Categorized | Cultură

Cu gândul la mare

Era întrucâtva ciudat să auzi toate discuțiile acelea care parcă aveau ceva dintr-o boare sărată în ele, și un miros discret de alge. Poate pronunția era mai aparte, amintind zonele joase ale mării aceleia calde și primitoare. Și totuși, cea mai înțeleaptă părere dintre toate era mereu a cuiva care doar intuise marea de puțintel mai de departe decât începea ea. Vreme ar fi fost destulă. Cel mai degrabă cu lumină puțină, cel mai degrabă cu nimic altceva de făcut decât de povestit, de depănat amintiri, de urzit planuri de viitor.

Nu la capitolul viitor cât mai degrabă la un fel de așezare într-o mai bună matcă a sa stătea și treaba asta cu ”de unde începe cu adevărat marea” – dar, de cele mai multe ori, oricine avea un cuvânt de spus în această spinoasă problemă se găsea să se supere înainte de a se fi schimbat îndeajuns de multe păreri cuviincoase pe subiect, totul rămânând mereu în coadă de pește.

Pentru că o nobilă alcătuire, așa cum încercau toate de acolo să pară, trebuia să aibă rădăcini nobiliare despre care să povestească, ce să justifice un loc mai în față, o voce distinctă și puțin mai ridicată, o părere care trebuie aplaudată și admirată de către ceilalți. Sau, mă rog, admirată și abia apoi aplaudată – așa ar fi venit ordinea firească. Dar, precum într-o mare sală de spectacol, uneori există clipe în care nu mai contează calitatea a ceea ce fusese oferit de pe scenă ci doar tăria cu care se găsesc unii să aplaude la sfârșit.

Aceea era o societate complexă, în care toți și toate aveau o poveste a vieții, a ajungerii în acel spațiu comun și, ceea ce era cel mai deranjant pentru mulți, câteva vise pentru viitor cu care încercau să le ia ochii celorlalți. Visele erau extrem de importante în acel microcosmos, în care alegerea din afara lor devenise cel mai aparte lucru care se putea întâmpla vreodată.

Cele două mari caste în care, vrând-nevrând, se împărțiseră, aveau exact același gen de vise, doar că se crease întrucâtva ideea monopolului pe visare – sau poate doar pe povestirea visării – încât unii ajunseseră să-și poleiască și dilate visele astfel încât ceilalți rămâneau din ce în ce mai tăcuți și aproape cerșeau dreptul de a fi lăsați în pace, cu visele lor de plebeu, pretextând că încearcă să nu deranjeze pe nimeni cu condiția lor de alcătuiri mărunte, de înghesuiri în colțul sertarului.

Dacă ai fi privit din afara poveștii, poate ți-ai fi spus că totul e în armonie, cât nu auzeai nimic – nimic nu prevestea o avalanșă de replici în contradictoriu, toate purtate sub același stindard: al alegerilor care se făceau din când în când. Puteai admira culori, forme, ingeniozitatea combinării detaliilor, un dialog mut în cadrul aceleiași alcătuiri dar – culmea – chiar și în alăturările care se făceau pentru o, în fapt, ceartă – ce avea loc cât ochiul tău nu se dorea răsfățat și cât urechea ta se depărta de câmpul acela de luptă, în aparență diafan.

De regulă, protocolul care se statornicise făcea ca primele replici să vină din partea bătrânei doamne Alcozer. Ea știa să spună lucruri frumoase, povestea cu mult har despre cum adia vântul în colțul acela de Veneție în care și-a petrecut o parte din tinerețea ei aventuroasă. Și, ceea ce era cel mai mare talent al ei, reușea să folosească aceleași vorbe frumoase dincolo de suratele ei nobile, și spre ”cenușăresele” locului, care nu văzuseră niciodată marea despre care vorbea toată lumea bună, care nu erau înzestrate cu noblețea pe care și-o aloca acea castă superioară de care spusesem ceva și care… abia dacă mai visau.

Nimeni nu înțelegea de ce materiale atât de diferite ajunseseră să se odihnească în același sertar al sorții, aducând laolaltă nobilime și plebe, perle și alamă, aur și sticlă simplă. Doar doamna Alcozer, în înțelepciunea ei remarcabilă, spunea uneori: Nu știm noi cum se vede frumosul dincolo de raftul nostru îngust, cum se judecă valoarea în adevărata lume mare, cum argintul bun este mai căutat decât o bucată de cupru poleit. Era singura care le încuraja pe micuțele orfane să viseze – le spunea, șoptit, că sunt frumoase și că vor avea și ele cândva un rost.

Rostrul-rost era tot ceva al peștelui, al unui pește, înaintarea aceea, vârful ciocului unui anumit gen de pești, și chiar și folosirea cuvintelor în toată povestea din sipetul cu bijuterii puse laolaltă cu obiecte ce urmau să înfrumusețeze doar mobile sau uși de casă avea miros de mare și chiar și gust de mare, de erai mai atent, de parcă visele celor care le puteau visa se materializau în bucățele extrem de mici, abia mai păstrând proprietățile substanței inițiale din care se divizaseră, participând la o boare proprie, la o atmosferă proprie, a tuturor celor care, acolo, avuseseră contact nemijlocit cu apa sărată.

Ca o broșă impozantă ce era, bătrâna doamnă Alcozer capta prin frumusețe și rafinament, dar ducea și ea secretul copilului din flori al familiei ei – adevărul era că ea așa fusese făcută să fie: nu avea perle veritabile printre frunzulițele cu aur pe ele, ci doar o imitație ce dădea frumos. Dar așa erau toate creațiile Alcozer, care puseseră mai mult preț pe formă și pe aspectul general, nu pe material.

De aceea era ea în stare, deși o respecta toată lumea din sertar, să se coboare la nivelul butonilor de sertar, la al clanțelor lustruite, pe care toată lumea le blama că respirau fără rost aerul tare al bijuteriilor: Dacă Stăpâna a îngăduit ca acestea să se întâmple, știe ea ce știe și trebuie să acceptăm – spunea ea, și, pentru un moment, toată lumea tăcea, știind că bătrâna broșă știa și ea ce știa, după călătoria aparte pe care o făcuse cu Stăpâna. Nu cea de proveniență – pentru că toate bijuteriile trecuseră cu ea granițe de țară, venind din locuri cu limbi diferite și cu mirosul acela sărat deosebit în aer, ci cealaltă, fără să fie închisă într-un sipet de călătorie, ci înfrumusețând-o cu frumosul ei, fiind parte din gloria ei, din succesul ei dintr-o anume seară, când a însoțit-o pe Stăpână ca punct forte al îmbrăcăminții ei.

Așa ceva conferea glorie printre bijuterii. Iar printre accesoriile celelalte, modest retrase într-un colț, devenise aproape o mitologie.

Le mai povestea bătrâna doamnă, în zilele în care un guturai aproape aristocratic o ocolea și putea să depene în voie firul amintirilor, cum au curs acele două mari întâlniri ale ei de lângă Rialto, cu Stăpâna, care mai întâi doar dorise foarte mult să o ia cu ea, apoi, peste aproape un an, revenise, trecuse iar podul în această parte de Veneție în care nu cobora mai niciodată, intrase iar în micul magazin unde broșa o aștepta, și, finalmente…

Ciudat era, însă, ceea ce s-a întâmplat mai târziu – niciodată, absolut niciodată, Stăpâna nu a mai regăsit acel colț de Veneție, acel magazin care îi îngăduise bucuria pentru care se pregătise atâta timp. ”V-a așteptat” – îi spusese vânzătoarea, când a revenit. Au plecat împreună. Se închidea un cerc al dorințelor, al temerilor pe care le simțise, de acolo, din țara ei, cum că… oare va mai găsi superba broșă… Doar magazinul a fost, mai apoi, de negăsit. Ca și cum intrase în pământ. Ca și cum aceasta fusese singura menire a lui, să-i furnizeze ei această broșă, apoi să dispară… Iar acolo magazinele nu dospar așa de ușor – rămân, statornice, zeci sau chiar sute de ani, poziționate mereu în același mod, neclintite, față de marele pod comercial Rialto.

Aici intervenea mereu coralul, de regulă ursuz și înțepător. Dar atunci erau singurele momente în care se simțea legat de cineva, în care se crea o intimitate ca de familie în care sunt admise și rudele puțin mai sărace. Costase mai puțin decât broșa Alcozer dar venise de undeva din partea de sus a podului Rialto, chiar de pe treapta de sus, dacă e să fim extrem de exacți, de la mâna dreaptă, cum te uiți dinspre piață. Doar ea, Stăpâna, nu se uita aproape niciodată dinspre piață ci mai degrabă vedea Canal Grande ca pe o șerpuire de dreapta, așa cum făcea ea drumul dinspre Ca D’Oro și San Marco. În una dintre zilele acelea, cu un astfel de drum, cu o străbatere a podului până la capătul celălalt dar nu și cu intrare în piață, a apărut coralul în toată povestea aceasta. După ce a fost împrietenit cu unele pietricele albastre, care nu au cunoștință despre mare dar care povestesc de foșnetul munților și despre mirosul cunulilor de brazi care se ating peste stânci cu mușchi. Ceea ce făcea ca această însoțire să fie una acceptată de toată lumea ca una bună și reciproc avantajoasă. Doar elementele decorative de metal lângă care nimereau uneori, deși în formă de coadă de pește, erau considerate mai mult din lumea servitorilor decât din cea a rudelor – până la urmă un fel de coadă de pește aurită nu este un pește și – știți deja – n-a văzut marea niciodată.

Cât de complexă și de dură este lumea frumuseții – spunea, deseori, ca o concluzie la aceste discuții care tranșau ideea de rang nobiliar, de parcă ar fi fost un somon pe o tavă de argint – un superb obiect de cult în care se reuniseră perle de mărimi diferite și ametiste de proveniențe diferite, de mărimi și clarități diferite, unele prinse în aparte chingi de argint.

Ca în viața oamenilor, cei și cele care stăteau cu adevărat la un loc, adică prinși în vraja aceleiași alcătuiri, tindeau să aibă mai multă gentilețe față de celelalte plăsmuiri, monotone. Ca și în viața oamenilor, cum spuneam, unde circula vorba că ”de atâtea ori ești om, câte limbi știi”, și aici părea că ești de atâtea ori mai scânteietor, cu cât mai multe elemente ai ca să te compună. Un simplu colier de perle nu putea găsi niciodată îngăduința de a vorbi altfel decât de sus despre cei și cele din jurul său, de parcă ar fi fost vorba de o monarhie a opalescenței, a sclipirii aceleia opace de fund de mare, în care nu mai este loc pentru altceva decât pentru supuși.

Tocmai de aceea, perlele mari care compuneau și spărgeau ritmul ametistului învățaseră din propria naștere a obiectului nou că bunăvoința pentru ceilalți se cultivă, pentru că nimeni nu îți va putea știrbi niciodată din sclipire doar pentru că te vei așeza lângă altul, mai puțin sclipitor.

– Eu nu înțeleg de ce stau lângă noi suratele acestea sărace – era, însă, oful unei înșiruiri de coral presat cu agate. Un colier de Murano și toate celelalte alcătuiri cu agate, fie că mai aveau și câteva elemente metalice sau chiar perluțe intermediare, îi țineau isonul. Cu toate că, să fim serioși, era ceva ce nu cadra cu pretențiile lor în vorbele acestea – sticlele de Murano nu stătuseră niciodată în vitrina unei fabrici mari din vestita insulă ci proveneau din unul din magazinuțele care se înghesuiau nici măcar pe drumul principal, cel de pe stânga, al celui mai mare canal care străbătea insula Murano, ci dintr-o curticică ce se ramifica din acest drum, și unde cineva își deschisese un magazinuț, la mâna stângă. Ce e drept, una dintre nu foarte multele curți în care se găsise loc și pentru câțiva copăcei. Dar verdele lor ajunsese să miște ceva în inimile a puțini oameni – cum să fi putut încălzi ei și inimile de sticlă?…

Cu toate acestea, discursul cel mai autoritar ce se auzea în sertarul bijuteriilor și decorațiunilor venea din partea unui colier de perle mari însoțite de un citrin clar și neted care, în zilele lui bune, ar fi putut avea o viață de sine stătătoare absolut remarcabilă. Dar nu, ajunsese în compania unor perle cu o enormă ambiție de primadone, care nu acceptau că frumusețea poate sta și altfel decât lângă bogăție, ca într-o nucă în care în afară de cei patru frați extrem de clar calibrați nu mai putea încăpea nimic.

În dialogul – ades monolog – al perlelor cu citrin se ajungea subiectul acela care devenise tabu pentru mulți – pe cine va alege Stăpâna pentru următoarea ei ieșire? Colierul nu avea nici o îndoială și ar fi pariat orice pe faptul că va fi preferat. De aici nici nu se punea problema ca cineva să se uite spre dorințele și nădejdile pieselor care deja fuseseră trimise într-un colț, ci chiar și ele, bijuteriile ”acreditate” ajunseseră să se simtă încadrate la ”superioare” și ”inferioare”, în funcție de câtă obrăznicie putea sclipi în ele, de cum vorbeau despre sine și din cât de bine știau să se detașeze, ca superioare, de tot ce era în jur.

O atitudine care o făcea pe bătrâna doamnă să plece ochii ca și cum ar vrea să-și ceară scuze că o alcătuire sclipitoare poate fi doar reflectare a luminii și atât, fără o substanță proprie, fără o înțelepciune proprie și o istorie.

Și ceva s-a întâmplat. Într-o zi cu alte discuții despre cum lingea marea ce nu era chiar mare rădăcinile pline de alge ale podului Rialto și stâlpii plini de scoici, la bază, și însoțiți spre vârf câte patru sau trei, ai gondolierilor. Ceva s-a întâmplat.

Atmosfera aceea cu închipuite molecule de sare – sau poate și coralii și perlele păstraseră în ființa lor ceva infinitesmal din structura sării, care ieșea să dea binețe în întâlnirea cu cristalele de pietre semiprețioase din jur – ușa s-a deschis, Stăpâna a intrat și și-a plimbat puțintel mâinile printre toate vedetele dialogurilor noastre, amuțite în pripă.

Și a ales.

Urma să vină o nouă seară de spectacol, prima după mult timp, și voia să facă ceva astfel încât să lase o impresie bună celor din jur. Nu una plină de scânteiere, nu una de forță și de dominare. Voia să fie doar frumoasă și bună.

Ceea ce s-a întâmplat în acel moment urma să țină multă vreme ”titlurile de ziare” ale discuțiilor dintre bijuteriile sertarului despre care vă povesteam. Ba, mai mult, nu doar ale bijuteriilor, căci și decorațiunile și-au îngăduit pentru prima dată să își prezinte părerile lor. Pentru că mâna Stăpânei s-a oprit asupra unui superb colier dublu cu perle mari, albe, și cu perluțe aurii, baroce. Și a ales piesa de lângă – o banală închizătoare de sertar, care care arăta ca o dantelărie în metal, și cu care și-a împodobit părul buclat, fiind, mai apoi, regina serii.

Iar broșa Alcozer, care cunoștea luminile spectacolelor și cât de important este să ai în jurul tău, lângă tine, cu tine un obiect care să îți placă și care să te facă să te simți încrezător, a urat noroc din vârful buzelor decorațiunii aceleia aurii care, în acele momente, se ridicase la treapta de bijuterie: frumusețea nu stă doar în scânteiere – le-a spus bijuteriilor. Și, pentru prima dată după mult timp, după ieșirea Stăpânei, în sertar a fost o vreme liniște.

*

Am scris acest text pentru că mi-am dorit de niște ani să reușesc să pun cumva în cuvinte gândul pe care îl aveam mereu văzând accesoriile superbe pe care le are în showroom prietena mea Felicia. Mereu îmi spuneam că multe dintre ele arată ca niște veritabile bijuterii și că sigur vor putea avea efectul purtării unei bijuterii față de cel care le va achiziționa ca să-i coloreze și contureze viața. Și, într-o zi, a venit această idee – hai să facem niște fotografii frumoase, în care să așezăm niște bijuterii frumoase lângă niște accesorii frumoase. Lucrând cu ele, folosind unghiuri, lumini și texturi, crâmpeie de povești, de interacțiuni posibile dintre ele – dar sub formă de poveste – au venit de la sine. Și așa s-a ajuns la acest text în care amintirile despre locurile de unde au venit bijuteriile s-au amestecat cu ideile care au răsărit din momentele în care le pozam, în dialog cu accesoriile. Aproape ca o mitologie – cum spuneam mai sus. Ideea care rămâne, după tot acest experiment, este că… fără accesorii – fie ele bijuterii sau… mânere de dulap – viața ar fi mult mai searbădă!

Ramona Băluțescu

This post was written by:

- who has written 4361 posts on Presa Oradea.


Contact the author

Leave a Reply

Please type the characters of this captcha image in the input box

Please type the characters of this captcha image in the input box

Cum să iei de proști 200.000 de orădeni!

Un oraș de proști. Asta cred despre orădeni atât miticii de la Tarom cât și conducerea Aeroportului, incompetenți puși acolo pe un singur criteriu, carnetul de membru de partid! Un oraș de proști pe care poți să îi duci de nas distribuind presei un fake news pe care să-l rostogolească în ziarele lor și pe rețelele de socializare.
Aeroportul din Oradea este la un pas de a deveni un fânaț pe care să mai pască doar vitele și oile țăranilor din zonă. Din marea realizare a alianței UDMR-PSD-ALDE care conduce județul a mai rămas doar o rută de zbor spre București pe care cei de la Tarom au scumpit-o atât de tare încât nu va mai zbura nici dracu din Oradea. În acest context, cei vinovați, atât marionetele politice cât și cei care le-au pus acolo, în loc să explice cum s-a ajuns la situația de față și ce fac pentru a schimba lucrurile, trimit presei fake-news-uri în care se ceartă cu primarul Ilie Bolojan.

Citește mai mult