Categorized | Cultură, Reportaj

„Avem daci aici, în Banatul de câmpie”

Să ridice mâna cine știe să spună ceva despre daci! Și nu tâmpenia aceea cum că ei ar fi fost cei cu latina, de la care au învățat romanii cum să strige să te păzești de câine, și așa mai departe. Vorbesc de lucruri care au un vag parfum de credibilitate, cum ar spune cei de la Cațavencu. Adică unde locuiau, cu ce se îndeletniceau, ce mâncau, ce-i preocupa, scriau sau nu, comunicau sau nu folosind și alte cuvinte decât burta aceea cu „barză, varză, mânz, viezure, moș” și ce-o mai fi, ce nu se putea aronda altei limbi, ca proveniență.

Asta pentru că, în ceea ce e acum România și ce avea daci, mai demult, există două mari curente care povestesc despre asta, de-l ignorăm pe Iliescu ce explica și el ceva despre proveniența dacilor, „din camioane”, datorită felului său rusesc de a vorbi engleza: arheologii care vin cu realități din teren și pseudo-istoricii, ce vin cu povești elucubrante.

În fond, suntem aceiași

Nu ne interesează poveștile elucubrante așa că, atunci când invitația de a afla ceva nou despre „dacii noștri” vine de la o echipă de arheologi din Timișoara, răspundem prezent. Și nici nu e folosită impropriu sintagma „dacii noștri”, pentru că ceea ce ne-a explicat lectorul universitar dr. Dorel Micle, de la Universitatea de Vest din Timișoara, care conduce echipa de studenți (ce lucrează pentru licență sau masterat) ce sapă la Unip este de rezumat într-o propoziție simplă: „Avem daci aici, în Banatul de câmpie”.

Pe care ne-o spune pe șantierul-argeologic-școală, dincolo de localitatea Unip, la buza pădurii, aproape de câteva descoperiri interesante, care te provoacă la gândit. Cu precizarea că cele găsite aici nu se mai întâlnesc cât vezi cu ochii, până în zona Orăștiei.

Se spune că spiritul uman nu s-a schimbat mult în ultimele două mii de ani. Nu suferim altfel, nu iubim altfel, nu ne temem altfel. Doar suntem îmbrăcați altfel, trăim ceva mai mult din cauza găselnițelor medicinei și avem niște telefoane mobile care ne mănâncă mult timp – chiar și la marginea pădurii din Unip, atunci când, din două în două zile arheologii pornesc generatorul iar studenții sar să-și încarce mobilele ca să mai poată spune pe Facebook unde sunt și ce fac.

Dar firea umană zice-se că nu s-a schimbat. Nu vă luați după dacopații care vorbesc despre o civilizație atlantoidă, în care dacul nostru făcea, dregea și lumina Europa cu înțelepciunea sa. Dar ar fi bine să nici nu cădem în partea ignorantului total, ce și-ar închipui că vorbim despre niște maimuțe cu căciulițe teșite pe cap. Să-i lăsăm pe arheologi să ne lămurească, văzând, alături de ei, de ce e așa de interesantă „provocarea Unip”.

Dar avem hârtie de muște

Ne strângem la Universitatea de Vest, în ciuda faptului că un comunicat de presă scris prost te făcea să crezi că nimeni nu va găsi nimic interesant pentru a-și sacrifica seara de miercuri. Suntem repartizați în mașini, plecăm spre Buziaș și, pe lângă Albina, facem dreapta. Nu ia mult drumul până la Unip. Un sat prăfuit, uitat de lume.

Îl întreb pe dr Micle, în glumă, unde sunt tăblițele de înfărțire cu localități străine de pe continent – ne răspunde că, atunci când a ajuns aici prima dată, s-a bucurat că a găsit satul. Parcăm lângă „birtul cu de toate”, adică un fel de alimentară cu mese în față, de unde îți poți cumpăra tot ce vrei dar te poți opri și să bei o bere. A, și să nu uităm de poetica panglică lipicioasă pentru muște. Au două, pentru siguranță. Pline de muște.

Schimbăm aici mașina, urcăm în mașinile de teren care ne vor duce la Dealul Cetățuica. Un deal în câmpie și o cetate de care nu se știe nimic – cam astea erau lucrurile care au părut interesante în urechile celor care au început prospecțiunile arheologice aici, acum șase ani. Pentru că, într-adevăr, era ceva care semăna cu un delușor, acolo, și mai erau și resturi de ceramică. Multă ceramică.

Poate din orașele noastre cu malluri și televizoare de unde se sorb știrile despre ultima prostituată a vreunui fotbalist ne e greu să ne imaginăm frenezia unui arheolog căruia o zonă începe să-i arate că are ceva de oferit. Ajungi, pe neștiute, stăpânul unei părți de istorie, care te așteaptă pe tine să dibuiești unde să sapi, s-o dezgropi, să legi lucrurile și să spui, mai apoi, după ani de cercetare și cugetare, lumii: iată, asta s-a întâmplat aici!
La Unip nu sunt doar arheologi, sunt și viitori arheologi, care învață despre dormitul în cort, despre ceaunul cu fasole, despre cum se șpăcluiește încet – încet, de parcă ai decoji o ceapă, un teren care ȘTII că are o mie, o sută de mii de surprize pentru tine și colegii săi. Unii ajung să sape de-o viață într-un loc, și cine știe dacă au scos din pământ măcar un sfert din cât ascunde solul, acolo. Este parte din drama prietenului nostru, arheologul. Care își alege secțiunea pe care merge în baza unei logici, a unor informații de pe teren, a unor surse din vechime dar, dereori, de ce să n-o spunem, și în baza întâmplării și a inspirației de moment.

E greu să ai un teren în față, să știi sigur că acolo, jos, sunt vase și alte obiecte ce te-ar ajuta să înțelegi mai mult, și să hotărăști de unde să începi. Pentru că s-ar putea să sapi la cinci metri de cel mai extraordinar sanctuar din continentul tău, și să nu știi, și să rămână în pământ. Sau să dai, în două zile, de o minune.
A înțelege semnele solului, unde poate fi ceva și unde nu, atunci când chiar există ceva de înțeles, vine în timp. Un tânăr arheolog trebuie să învețe, printre altele, și ca ceea ce face el să nu se bazeze doar pe noroc. Să înțeleagă patternuri. Să se transpună.

Riscurile arheologiei

Dr. Micle ne ia cu povestea de la primele zile, de la început, din anii 2006-7, când nu existau decât niște date ambigue. Cu toate acestea, la Cetățuica au avut noroc. Au fost acele resturi de ceramică, apoi perimetrele în care s-a săpat au fost rodnice. S-au găsit gropi ritualice care te fac să te gândești. Apreciez că ni se spune că încă nu există răspunsul. Nici nu trebuie să existe, atunci când nu există destule date. Nu răspunsurile monolit, absolut sigure, de dicționar fac parte din frumusețea meseriei – cred eu. Ci nopțile la focul de tabără, când te strângi în colegul de lângă tine, nu doar cu trupul ci și cu mintea, și te întrebi, cu o cană de ceai în față: mă, oare ce-o fi fost acolo?

E parte din lecția despre a fi arheolog. Asta, cu formulatul unei ipoteze. Care se ia la montat și demontat, care se suplimentează sau dărâmă. Pe baza a ceea ce se știa până atunci sau cu argumente ce țin de fantezie, deocamdată. Dar așa se ajunge la creșteri. Și la a gândi împreună. Nu cred în arheologia lupului singuratic. Cred în echipă, în a împărți și a împărtăși.

La Cetățuica există mai multe straturi de locuire. Ceva de acum vreo 3000 și ceva de ani, apoi dacii, apoi ceva slavi, de acum vreo treisprezece secole. Dar ce intrigă pe toată lumea, iar arheologii au fost binevoitori și ne-au făcut parte din întrebările lor și pe noi, cei de la presă – sunt aceste gropi cu ceramică dacică. Avem aici vase diferite în fiecare groapă, pentru servirea mesei, apoi o oglindă de cupru, apoi un cuptor, ceva mai încolo. Dar dacă gropile acestea sunt parte dintr-o suprafață mai mare, cu mult mai multe case, ce nu sunt așezate în gropi? Dacă săpăturile actuale tocmai ocolesc un cimitir sau niște urne funerare? Și câte și mai câte întrebări…

Vedem vasele, cum se ivesc din secțiunea săpăturii, vedem cele de pe fundul gropilor, cum așteaptă, cuminți, de la an la an, să ajungă la lumină tot mai mult. Cei care nu au ajuns niciodată pe un șantier arheologic nu știu, dar nu ajungi la burta unui vas și-l scoți repede-repede de acolo, să vezi ce e cu el. Pentru că mai are și alte fragmente în jur, pentru că importantă e poziția în care a fost găsit, straturile, conținutul și multe altele. Una dintre colege întreabă în legătură cu un soi de capac pe care îl vedem șăpcluit pe undeva. Unul dintre arheologi ne spune că încă nu știe ce e cu el și că se va vedea când va fi scos de acolo. E ciudat, e aparte, te intrigă și totuși e încă pradă pământului – pentru că trebuie privit și înțeles în context, înainte de a se vedea ce e cu el, individual.

Se sapă aproape în fiecare an, aici. Aproape în fiecare an altă serie de obiecte scoate capul din pământ, după o lungă tăcere. Sigur, tăcerea în sine merge mai departe. Dar e tăcerea unui surdo-mut, care încearcă, în felul său, prin semne, să îți spună ceva. De „urechea” arheologului, de priceperea sa ține ca mesajul din vechime să fie înțeles.

Despre mode și zei

Să revenim la dacii noștri. Nici maimuțe, nici zei înțelepți. Doar o populație care era aici. Și care, în timp ce romanii își scriau istoria și ridicau temple ce au rezistat milenii, se ocupau cu mânz-barză-viezure ale lor. Și totuși, cât de interesant e să încerci să înțelegi ce era pe distanța de la „barză” până la „viezure”… Nu e o poveste despre „strămoși”, „continuități” și „drepturi” ci despre om, cu toate ale sale. O poveste despre Zurobara, poftim – dacă trebuie să poarte un nume. Pentru că despre ea se pare că vorbim.

Îmi aduc aminte că eram în clasa a doua când mă ducea învățătoarea mea în cancelarie, să le povestesc colegelor ei despre „centralizarea statului dac”, despre care tocmai citisem. Pe atunci erau mai mult informații interesante – acum sunt atâtea și atâtea întrebări. Cum comunicau aceste pâlcuri de oameni nu-așa-de-mult-diferiți-de-noi între ei, cum nu se consangvinizau, de unde aveau sare, cum se fereau de ierni, ce zei aveau.

Iertați-mi precizarea frustă, dar rahatul acela cu românul care s-a născut baș român și baș ortodox, neapărat ortodox, că altfel n-ar fi român verde, e o tâmpenie majoră. Omul de ieri a văzut eclipsa de soare sau de lună și a avut nevoie de o explicație pentru atunci, pentru că nu-l avea pe Hubble și nici nu-și trimitea curiozitatea în spațiu, pe solul altor planete. Iubea ca noi și suferea ca noi doar că-i mureau copiii din cauza unui abces dentar sau i se duceau părinții, și trebuia să-și spună ceva. Era religia lui „mai primitivă” decât religiile de azi?

Să nu uităm că vorbim de o perioadă de timp în care grecii aveau o mitologie complexă și absolut superbă ca poezie a justificării existenței constelațiilor, plantelor, formelor de relief sau relațiilor inter-umane. Cred că important nu este numele zeului pe care și-l crează omul, atunci când n-are alte explicații pentru ce se întâmplă în jurul lui, ci felul în care raportarea la acea zeitate îl face să-și ducă viața înainte. Sau să moară.

Stăteam, împreună cu colegii, la marginile săpăturilor care, la un metru și ceva – doi în jos de noi ne făceau martori ai unei lumi duse, suprapusă, totuși, teritorial cu noi. Dar oamenii?… Cât de diferiți erau ei de noi? Doar pentru că străchinile lor nu seamănă întrutotul cu cele ale noastre, doar pentru că nu cunoscuseră plasticul și penicilina, erau ei așa de diferiți de noi? Să ne gândim că nici viața noastră de acum, suprapusă cu a unor triburi din Amazon, tot de acum, nu e întrutotul aceeași…

Dacii noștri de câmpie ne-au trimis, în gropile lor ritualice, un fel de mail cu parolă. O parolă ce le va decoda viața din puținele lucruri rămase, solicitându-ne fantezia și empatia. De vom gândi în termeni de „strămoși justificatori” sau de „primitivi”, nu vom pătrunde mare lucru din viața lor.

Dar întrebându-ne împreună, chiar și doar pe parcursul drumului de 40 de minute dintre Timișoara și pădurea de lângă Unip, după ce se ghidau oamenii aceia în noapte, pentru a-și găsi casa, și deja suntem mai câștigați. Pentru că viața este o sumă de ecuații frumoase, pe care le avem de dezlegat.

Ramona Băluțescu

This post was written by:

- who has written 4385 posts on Presa Oradea.


Contact the author

2 Responses to “„Avem daci aici, în Banatul de câmpie””

  1. Cristina spune:

    Ok! OK! Dar unde este adevarata informatie despre toata activitatea stiintifica? Care este povestea Unipului? (nu povestea insirata despre cum ti-ai petrecut ziua). Unde este informatia transmisa de arheologi?

  2. Ramona Băluțescu spune:

    În ȘTIRILE colegilor mei, Cristina-fără-nume. Ăsta e un REPORTAJ. Dă și tu un goagăl, să găsești ”adevărata informație”. 🙂

Trackbacks/Pingbacks


Leave a Reply

Please type the characters of this captcha image in the input box

Please type the characters of this captcha image in the input box

Iranul, butoiul cu pulbere al Orientului!

Modul de acțiune al Iranului pare a fi copiat după cel rusesc. Deși știau clar că au încălcat legea încercând să livreze petrol unui stat care se afla în embargou, au reacționat violent sechestrând o navă britanică și punând în pericol întreaga securitate a strâmtorii Ormuz pe unde tranzitează o treime din petrolul transportat pe cale maritimă în toată lumea. Atacul cu drone s-a făcut prin intermediari, neasumat, la fel cum a făcut Putin când a anexat Crimeea, utilizând militari „anonimi” fără însemnele țării. Retorica internațională a ministrului Iranian de externe, Mohammad Javad Zarif, și a președintelui Hassan Rouhani pare a fi copiată după cea utilizată de Vladimir Putin și Sergey Lavrov.

Citește mai mult