți scurta pedeapsa. Dar au mai fost și alte categorii de oameni care îl urau pe Nicolae Corneanu și care aveau interesele să perpetueze această legendă. Să reamintim că ierarhul bănățean a fost judecat în 2008 pentru deschiderea sa ecumenică, de către vlădicii BOR-ului. Judecata a fost cerută de colegii săi, ierarhi ortodocși – de omologul său, mitropolit al Clujului, Bartolomeu Anania, care spunea că mitropolitul nostru ar fi confundat împărtășania cu borșul de urzici, atunci când ar fi primit pe Cristos euharisticul într-o biserică greco-catolică. Erau cuvinte venite dinspre un antiecumenic convins, care a refuzat până la moarte să dea înapoi greco-catolicilor bisericile pe care pusese gheara, care a încercat cât a putut să distrugă ideea locului de pelerinaj al greco-catolicilor, Mănăstirea Nicula, ridicându-și acolo propriile acareturi, care a negat petele trecutului său deși au apărut mărturii legate și de tinerețea sa legionară, și de Serviciile din spatele său, și de „reeducarea” pe care o făcea cu deținuți de la Aiud.

Corneanu era urât și de cei care nu erau așa de vrednici ca el, de cei care nu avuseseră conștiința să înapoieze bunurile greco-catolicilor, de cei ce se ascundeau după ce el, imediat după Revoluție, vorbise deschis despe colaborarea lui cu Securitatea, de cei care rămăseseră încrâncenați acolo unde Nicolae Corneanu alesese seninătatea mărturisirii și lumina bunătății spre mai departe. Dar era urât și de cei care jinduiau la scaunul său și care aveau tot interesul a-l coborî în ochii oamenilor, pentru a se putea apropia, măcar în felul acesta, de el.

O negare discretă

Au fost mai multe controverse legate de numelelui Nicolae Corneanu, în timp. Cea legată de colaborarea cu Securitatea încă își așteaptă istoricii, pentru a se vedea cât și ce a făcut, pe această linie. Să se vadă dacă cineva a avut de suferit sau nu din cauza lui. A urmat povestea cu închiderea ușilor Catedralei, la Revoluție. A urmat împărtășania la greco-catolici, și judecata lui pentru acest gest.

Am ales sfârșitul lui iunie pentru a scrie despre legenda cu treptele catedralei și pentru a o demonta. Pentru că, legat de „controversele” din viața lui Nicolae Corneanu, îmi aduc aminte de o altă zi, pe care nu vreau s-o uităm. În 27 iunie 2008. Mitropolitul iubit al Banatului intra ultima dată în Universitatea de Vest din Timișoara, pentru lansarea Bibliei Vulgata în capitala Banatului. Era de față și academicianul Eugen Simion, care povestea, atunci, public, cât de bine a mâncat la unul dintre ierarhii ortodocși sârbi, om care, cum știam eu, făcuse nenumărate probleme preotului român din Timoc, Boian Alexandrovici… Dincolo de asta, a fost un gest ecumenic firesc, în firescul Banatului, ca și mitropolitul nostru să fie acolo, alături de ierarhii greco-catolici Alexandru Mesian și Virgil Bercea.

Un mare ierarh al ortodoxiei intra pentru ultima oară într-o universitate, lângă confrați greco-catolici… Au urmat spitalizarea, judecata, ani de boală, de suferință fizică și psihică, de retragere, de mâhniri. Printre motivele de mâhnire era, mereu, acuza aceasta, cum că el fusese cel care ordonase închiderea ușilor Catedralei, în 17 decembrie 1989. Am întrebat-o pe maica Mihaela, care i-a fost aproape zeci de ani, cum reacționa, știindu-se nevinovat, când se auzea condamnat fără vină, la televizor și în presă, iar și iar. Mi-a spus că mai mult ca sigur suferea și nu-i cădea bine dar că nu discuta despre asta, le mistuia în el.

Din dialogul pe care l-am avut în toamna lui 2008 cu mitropolitul Corneanu, publicat în Timpolis, redau pasajul:

„- Părinte, mai e un punct unde ar fi ceva de spus clar. S-a creat legenda că, la Revoluție, ați ordonat încuierea porților catedralei și, astfel, oameni au ajuns să fie omorâți pe trepte. Unde erați în acel moment?

– Nu eram în Timișoara, atunci. Nici măcar în țară nu eram. Eram plecat la Constantinopol.”

Cum toată lumea care lucra pe atunci în Mitropolie știa și știe și acum numele celor care au decis închiderea ușilor Catedralei – iar Corneanu era unul dintre cei care știau adevărul până la capăt – am întrebat-o pe maica Mihaela și de ce nu s-a dezvinovățit cu mai mult decât cu faptul că nu fusese în Timișoara, de ce nu a dat nume. Maica mi-a spus că el nu era așa, că el răbda și lua mai degrabă asupra lui tot. O altă persoană care se aflase ani buni în apropierea lui Nicolae Corneanu mi-a declarat că, uneori, mitropolitul îi mai spusese: „Dacă aș fi fost eu în Timișoara, nu s-ar fi închis ușile Catedralei”. Și că nu a vorbit despre adevărații vinovați, care au luat această decizie, și pentru că A FOST AMENINȚAT. Eu cred, cunoscându-l pe Corneanu, că nu a pus numele pe masă și pentru că nu voia să-și facă încă un păcat.. Fusese condamnat pentru colaborarea cu Securitatea, nu voia să ”toarne” pe stil nou – aștepta ca alți oameni din societate să scoată la iveală aceste nume… Iar noi nu am făcut-o, încă.

Același lucru, legat de faptul că și-ar fi semi-asumat și această vină, nedezvinovățindu-se vocal, l-am regăsit publicat de colega Ligia Huțu, în ziarul Timpolis, de unde cităm:

„Întrebat despre episodul închiderii uşilor Catedralei şi despre posibila implicare a lui Ilie Sârbu în acea decizie, primul purtător de cuvânt al revoluţionarilor şi al Armatei din Timişoara post-revoluţionară, Corneliu N. Vaida, spune că el, personal, nu a fost în preajma Catedralei în după-amiaza zilei de 17 Decembrie: „Ce pot relata despre episodul acela e doar o discuţie purtată în 1990 cu ÎPS Nicolae, când am avut ocazia să însoţesc o delegaţie ministerială norvegiană şi am fost invitaţi la prânz la Mitropolie. Cu toate că protocolul nu prea permitea alt gen de discuţii, fiindcă Revoluţia era prea proaspătă în mintea mea, iar în acea vreme dânsul era învinovăţit de închiderea porţilor Catedralei, m-am scuzat şi l-am întrebat de ce a făcut acel gest. El m-a privit lung şi mi-a spus că nu el a dat o asemenea dispoziţie, dar poate lua asupra sa păcatul…”

Corneliu Vaida mai spune că responsabilitatea pentru uciderea unor oameni nevinovaţi este partajată între cei care au emis efectiv dispoziţiile legate de represalii şi zeloşii funcţionari care au executat fără să crâcnească ordinele superiorilor lor: „Pentru mine, cel care a închis efectiv porţile e la fel de vinovat ca şi cel care a dat dispoziţia! Câţi preoţi erau atunci în lăcaş? Câţi s-au împotrivit acestui ordin samavolnic?”, se întreabă Corneliu Vaida. Apreciind, totodată, că, în afară de acest episod, acelaşi gen de culpă apasă pe umerii comandanţilor Armatei, care au dat atunci ordin să se tragă în mulţime. Aceştia, şi mulţi alţii care se fac vinovaţi de crime împotriva propriului popor, au ales ulterior să se refugieze, laş, în spatele tăcerilor şi al unor vinovăţii colective:

„În 17 Decembrie, prima victimă a Revoluţiei a fost călcată de TAB, la doi metri în spatele meu. Ce era aşa greu de depistat cine a fost la manşa TAB-ului respectiv? Există multe fotografii cu taburile, există jurnale de luptă ale unităţii, ar trebui să existe şi înregistrări ale convorbirilor radio dintre vehicule şi biroul de Operaţii din marea unitate”, mai spune Corneliu Vaida”.

Dovada

Nicolae Corneanu a spus că era în Turcia, în 17 decembrie, la o dezbatere pe teme ecumenice. Așdar, cei care au vrut să-l creadă, l-au crezut. Nu a venit cu bilete de avion doveditoare, cu șervețelele cu monogramă de la hotel, cu poze cu colegii de seminar, de la Constantinopolul invocat. Dar, azi, vă prezint ilustrata pe care a trimis-o din Turcia, cu ștampila unui alt loc revoluționar, de mai târziu, pe ea – Taksim – exact din data de 17 decembrie 1989. E scrisul lui – oricine a primit vreodată o scrisoare sau o dedicație scrise de mâna lui știe asta. A revenit în țară, în București, pe 22 decembrie și în Timișoara, cu greu, pe 24 decembrie.

Am apucat să împărtășesc faptul că a ajuns la mine această vedere cu persoane care i-au fost apropiate ierarhului nostru – rude ale sale, colaboratori ai săi. Prea Sfinția Sa Alexandru Mesian, cel cu care și pășise ultima dată în Universitatea de Vest, acum exact șapte ani, a și văzut-o, i-a recunoscut scrisul, s-a bucurat că încă un punct al istoriei personale a acestui mare om al Banatului va fi clarificat. Cuvinte bune pentru mitropolit a avut, azi, și ierarhul romano-catolic din Iași, Petru Gherghel. Și, fără îndoială, mulți dintre cei care l-au cunoscut se vor bucura că una dintre minciunile ce fuseseră legate de numele lui Corneanu se va pierde în lada de gunoi a istoriei.

Nu departe de locul în care e Cimitirul Eroilor, în marea zonă cimitir dintre străzile Aradului și Lipovei, în Timișoara, un fost solist de operă are pe piatra de mormânt „Aria calomniei”, din Bărbierul din Sevilla. Creezi un zvon, îl răspândești. Funcționează mereu – și în viață și chiar și după. Dar legenda legată de „Corneanu din cauza căruia au murit oameni pe treptele Catedralei” trebuie să se oprească aici. Mergem mai departe, știind asta. În 18 decembrie 1989, dimineața, vedeam bucăți de creier la rădăcina unuia dintre teii de lângă intrarea în Catedrală, pe dreapta, când ajunsesem pe străzile Timișoarei, să pozez. Am locuit, o vreme, pe Strada Surorile Martir Caceu. Aș vrea să știu de către cine au fost împușcate, de s-a ajuns la acel cod sterp de stradă: 300567. Dar, dincolo de toate, știu un lucru: că nu Corneanu a fost vinovat. Iar pata aceasta din istorie nu va rămâne pe numele lui.

Ramona Băluţescu

This post was written by:

- who has written 4385 posts on Presa Oradea.


Contact the author

One Response to “Legenda fariseilor, despre Corneanu, se oprește aici”

Trackbacks/Pingbacks

  1. […] mortal, timișoreni ce ulterior au devenit martiri ai orașului. Ramona Băluțescu publică în Oradea Press o carte poștală ilustrată pe care ÎPS Nicolae Corneanu a scris-o și expediat-o către […]


Leave a Reply

Please type the characters of this captcha image in the input box

Please type the characters of this captcha image in the input box

Iranul, butoiul cu pulbere al Orientului!

Modul de acțiune al Iranului pare a fi copiat după cel rusesc. Deși știau clar că au încălcat legea încercând să livreze petrol unui stat care se afla în embargou, au reacționat violent sechestrând o navă britanică și punând în pericol întreaga securitate a strâmtorii Ormuz pe unde tranzitează o treime din petrolul transportat pe cale maritimă în toată lumea. Atacul cu drone s-a făcut prin intermediari, neasumat, la fel cum a făcut Putin când a anexat Crimeea, utilizând militari „anonimi” fără însemnele țării. Retorica internațională a ministrului Iranian de externe, Mohammad Javad Zarif, și a președintelui Hassan Rouhani pare a fi copiată după cea utilizată de Vladimir Putin și Sergey Lavrov.

Citește mai mult