Categorized | Reportaj

Cine câștigă când o zi națională se bate cu un sfânt – cu lasere?

Unii se bucură pentru că au șansa de a câștiga dublu, pe două zile. Alții își spun că nu va fi aglomerație, deci e mai ușor. Alții… se uită pe geamul magazinului de hrăpăreți, în care au fost cantonați, la artificiile de peste drum, acolo unde petrec oamenii liberi. Aici, unde suntem noi, nu e nimeni liber, e muncă pe plantație. În magazin.

Zilele Sfântului Andrei, cel „primul chemat”, și 1 decembrie, Ziua Națională a țării ăsteia, sunt libere în România. Vorba vine. Sigur, trebuie să funcționeze spitale, trenuri, chiar și taxiuri. Dar, oare, nu ne putem lua o pâine cu o zi înainte de o sărbătoare, astfel încât să reușească și oamenii aceia a petrece cu familiile lor mai mult timp?

Sigur, se va spune povestea cu „dar ei se bucură să câștige dublu”, „se bucură pentru zilele libere de după, „au fost întrebați dacă vor”. Și, totuși, dacă ar vrea să lucreze trei ture una după alta, ca să facă bani, că doar „ei vor”, ce ar spune patronul?

Dacă tot s-a votat, din abstracte pricini, ca Sfântul Andrei și a sa zi să fie ceva atâta de important în România, de ce nu respectă nimeni chestia asta? Și, dacă tot există o zi pe care o considerăm sărbătoare națională, de ce nu poate ea să ajungă la rangul unui… revelion?

Crăciunul ca bătaie de joc, în 2011

Nu e pentru nimeni „breaking news” că avem un Crăciun în fiecare an, cu ajunul în 24 decembrie și cu plinătatea sa în 25. De vreo 2000 de ani se tot întâmplă povestea asta, nu „ne ia prin surprindere”. Se poate cumpăra ce e necesar, cu o zi înainte. Cu toate astea, la magazinul Real s-a lucrat de Crăciun, în 2011. Redau aici mesajul de atunci, de dinainte de acel Crăciun, al episcopului greco-catolic de Oradea, Virgil Bercea, care a cerut ca aberația asta să nu se întâmple:

„Muncitorii de la Real Romania au dreptul de a-şi petrece Sărbătorile cu familiile şi prietenii lor!!!

Zilele de Crăciun şi de Anul Nou sunt considerate a fi cele mai importante sărbători în Romania, când toată familia se reuneşte pentru a le petrece împreună.

Doar un raport echilibrat între muncă şi viaţa privată pentru muncitori poate asigura succesul companiilor, acesta incluzând respectul pentru valorile familiei şi tradiţiile culturale locale şi europene.

Denunţăm decizia Real România de a deschide magazinele pe 25 Decembrie şi 1 Ianuarie, fiind singurul retailer din Romania care face acest lucru. Real vrea să beneficieze de un avantaj competitiv nedrept faţă de competitorii săi. Aceasta va determina şi pe alţi retaileri din România să-şi deschidă magazinele, lucru care este de neacceptat.

Suntem consternaţi de presiunea şi ameninţările făcute asupra muncitorilor pentru a-i face să se înscrie „voluntar” la muncă în acele zile.

Cerem Real Romania să renunţe la lăcomie, să-şi schimbe decizia şi să respecte dreptul muncitorilor de a-şi petrece Sărbătorile cu familiile şi prietenii lor.”

Lăcomia este cuvântul de ordine. Ceea ce se vede și anul acesta, în zilele de Sf Andrei și Ziua Națională. Cu toate acestea, ele au fost tratate puțin diferit de retaileri, una față de cealaltă. Vom vedea cine a „câștigat” – dacă se poate spune că există un câștigător în povestea asta. Magazinele pe la care am trecut, în cele două zile presupus de sărbătoare, cu roșu în calendar, libere, sunt din Timișoara.

Un sfânt gonflat, la care patronii nu se închină

Profi, Sf Andrei. Se lucrează program de zi normală. Șeful de magazin e aici. Îmi explică despre oamenii săi că s-au înghesuit să prindă lucrul în acea zi, pentru că se plătește dublu și mai au și zile libere. Și așa va fi și cu ajunul Crăciunului. Nu vor lucra de Crăciun, doar în ajun. În timp ce povestim, se aud melodii patriotice – după mine, din seria de prost gust. Îmi spune că e o înregistrare standard pentru toate magazinele Profi din țară. Mă uit în jur – puțină lume. Când întreb ce părere ar avea despre munca de Crăciun, scutură din cap: A, nu, totuși așa de zgârciți nu suntem.

Scalini, panificație – rulouri trase conspirativ, deschid gura gândului să-i felicit când văd foială la ușă. Aha, deci se lucrează. Bun, și de ce aerul ăsta de „aproape închis”? S-or fi anunțat controale, ceva? Până la urmă de ce nu își asumă fiecare deciziile? Na, aci se lucrează, asta e. Dacă nimeni n-a glăsuit în legătură cu chestia asta, dintre angajați, aici se lucrează. Sau, cine știe… poate a glăsuit… dar degeaba…

Lidl – Se lucrează. Oamenii intră și ies cu o anumită ritmicitate, rar. Vânzătorii sunt plictisiți, unii dintre angajați își fac de lucru pe culoarele dintre standurile cu marfă. Abia așteaptă să arunce în saci panificația rămasă și să o dosească în containere de gunoi. I-am mai văzut deseori făcând asta. Așa e politica magazinului. De ce să lași oamenii acasă într-o sărbătoare cu roșu? De ce să dai unui azil de bătrâni ceva ce poți să arunci? Poate vreunul dintre bătrâni va intra, totuși, să-și ia o pâne!

Zi națională cu artificii privite de departe

Carrefour, 1 decembrie. Se intră și se iese nestingherit deși este deja de câteva ore întuneric. Nu sunt mulți oameni dar, cum magazinul e în loc „cu vad”, se găsesc. Niște angajați au tendința de a mârâi, văzând că pozez. Pregătesc banda cu „spațiu public etc etc” – nu mai e nevoie s-o pun: o uitătură urâtă calmează spiritele. Sau măcar le amuțește.

Tramvai, drum spre alt cotlon de oraș. În spatele meu, o copiliță agită un fel de joardă luminoasă, care, din fericire, tace. Putea să nu tacă. Mama ei îmi spune că ar fi avut și varianta de bât-laser-vorbăreț, care scotea oareșce sunete – ăsta a fost doar 10 lei, ălălalt era 20. „Cu atâta rămâne și ea, măcar să nu o strice până acasă”. Puștoaica zâmbește. Ea ia ce i se dă – nu are întrebări sau apăsări. Încă nu e la vârsta întrebărilor. Alții nu ajung niciodată. Cât timp poți cumpăra ceva, cât timp scânteiază și cât timp ține până acasă, e bine.

Pâinăria Prospero. Cei care ne umpleau sufletele de bucurie acum o vreme cum că cineva se mai gândește și la angajați, slobozindu-i acasă duminicile. Da, povestea cu „Așa cum aluatul are nevoie de odihnă, așa și oamenii noștri se bucură de odihnă alături de cei dragi” era, totuși, o poveste, cum „pentru urgențe dulci” este trecut pe cine să deranjezi, chiar și duminica. Așadar, mă așteptam ca și acum să fie oareșce „amendamente”, scrise cu mic în josul paginii, la idee.

Au fost. De Sf Andrei s-a lucrat, între 7.00 și 15.00. Uite că de 1 decembrie, totuși, nu s-a lucrat. Cam ca o pâine pe care o vinzi ca albă și e semi, sau ca neagră și are diverse alte ciudățenii pe ea. Deh, afară e vopsit gardul. Leopardul n-are nevoie de mai mult de o jumătățică de zi odihnă, să nu se învețe prost.

Mă foiesc prin oraș. Ajung într-un cartier de la care mai ai vreo 8 stații cu tramvaiul până se termină orașul. Adică nu e chiar centru dar nu e nici margine – deloc. Cu toate acestea, trebuie să-mi pun mintea bine la contribuție ca să trec de câteva „gâlme ude” – niște bălți de toată frumusețea îmi barează trecerea. Asta e stradă de Timișoara, orașul ăla care vrea să devină nu-știu-ce-capitală prin 2021. În timp ce mă căznesc să aleg un stil propice de înot pentru a trece apăraia, din centru se aud, până aici, da, urletele chestiei oferite pentru „entăteimăint” – adică partea de circ din povestea cu pâinea. Că doar așa se petrece o zi națională – cu circ. Nu văd de ce se sparg bani pe circ cât timp în locuri nici măcar așa de îndepărtate de centru, de încă auzi circul, trebuie să te deplasezi cu monoxila din dotare ca să ajungi la un bloc. Un bloc cu timișoreni care plătesc impozite și taxe aceluiași nenorocit de primar. Încă.

Termin cu balta și cu vizita, mă reîntorc în zone cu mari retaileri. Este aproape 10, un moment în care – măcar atunci – cei care au fost forțați (sau îmbiați, poftim, după spusa unora) să lucreze în 1 decembrie ar putea pleca acasă. Am lângă mine Billa, Penny și Kaufland. Dau cu banul pentru Penny – doamna de la casă mă liniștește cu un teu în mână – nu se închide acum. Așa că am prilejul să fug până în capătul celălalt al parcării, să văd – și să pozez – cât de frumos se văd, de aici, artificiile din centrul orașului.

Sunt doar ironică – nu mi-au plăcut nicodată artificiile. Dar altora le plac. Și ar fi fost frumos ca, dacă tot nu împărățesc peste chestiuni de viață și de moarte, cei care lucrează la retailerurile astea să poată să stea azi cu o cană de vin fiert în mână, cu copiii lor dornici de bâți cu lasez, să se bucure de artificii din buza Catedralei, nu lipiți cu ochi triști de ușile batante ale magazinelor lor lacome și inutile. Pentru că aproape nici dracu’ nu a călcat azi în locurile astea, ale hrăpăreților. Au fost doar oameni cantonați aiurea la lucru, cu promisiunea unor bani sau a unor zile libere. Sau nici atât, cum o să vedem imediat.

Penny Market. Focurile de artificii de la ora 10 seara tocmai s-au oprit. Unele din ele erau un fel de steag explodat al României, adică niște ciupercuțe roșu-galben-albastru, sărite-n sus în același timp. Că doar avem nevoie de mozi. Și de votanți măguliți. Aici, la Penny, s-au văzut cupolele de foc, turla Catedralei și impunătorul semn care te anunță că poți să intri să-ți iei ce n-ai știut să iei ieri. Nu e greșeală, și ieri, de Sf Andrei, s-a lucrat. Și aici, și la Billa. Program normal. Nici măcar de duminică, ci normal. Adică până la 23.00.

Întreb un bărbat ce tocmai vine cu nilte flecuștețe la casă dacă știa că e deschis azi sau a venit la plesneală. Zice că știa. Dar că nu l-ar fi deranjat să nu fie deschis. Mai vorbesc și cu unul din oamenii magazinului. Aici nu i-a întrebat nimeni „de vor”. Și nu vor primi nici zile libere sau plată dublă pe zilele astea două de sărbătoare, lucrate. Rușine, Penny. Îi spun, oarecum ca să mă dezvinovățesc că le mai stau și eu pe cap: Să știți că eu nu la cumpărături am venit, ci ca să scriu despre lăcomia celor cu magazinele astea. Îmi răspunde: Bine faceți. Dar să scrieți adevărul!

Sun la Telverde la Penny, să pun o întrebare. Nu e alt număr disponibil, pentru relații cu presa. După o poezie întreagă a robotului dau de o operatoare ce mă anunță că, pentru întrebarea mea de ziarist, nu există altă modalitate decât să îmi dea un mail și să scriu acolo ce vreau și… „mă contactează ei”. Nu, mulțumesc. Rușine, Penny – iar.

Billa. Ușile au tot felul de zorzoane cu „Sărbători magice cu Billa”. Da, dar la oamenii propii s-a gândit cineva? Cum poți vorbi despre Sărbători atâta vreme cât pe oamenii tăi îi ții ca pe negri pe plantație, de stau în magazinul deschis inutil, în 1 decembrie, acum, la 10 trecute fix, noaptea? Sărbătorile lor cum sunt? Mă plasez sub steagul național care flutură lin lângă numele magazilului. Oamenii de pază, plictisiți, numără frunzele plantelor de lângă intrare. Mai au puțin și vor scăpa.

Kaufland. Mă gândeam că măcar la ei se va închide mai repede. Dacă tot lucrează. Da de unde. Tot 23.00. Adică în zi normală ții oamenii până la 22.00, în zi de duminică îi ții cu program scurt, dar de Sf. Andrei și de 1 decembrie nu doar că îi ții dar le și lungești programul. Bun, hai să vedem cine e în magazin.

Întreb o fată condamnată să poarte chestii cu tentă populară pe ea dacă a întrebat-o cineva de vrea să lucreze de Sărbătoarea Națională. Îmi vede camera foto și pleacă ochii, nu răspunde nimic. M-am uitat extrem de bine dacă hulpavii ăștia au ceva gen „pozatul interzis” la intrare, pentru că am mai avut hârâieli cu oamenii de ordine de aici, când le pozam plantele cu ghiveci, veștejite. Nu, nu este. Așadar… ghinionul lor.

Baletez prin tot magazinul. Sahara e ceva mai populată, chiar și dincolo de oaze, decât e Kauflandul la 10 jumate seara, în măreața Zi Națională. Mai degrabă o zi de doliu național pentru mica armată de angajați de la retaileri, aș zice. Doar ei furnicăresc prin magazin. Spală, schimbă, transportă – exact ca și cum n-ar fi nici un străin. Ca și cum ar fi cei de-ai casei, doar. Păi cam așa și este.

Întreb o fată tânără, drăguță, care e treaba cu ea prin Kaufland, dacă a întrebat-o cineva de vrea să lucreze în acea zi. Nu răspune direct, spune că ei îi convine. Că a ales plata dublă – a, deci aici nu se dă și-și. Bine că măcar se dă ceva, nu ca la Penny. Îi spun că e gol magazinul și că nu mi se pare justificată povestea. Răspunde, râzând: A, păi s-a tras cu pușca toată ziua prin magazin, și nu a strigat nimeni. Tare explicație! Într-adevăr, nu prea ai pe cine să nimerești, coloanele lungi ale retailerului, dintre standurile cu produse, sunt goale-goale. E ciudat. Mă gândesc că doar lumina care se consumă costă mai mult decât toate iaurturile și toată pita vândute în astea două zile „roșii”. Fata spune că a fost bine, că știa că va fi așa și că nu se vor chinui ca într-o zi normală.

Iau niște chifle și niște gumă de mestecat la reducere, să nu trec cu palma-n fund pe la casă. Să se simtă și fata aceea utilă, săraca, dacă tot se apropie cu pași mici miezul nopții și ea tot aci e, de strajă patriei. În fapt e 11 fără câteva minute. O întreb dacă s-a lucrat cu o singură casă toată seara. Nu, cu două, o vreme – zice. Mda, e și asta ceva… Din cele vreo 20.

Apare, din nu se știe care nor, o doamnă grăbită, cu câteva produse urcate pe banda de la casă. Mă răsucesc spre ea și o întreb și pe ea ca și pe celălalt client din seara aceasta, de la alt magazin, de a venit la plesneală sau știa că e deschis magazinul. Nu știa. A încercat. Aceeași continuare: Și v-ar fi deranjat major de era închis azi? Nu!

Ce facem?

Cam asta e povestea magazinelor pe care le-am colindat în zilele de Sf. Andrei și de 1 decembrie, din solidaritate cu cei care lucrau, forțat. Dintre care unii nici nu vor primi plată dublă sau zile libere. De ce trebuie să se întâmple așa? Sunt niște nenorocite de magazine, nu spitale! De ce nu ne putem aduna toți, să boicotăm aceste magazine, astfel încât nimeni să nu cumpere nimic în zilele de sărbători, astfel încât, mai departe, pe firul logic, angajații lor să nu mai fie chinuiți sub steagul Mamonei.

Toți se dau mari creștini și mari patrioți, la recensăminte, la pupat moaște, la depus coroane. N-ar sta unul fără steag național la intrare. Cu toate acestea, atunci când ajung în funcții de decizie, mulți uită cucernicia și patriotismul. Ziua Națională n-ar trebui să fie prilej de circ, de scandal, de ghiftuială, de vândut și cumpărat lucruri inutile, de îmbătat pe strasse. Cu atât mai mult, ziua unui sfânt. Cum de se ajunge la aceste standarde duble, la aceste mizerii înmuiate în populism?…

Consumismul ne face să uităm de valori și de decență. Casa noastră se termină la prag, la ieșire, și tot ce trece de el ne este sau indiferent-opac, sau chiar dușman. Nimeni nu vrea să asaneze societatea asta bolnavă? Nimeni nu se uită că vânzătorul de magazin cătuia i te adresezi cu ”tu” și fără ”mulțumesc”, că doar e plătit să te servească, are și el o identitate și un brad de împodobit acasă sau măcar în suflet?

Exact pentru acel brad am realizat materialul ăsta. Pentru că, dacă lăcomina retailerilor este ceva despre care vorbim acum, la prima tură de sărbători de iarnă, poate nu vom ajunge să scriem iar despre cum au fost legați de locul de muncă, de Crăciun, niște oameni, inutil.

Crăciunul din 2011 mi l-am petrecut la Real-ul din Timișoara, din Calea Aradului, alături de angajații care NU au fost întrebați de vor să lucreze în acea zi, care simțeau ca sacrilegiu faptul că erau acolo după bunul plac al patronilor, care patroni ciocneau un pahar de vin bun cine știe prin ce viloi. Nu, solidaritatea socială nu este comunism, e doar decență. Și aș vrea să cred că anul ăsta, în care sezonul cu cele sfinte deja a început prost, nu se va termina tot așa de prost.

De roșu

Într-una din aceste seri am avut o plăcută discuție cu mitropolitul ortodox Ioan Selejan despre ce ar mai fi de dres în societate. Nu despre avioane (în fapt, ba da, dar acum vorbeam metaforic), nu despre inorogi sau despre Fete Morgana. Ci despre spitale, despre oameni necăjiți și care suferă. Despre cei care trebuie ajutați. Despre suflet. Printre altele, cum Sărbătorile ne suflau deja în ceafă, mitropolitul spunea că și-ar dori ca Ziua Națională a României să fie trecută cu roșu și în calendarul religios. Are dreptate. Și totuși, la ce bun?

Există mai multe grade „de roșu” în calendare, mai multe feluri de „sărbători” – mai multe de acaparare, de „făcut bani”, de stors oamenii. La ce ajută să ai sărbători marcate, decretate, trâmbițate, dacă ele nu pot fi sărbători pentru toți cei pentru care ar trebui să fie? Dar lucrurile nu trebuie să rămână așa. Îmi place să cred că, trăgând de mânecă mai mulți oameni proeminenți ai societății, vom ajunge să nu ne mai temem că vreun lacom ni-i ține la muncă, atunci când nu e cazul, pe cei ale căror chipui am putea începe să le reținem. Pentru că, poate, în aceste condiții nici ei nu ar mai pleca după două luni de la un magazin.

Tot serile acestea am întâlnit la Timișoara pe ierarhul catolic al unui alt loc. Ne uitam la copiii cu stegulețe de pe stradă, printre izul de mâncăruri și băuturi din centru. L-am întrebat dacă nu îl deranjează la ce s-a ajuns în sărbătoririle astea. Mi-a răspuns, înțelegător: sunt copii, se bucură. Îmi amintesc fața puștoaicei din tramvai, cu „laser”-ul ei care măcar tace. 1 decembrie l-a bătut pe Sf. Andrei la puncte, cu o mică diferență, în lupta asta de-a cine și cât mai mult lucrează, de-a cine și cât cumpără: de Sf. Andrei s-a lucrat ca de-un sfânt al comerțului, de 1 decembrie s-a mai și respirat puțin, mai ales la magazinele de cartier. În fond, nu, n-a câștigat nimeni dintre noi – și cred că nici măcar șefii de magazine și patronii n-au câștigat prea mult. Se merită, oare, atunci, mizeria asta?…

În drum spre casă, dacă tot zicem că e Ziua Națională zi normală de lucru, mă opresc într-o stație de tramvai. E 23.11, în mod normal ar mai trebui să apară un tramvai. Aloc speranței prostești și înjuratului primarului o jumătate de oră apoi o iau târâș-grăpiș pe jos spre casă. E miezul nopții când ajung în dreptul uneia dintre farmaciile din cartierul meu. Ne știm cu patroana-farmacistă, ne știm cu angajatele. Schimbăm și câteva cuvinte din afara farmacologiei când ne vedem. Ne salutăm în afara spațiului micii ei afaceri, când ne întâlnim.

Pe ușă, afișul normal pe care așteptam să-l văd zilele astea peste tot acolo unde nu arde: că de 30 noiembrie e închis. Că de 1 decembrie e închis. Sunt sigură că ar fi vândut și ele un prezervativ sau un Strepsils, dacă și-ar fi petrecut zilele astea două aici. Dar, atunci când e vorba de mica ta afacere, când nu ești „lanț”, retailer sau nesimțit hrăpăreț, angajații tăi au un nume, un chip și o casă. Oare de ce e așa de greu să fie peste tot așa? Oare de ce e așa de greu să ducem societatea spre asta? Ce ziceți, încercăm să ne ținem acasă pe cei care „ne servesc”, măcar pentru Crăciunul 2015?…

Ramona Băluțescu

This post was written by:

- who has written 4325 posts on Presa Oradea.


Contact the author

Leave a Reply

Please type the characters of this captcha image in the input box

Please type the characters of this captcha image in the input box

Cum să iei de proști 200.000 de orădeni!

Un oraș de proști. Asta cred despre orădeni atât miticii de la Tarom cât și conducerea Aeroportului, incompetenți puși acolo pe un singur criteriu, carnetul de membru de partid! Un oraș de proști pe care poți să îi duci de nas distribuind presei un fake news pe care să-l rostogolească în ziarele lor și pe rețelele de socializare.
Aeroportul din Oradea este la un pas de a deveni un fânaț pe care să mai pască doar vitele și oile țăranilor din zonă. Din marea realizare a alianței UDMR-PSD-ALDE care conduce județul a mai rămas doar o rută de zbor spre București pe care cei de la Tarom au scumpit-o atât de tare încât nu va mai zbura nici dracu din Oradea. În acest context, cei vinovați, atât marionetele politice cât și cei care le-au pus acolo, în loc să explice cum s-a ajuns la situația de față și ce fac pentru a schimba lucrurile, trimit presei fake-news-uri în care se ceartă cu primarul Ilie Bolojan.

Citește mai mult