Categorized | Reportaj

Zânele bune nu-s ca la televizor. Dar există.

Uneori, primăvara începe ca un drug în gură. Un fel de bucurie planetară de la care ești exclus. Tu nu făceai altceva decât să te târăști de pe ieri pe azi, de acum spre următoarele cinci minute. Doar pentru că inerția a fost deja inventată. Și ai fost și tu inventat. Dar uite că vine și blestemata asta de primăvară, ce nu aduce altceva bun decât că e puțin mai cald. Pe tine nu te-a întrebat nimeni dacă te-ar bucura venirea ei. Pentru că tu nu ai drept de vot.

Nu era o metaforă asta cu dreptul de vot. Am stat ieri cu nasul întins în aerul de primăvară, să pun oamenii pe snopi – cei care pot să se bucure de primele viorele înflorite în Timișoara, cei care nu. Pe o stradă la colțul căreia pândesc mereu, la început de an, primele frunze ale arborilor-pagodă, gingko. Pe o stradă cu nume legat de comunicare: Telegrafului.

O comunicare veche, bătrânicioasă, amintindu-mi de bunicul, care a fost telegrafist la CFR. Printre primele cuvinte pe care le-am învățat de la el, să le bat în MORSE, a fost S.O.S.: Save Our Souls, Salvați Sufletele Noastre.

Cum vine primăvara, când n-ai nimic

O mână de oameni de pe Telegrafului, cu probleme față de primăvara asta năucă. O mână de oameni stânjeniți de primăvară, de parcă s-ar aprinde brusc o lumină și te-ai trezi dezgolit în public, cu toți ochii pe tine. În fapt, o mână de oameni de care mai toată lumea își ferește privirea. Oameni fără drept de vot. Oameni ale căror suflete ar trebui salvate, pentru că, altfel, se frâng. Și care pot fi salvate. Pentru că există meserii, în nomenclator, ale oamenilor care asta fac. Sunt zânele bune ale celor care nu mai au nimic.

Pe Telegrafului este Centrul Social de Urgență pentru Persoane fără Adăpost din Timișoara. „Pentru boschetari” – cum spuneau vecinii acestui centru, cei de la blocurile cu număr și cu nume și prenume aliniate frumos, la interfon. Oameni care au făcut scandal pentru că, după ce aici deja exista o instituție care îi făcea să strâmbe din nas, Cantina Socială, cei de aici au gândit că se pot extinde în a-și ajuta semenii cu mai multe nevoi, ridicând un loc unde să-i și adăpostească. Și sensul semnelor care se dădeau dinspre Telegrafului a fost schimbat.

Trei puncte, trei liniuțe, trei puncte al S.O.S.-ului era acum semnul dat de vecini, care se doreau salvați de pacostea de-a avea printre ei „infractori, borfași, criminali”. Căci, nu-i așa?, cine poate ajunge pe stradă decât un om certat cu munca, un răufăcător, un ticălos. Oamenii de la interfoanele care sclipesc în soare, atunci când ajunge soare și pe străduța asta timișoreană, judecau simplist, fără să deschidă ochii să vadă, fără să întrebe, fără să știe. Ca niște buni creștini, dintr-o țară bun-creștină, așa cum se dă ea la recensăminte. Doar că nici recensămintele nu sunt făcute pentru oamenii de pe stradă. Aproape nimic nu e făcut pentru oamenii de pe stradă. Și totuși…

Reguli și date statistice, pentru Centrul Social de Urgență, găsiți pe net. Aici sunt oameni. Oameni în suferință. Oamenii nu sunt pe net, cu fețele lor ceva mai lungi în aerul de primăvară, cu hainele loc ceva mai simple, cu poveștile lor. Pentru că societatea are nevoie mai degrabă de can-can-uri cu fotbaliști, de propuneri tot mai stufoase de a-i înjura pe politicieni. Politicienii n-au timp pentru oamenii străzii – ei nu votează, neavând buletin. Preoții sunt ocupați, mai nou, să facă politică. Iar medicii sunt deja asaltați la locurile lor de muncă, rămânând tot mai puțini, chiar și de cei care au o casă și un căpătâi. Și interfoane nichelate – să nu uităm.

Așadar, cum statisticile o să le găsiți pe net, să vedem mai degrabă de oameni, de acei fioroși Jaci-Spintecători – sau cum îi văd vecinii – care terorizau, chiar înainte de prezența lor fizică, zona telegrafului nostru ostenit să mai transmită mesaje alarmiste. În vârful picioarelor, să vedem, pentru că sufletul omului, chiar de jos, după sistemele de referință ale muiaților în nichelul sclipitor, nu e o cârpă, s-o îndoi și dezdoi și s-o usuci unde vrei, după ce-o noroiești.

Războiul cartierului cu „boschetarii”

Întreb mai întâi la Rodica Cojan, directoarea de-aici, pe care o știu de o mie de ani umplând cu croșeta ei golurile din asistența socială din județ, mai întâi, acum jumătate din mia aia de ani, la Protecția Copilului, apoi la Cantina Socială și acum și aici, la Centrul Social de Urgență. Întreb, dar mai întâi îmi scurm amintirile, ca o găină, în glod, într-o zi cu soare. Am mai scris aici. Am mai întâlnit oameni, aici. Am făcut vizite, dimineața și seara, în zile cu soare sau ploi, pe frig, în zile cu roșu în calendar, singură sau cu personalități, aici. Am mai respirat aerul de aici. Și n-am dat în nici o boală ascunsă – vă jur.

Am dat mereu, aici, de aceeași forfotă a stupului unde nu se poate sări peste nimic, pentru a fi bine. Unde mereu este ceva de făcut pentru că mereu există oameni cu nevoi. Unde mereu a fost cineva care să știe cum să coordoneze toată povestea, pentru ca partea aceasta atât de puțin plăcută vecinilor să curgă eficient, astfel încât cei care chiar au curajul de a-și scoate nasul de după perdelele lor înflorate să vadă că nu mușcă nimeni, că sunt doar oameni, aici – ceva mai puțin fericiți ca noi, ce e drept.

Doamna Cojan îmi spune despre asistența socială: „Este celula prin care o societate respiră. De neglijăm serviciile de asistență socială, înseamnă că neglijăm grija față de om. Trebuie să fii alături de familiile în cumpănă, ceea ce înseamnă și lacrimă și bucurie.” Lucrează la un doctorat despre oamenii străzii, unic în România: „Mi-am ales o temă de doctorat ce nu este acceptată de multe ori nici de cei din domeniul asistenței sociale – vine dintr-un con de umbră al societății, oamenii din canale, care dorm în locuințe improvizate, treapta cea mai de jos a societății, neglijată și urâtă, chiar cea mai de jos, după care nu mai există decât moarte.

După această treaptă de coborâre cazi în neant. Au trecut mai mult de 25 de ani de când am renăscut, ca țară, dar autoritățile încă se fac că nu-i văd pe acești oameni, sau îi tolerează. Există doar două organizații neguvernamentale care lucrează cu adulții străzii – este insuficient pentru un număr așa mare, de circa 2.000 de oameni, care-și duc viața în stradă, în Timișoara. Nici nu există statistici exacte – ei migrează dintr-un canal în altul. Lumea lor are reguli nescrise dar respectate, este o lume a violenței. Toleranța are alte conotații, acolo. Diferența o putem face noi – avem obligația de a face toate diligențele pentru a-i aduce pe acești oameni aproape de o viață normală.”

Aduc aminte de vecini, de cei panicați că se „infestează” zona. Litania curge simplu, însă cu un final aparte: „Eu întotdeauna am crezut că se poate scoate în evidență ce au bun acești oameni. Dar progresul obținut în mai puțin de șase luni (N.n.: de la deschiderea Centrului) este peste orice din literatura de specialitate. Pentru mine a fost o durere când am fost dată în judecată de 300 de apartamente din zonă, ce nu doreau construirea clădirii. M-am angajat că nu vor avea probleme cu acest segment social. Azi nu-mi vine să cred că trăim într-o oază de liniște și tristețe, de lacrimi pentru familiile lăsate în urmă și acceptare.

Îmi vine să ies în fiecare zi la poartă și să urlu: veniți să vedeți, n-ați avut dreptate, veniți să-i cunoașteți. În iulie, anul trecut, am ieșit cu toți educatorii, cu personalul, nu ne-am ascuns identitatea, chiar am scris pe tricourile pe care le purtam CSUPAT. Am luat șapte străzi, cu a noastră, am făcut curățenie, am adunat până și ultimele mucuri de țigară – în fața unei școli am găsit cantitatea cea mai mare de mucuri de țigară, probabil de la cei care așteaptă copiii. Eu, înainte de a pleca în această acțiune, cu ei, am calculat toate alternativele.

Le-am spus că este posibil să fim înjurați, alungați, să auzim multe – ca în dezbaterea publică de la Primărie, când s-a vorbit despre instituția aceasta – dar să nu riposteze. Am fost vreo 32 de oameni – și ni s-au alăturat patru persoane din cartier, doi profesori, soț și soție, un pensionar și un muncitor. Între beneficiarii noștri au fost și un avocat ce fusese în barou, și s-a și întors în barou, după ce a depășit acest moment, o doctoriță, un subinginer precum și oameni cu meserii mai simple. În ziua aceea era foarte cald afară, am avut bidoane cu apă, o mașină a noastră a adunat sacii cu gunoi. Am lăsat străzile lună și bec.

În cartier, două persoane au ieșit la geamuri, n-au zis nimic. În alte locuri se mișcau perdelele. Pe Simion Bărnuțiu am și fost aplaudați de cei care așteptau autobuzele. Și-au făcut cruce că… oamenii străzii curăță strada. A fost prima inițiativă de acest gen. Am și filmat, am făcut pe reporterii și am discutat cu oamenii de pe stradă – se uitau admirativ la oamenii noștri. Noi singuri nu putem schimba mentalitatea unui întreg oraș. Și media ar trebui să vină în întâmpinarea noastră.”

„Soră, dacă nu eram aici, eram acolo, printre ei” – mitropolitul Ioan

Vorbim și despre bucuriile și necazurile „mamei săracilor”. Da, e un om plătit pentru ce face, dar știm toți că, și când ești plătit, poți să-ți faci treaba pentru ziua salariului sau poți să lași o schimbare în urma ta, ca o lungă coadă de stea, ca o dâră a trecerii, care să se vadă și când tu nu mai ești. Știu, cometele au cozi, dar mai citiți și voi pe Eminescu, și în afară de 15 ianuarie – e puțin mai de suflet așa. Sufletul e un element indispensabil în povestea asta.

Îmi aduc aminte de acum mai bine de un an, când am fost împreună cu doamna Cojan la nou instalatul nostru mitropolit ortodox, ÎPSS Ioan Selejan. Vlădica era de doar câteva zile aici, abia trecuse anul nou, intrarea în 2015, dar voia deja să se pună pe fapte bune, și avea nevoie de ajutor, de oameni în jurul lui, prin care să acționeze. Am prezentat-o ca directoarea Cantinei Sociale și mitropolitul ne-a spus: nu, nu e directoarea de acolo.

Ea s-a uitat contrariată la mine, s-a întors spre mitropolit și a încercat să schițeze un „ba da”. Eu zâmbeam mic, știind deja felul, în parabole, de-a vorbi, al mitropolitului, și știind că vine explicația. La care Înalt Prea Sfinția Sa adaugă: nu – sunteți Mama Săracilor. Directoarei i-au venit lacrimile în ochi. M-a întrebat, mai apoi: de unde știa că oamenii îmi spun „Mama Săracilor”? I-am dumirit ce știam deja despre ierarh: Nu știa. A simțit. A spus ce ar trebui să fie. Și aici e.

La puțin timp, peste vreo două zile, urma vizita mitropolitului la Cantina Socială. Era doar prima ieșire publică, pe marea scenă a celor necăjiți, pe care o făcea vlădica Ioan. (Și căreia i-au urmat atâtea altele – pot spune asta, acum, cunoscând cursul celor ce aveau să vină). Ierarhul a vrut să cinstească ziua sfântului căruia-i poartă numele nu doar cu bănățenii degrabă-pupători de funduri de oameni cu funcții, de care nu poți să scapi, dar și cu bănățenii ceilalți, de mai aproape de pământ, pământ de care nu-i desparte pe unii decât un carton, și să le ofere masa acelei zile.

A vizitat tot, a întrebat, a povestit, s-a bucurat și s-a necăjit. Dar, dincolo de toate, m-a impresionat un lucru, înainte de plecare. Lângă coada celor care-și așteptau bucățica de mâncare, în curtea instituției, mitropolitul s-a oprit și i-a spus directoarei: soră, dacă nu eram aici, în locul meu, eram acolo, printre ei. Adânc gând… Pentru că soarta ne poate înălța și coborî, dincolo de previziunile noastre, dincolo de școli și noroc, dincolo de genetică și de moșteniri sociale. Ochi să ai, și vezi asta, dacă te uiți la oamenii de aici, dacă le asculți poveștile, dacă le treci prin sita sufletului – singura sită valabilă.

De aceea, atunci când îmi vorbește de bucurii și de dezamăgiri, doamna Cojan e frumos-previzibilă. Îmi povestește mai întâi de tristeți, de Strada Învățătorului, unde stau, peste iarnă, unele dintre persoanele fără adăpost din oraș, și unde fuseserăm acum o lună, tot împreună cu mitropolitul Ioan, să le ducă acesta niște mâncare, tot de Sf. Ioan – iar presa a transformat povestea într-un circ mediatic, din păcate, fiind o puzderie de lumini pe mitropolit, în încăperea aceea improvizată, în jumătatea unui punct termic, și mult mai puțin interes pe oamenii care încercau să supraviețuiască iernii, acolo.

Atunci, cel care avea primul pat de la stânga, de după ușă, încă era printre noi. Acum nu mai e. Directoarea povestește cum l-a învelit, într-o seară, cu mâna ei, înainte de culcare, și cum gemea, iar dimineața a fost anunțată că a murit. Un om care nu trecuse cu mult de 40 de ani dar care avea cancer, la care s-a adăugat și viața de pe stradă. Pentru el n-au fost multe lumini, la începutul lui ianuarie, dinspre marea de reporteri. Acum nu mai e. Discret, aproape neștiut. Un om. Doar un om… Nimic mai mult…

Bucuriile există și ele: „Mă umple de fericire că îi văd zâmbind, că știu să se bucure de ce li s-a oferit, acceptă regulile de civilizație și igienă, își caută familiile, cântă, dansează, își fac mâncare. Vin dimineața și îi întreb dacă le e bine, și îmi spun: da, săru-mâna, mulțumim. Să ai pârghiile pentru a face ceva, și să nu faci – asta e ce detest. Eu o ador pe Maica Tereza, pentru că a știut să se plimbe între două lumi. A găsit o cale de comunicare cu cei necăjiți. Să nu creadă cineva că acești oameni se destăinuie ușor. Prin ce am văzut despre Maica Tereza, am văzut că se poate și că găsești căi de comunicare cu ei. Eu sunt o persoană ce poate fi îmbrăcată 10 minute frumos, apoi coboară și rămâne ore întregi în canale, cu ei”.

O privesc. E frumoasă. Una dintre femeile frumoase pe care le cunosc – nu foarte multe. Îi pasă de ce face și de ce spune. Vorbește cu suflet, îmi arată pozele de pe pereți, teancurile de hârtii pe care le rezolvă ca să fie totul așa, colaboratorii ei. Vorbește cu suflet, și se scarpină discret uneori. Mă întreb pe unde o fi umblat iar. Îmi spune singură, fără să o întreb: a făcut o dermatită de contact. Nu lucrează cu dive. Dar primește recunoștință sinceră, mai mult decât multe dintre „divele” din ștatele de plată ale scenei sociale din Banat.

Vin la noi și două dintre colaboratoare, asistentele sociale Ana Maria Novăcescu și Delia Murariu. Îmi expun proiectul, explic cam ce aș vrea să iau, de data aceasta, de aici, ce ar fi de arătat oamenilor din jur. Celor cărora le tremură perdelele când trece mica oaste de oameni fără locuință, care acum au locuințe, de oameni care nu puteau vota, dar care acum încep să aibă și buletine, și locuri de muncă, și tot.

În scaun cu rotile și fără casă

Hotărâm că îi vom întreba pe domnii L. și T. dacă vor să stea de vorbă cu mine. Aproape că mă face să mă crispez cât de repede acceptă cei doi bărbați să povestim despre viețile lor. Nu mă așteptam. Oricum, le explic că nu le voi folosi numele, nici detalii care să ducă pe cineva la ei. Nici poze. Domnul L. îmi spune că el chiar ar vrea să-l pozez – dar nu e ok să folosesc fotografii cu fața.

Rămân cu domnul L. și ne prinde seara și schimbul de tură din centru tot povestind. O ia de când era mic, de la naștere, de la felul în care mama lui, ce avea 15 ani și ceva când l-a născut, l-a lăsat pe pragul casei în care locuia bunica lui, și a fugit. Mama a plecat la Moldova Nouă. L-a crescut bunica. Nu știe cine e tatăl lui. Într-o zi, pe la 7 ani, a șparlit o lubeniță mică din piață, și tocmai a apărut mama lui cu ceva ce, tehnic, s-ar chema tată vitreg, și ce mai ține minte e că în ziua aia i-au luat teniși, pantaloni scurți, maieu alb, niște chiloți tetra, caiete și ghiozdan.

Au vrut să-l ia de tot, la Moldova Nouă, dar bunica nu l-a dat. Nu l-a dat atunci – când era într-a IV-a îmi povestește cum a trecut foarte aproape de a fi dat la Casa Copilului – l-a dus bunica de mână să-l lase, a dat ceva acte mai întâi, plângea, a discutat cu o femeie de acolo, până la urmă l-a luat de aripă și l-a dus iar acasă – i se făcuse milă de copil.

Cumva mă rup puțin de sunetul vocii lui, în timp ce îmi povestește, și-l privesc cât de convins vorbește, cu ochii lui ce par ceva între comediantul Marty Feldman și un melc prins din urmă de un buldozer. Omul acesta a trăit peste două decenii în stradă, cu degerături la picioare, cu falca zdrobită de la bătăi, niște ani în scaun cu rotile, chiar. Acum merge, în cârje dar merge. E jovial. Și, dacă i-a spus directoarea că poate avea încredere în mine, are. Și povestește. Despre cum era el ca și copil. La unii oameni așa de greu încercați te și miri că au fost copii cândva – parcă sunt două basme incongruente, cusute cu fir deșirat din pânză de sac…

Nu spun nimic, el nu are de unde să știe cine a fost Feldman, nu a fost el prea răzgâiat, la viața lui, măcar în ultima jumătate, cu televizor și alte d-astea… E încă la anii de școală, îmi spune cum mergea în timpul liber și ajuta la un aprozar din Iosefin, să facă un ban. A terminat opt clase, ar fi vrut să învețe mai departe dar nu l-a lăsat bunică-sa. Pe la 13-14 ani a reapărut mama lui în peisaj, să-l ia. Și el a vrut. A stat vreo șase-șapte luni la ea, că aveau „micul trafic” și i se părea interesant. Dar s-a apucat de fumat și de băut, și taică-su vitreg i-a tras două palme, l-a făcut pachet și l-a trimis la Timișoara. A terminat clasa a VIII-a și chiar a reușit la liceu, la Electromotor, dar bunică-sa l-a trimis la muncă.

Un aprozarist l-a învățat să fure la cântar și să-i „facă” pe clienți. A prins gustul de a face ciubuc, știa toți șefii de local, umbla prin cluburi și spărgea banii pe care-i câștiga. Era înainte de Revoluție – acum are 47 de ani. I-a mers viața asta până la 18 ani și ceva. A dat de o fată, a lăsat-o gravidă, a luat-o. Avea buletin dar nu avea adresă. Nu știam că au existat astfel de buletine. El zice că da – că la el scria doar Sânandrei, sat Carani. Și nici o adresă. Și de aici i s-a tras și beleaua.

Nu era ok pe timpul trecut să nu ai adresă. Nu te angaja nimeni. Lucrai doar ca zilier. Familia fetei cu care s-a căsătorit nu l-a agreat niciodată și domnul L. nu și-a putut face buletinul pe adresa la care a locuit o vreme cu soția sa, la ai ei. Bunică-sa nu îl putuse înfia pentru că nu a vrut maică-sa. Și așa, omul nostru se plimba prin viață cu acte „semi”, din cauza cărora a și ajuns pe drumuri.

Fata lui avea două luni când au fost dați afară de la părinții soției. Erau niște copii, amândoi. Copii cu un copil. Și fără acte certe. S-au dus la bunica lui. Care i-a dat și ea afară, cândva. Au mers la mama lui, la Moldova Nouă. Deja se născuse și a doua fetiță. Mama lui avea o fetiță cam de vârsta fetițelor lui. Cândva – ați ghicit – i-a dat afară. Doi tineri pe drumuri, cu doi copii mici.

Au revenit la Timișoara. Nevastă-sa a făcut niște aranjamente să vândă fetița cea mică unor olandezi. El a sărit în sus când a aflat. Nu a fost de acord. A cerut o locuință la primărie. A primit două variante dar era mereu alungat când încerca să intre în spațiu. Cei care erau deja acolo nu doreau intruși. Domnul L. și-a lăsat nevasta și copiii la un unchi. Nu avea acte, nu îl angaja nimeni. A început să bea. Spera să poată intra în rândul lumii, să aibă o casă unde să-și ia nevasta și copii. Avea doar un abonament pe termen nelimitat la neșansă. Apoi la băutură, apoi…

Din ’93-’94 a început să bea spirt, s-a înhăitat cu niște derbedei, dormea pe unde apuca, prin oraș. Trăia după legea străzii – toți încearcă să-ți ia banii. Prima degerătură la picioare a făcut-o prin 1997. A ajuns în Calea Girocului – ajuta în piață și bea. Asta era viața lui. Dormea în piață, sub mese, sau în vagonete, cu mulți alții – vreo 16-17. Mulți dintre ei au murit, degerați. După șapte-opt ani aici a mers în Șagului, vreo doi ani, și ajuta și acolo la descărcat, dar a revenit în Girocului.

Și-a făcut traiul pe lângă piața din Girocului. Ajuta cu plasele, sau ce putea, cât mai putea. Pentru că nu mai mergea, în ultimii ani. Zăcea într-un scaun cu rotile. Cei din zonă au văzut că e liniștit de felul lui, că nu intră în scandaluri. Dar îl mai luau alții la bătaie, să-l jefuiască. De aceea are falca spartă și dinții rămași sunt strâmbi și rari.

Ultimii ani par de coșmar, deși-I povestește lin, așteptând să mă mir, să mă crucesc. Nu mă crucesc, mă gândesc doar cât de mult poate rezista un om. Cât de mult duce până moare. Cât de mult se poate întinde firul până se rupe. Al lui a rezistat. Și cineva l-a salvat înainte de a se rupe. Avea, sub balcoanele pe unde era lăsat să doarmă, o saltea, două dune și niște cărămizi. Îmi povestește cum punea cărămizile să se ferească de ploaie sau de zăpadă. Îmi explică folosind și mâinile. Nu înțeleg dar nu e nimic, dau din cap, aprobator. Ca să știe că îl urmăresc, chiar de nu înțeleg. Mă gândesc la frig. Am mâncat și eu frig la viața mea, mai ales cât am lucrat ca și corespondent de război, în Sarajevo. Urăsc frigul. Nu înțeleg ce făcea cu cărămizile, dar știu cum e frigul când noaptea nu e pretext de odihnă ci doar ceva cumplit, căruia-I numeri orele, cu ură, până trece.

În 2011 a făcut și TBC – și nici nu e de mirare. De mirare e că a scăpat de el și că e viu. Îmi spune că a fost ținut de milă prin spitale – măcar acolo avea mâncare și căldură și medicamente… Are vreo șapte-opt internări la activ, pentru tuberculoză, una pentru astm, una pentru bronșită – îmi enumeră, zâmbind, ca și cum ar fi fentat sistemul. În fapt, sistemul l-a fentat pe el, furându-I viața, zidindu-l în neșansă. Ceasul rău, pisica treișpe. E doar un om. Un om al nimănui.

Avea 42 de kilograme când a venit la Centru. S-a negociat cu el, la început nu a vrut să vină. Nu știa cum e, cum poate fi. Stătea de opt ani în scaun cu rotile. L-au tuns, l-au bărbierit, i-au dat cârje, l-au dus la spital. Se uită la televizor, uneori citește. Și-a rezolvat actele. O să aibă o indemnizație de handicapat. O spune fără să se strâmbe la cuvânt. Când vii de acolo de unde vine el, nu simți nevoia să te fandosești, explicând că tu ești cu dizabilități, nu handicapat. Accentul, în frază, cade pe indemnizația aia, În rest sunt doar cuvinte. Și… de cuvinte e plină lumea…

Dar uite că, după o viață de nefericire, domnul L. învață să surâdă iar. Îmi spune, mândru: aici nu mi-a spus niciodată cineva altfel decât „domnule”. Ar vrea să facă un curs de calificare, să muncească. Dar cu un ochi nu vede deloc î însă nu e printe prioritățile sale operația de câteva zeci de milioane de lei vechi. Cândva, când matca lucrurilor bune se va mai fi adâncit puțin, poate va încerca iar să ia legătura cu fetele lui. Ele au făcut școli, una trăiește în străinătate. El… ce le poate da?… Nici măcar dramul de înțelepciune că părintele lor nu poate fi condamnat pentru toate pisicile negre pe care I le-a trimis viața să-i treacă prin față… Dar poate cândva se va schimba și asta… E pe drumul cel bun.

Sfinții nu ajută la poker

Domnul T. are și el o viață aparte. În alt fel, aparte. Chiar te și miri câte feluri de aparte sunt pe lumea asta. Ochi să ai, să le cuprinzi… E un tânăr de 31 de ani ce are toată viața înainte. A avut-o și în spate, până acum. Doar că, acum, de o vreme, viața lui a apucat-o pe un fir rău.

Din familie bună, absolvent de facultate, în București, om tânăr, frumos, deștept, cu bani, cu job. O ecuație în care nu poți vedea ce s-ar putea întâmpla ca cel despre care vorbesc să ajungă pe stradă. Și totuși… Lucra într-un mediu în care dai de oameni cu bani, oameni cu care nu putea concura. Ar fi vrut să fie ca ei, să acumuleze repede, să poată să spargă bani cu aceeași ușurință, când iese cu ei. Și așa a început să joace. Poker. Și să piardă. Nu doar banii lui ci și ai celor din jur.

Și domnul T. îmi povestește cu seninătate. E aici din noiembrie, lucrează cu un psiholog. Mă gândesc că seninătatea aceasta cu care vorbește nu este cea a unuia care nu are pic de scrupule ci liniștea câștigată cu greu, prin munca psihologului, pentru a-l face să conștientizeze ce probleme duce cu el, de a le vedea, de a le accepta pentru a le înfrânge. Domnul T. mă face părtașă cu cele pe care le descoperă. Cu acest nou eu. De aici, seninătatea aceasta. Îi doresc mult să rămână la ea.

De la poker curg multe lucruri. Interlocutorul meu îmi povestește cum se câștigă bani, cum se pierd bani, cum speri că tura viitoare te va scoate și că îți vei plăti datoriile și vei putea să și trăiești. Doar că „tura viitoare” nu vine… Și ajungi să joci banii colegilor tăi, ai afacerii tale. Părinții lui se despărțiseră, au vândut ce au avut de împărțit, cu tatăl nu e de stat, mama a plecat din România. Domnul T. a umblat prin lume, îmi arată semnul ce i-a rămas pe deget după ce l-a mușcat o nutrie, în Danemarca – pentru că a lucrat și la o fermă de nutrii. Vorbind, scăpăm câteva englezisme – lucru firesc la generațiile noastre, și, de aici, o parte din conversație o virez pe engleză – limbă la care domnul T. se descurcă admirabil.

Îmi povestește cum a jucat, în Timișoara, ultima tură de bani a celor cu care intrase într-o afacere. Îmi spune chiar că s-a dus la biserică și s-a rugat tuturor sfinților de acolo să-l ajute să câștige ca să pună banii la loc – pentru că spărsese deja jumătate din ei. A ieșit încrezător din biserică. Și a pierdut…

A avut noroc că nu l-a dat nimeni pe mâna poliției. Sigur, a dezamăgit prieteni și colaboratori, i-a rănit adânc pe unii. L-au certat, l-au amenințat, dar au înțeles că devenise dependent de a juca blestematul de poker. Nu bea peste măsură, nu trăgea pe nas. Juca. I-au pus în vedere să se ducă să vadă un psiholog. La fata cu care stătea nu s-a mai putut duce – jucase și banii ei de chirie. Nu mai avea job, nu avea unde să meargă să doarmă. I s-a spus de Centrul acesta. Și a venit aici.

Ce văd acum e, cred, alt om. Senin. Căruia nu-i tremură mâna după a tăia cărțile. Are un job, acum. A luat deja două salarii. Deși drumul lui spre job trece pe lângă niște locuri „de ispită”, unde s-ar putea sparge bani la modul în care o făcea până acum, nu a pierdut nici un ban din cei ai etapei noi din viața sa, așa. Mai are de lucru la ogorul nou care e-n mintea sa, și care tocmai a fost plivit de buruieni. Va veni și timpul semănăturii, chiar al culesului. Dar acum se bucură de pașii mici pe care i-a făcut, de viața cea nouă. Învață că treptele nu se ard.

Domnul T. e mult diferit de ceilalți oameni din Centru. Îmi spune despre cum reușește să se vadă, acum, din afara sa. De cum îi vede pe colegii de centru, interesați de „păcănele” și de fumat țigări făcute din mucurile rămase de la alții, cu hârtie grosieră. Îi spun că, din câte știu, cea mai bună hârtie de țigară improvizată e hârtia de Biblie. Râde șocat, revoltat. Nu se preface. Roșește. Nu se aștepta. Îi explic că eu nu am făcut așa ceva, și nu aș strica o carte, dar am citit că așa stă situația. Îmi spune că tocmai a primit o Biblie. E credincios. Partea aceasta a devenit importantă pentru el, îmi spune. Că vrea să valorifice șansa care i s-a dat, de a ieși din rău. Și că dorește să ajungă acolo unde să poată să facă și el ceva, cândva, pentru cei asemeni lui, cel de ieri.

Zice că s-a gândit să-și facă un tatuaj să-i aducă aminte ce trăiește acum. Îi spun să-și tatueze pe brat o priză. I-o arăt pe cea de lângă noi. Nu glumesc. Îi explic că va avea o viață nouă, unde nu va defila cu greșelile tinereții pe frunte. Că o priză din Centru ar fi privită de toți cei ce vor ajunge în jurul lui, fără să-i știe povestea, drept o extravaganță, dar că el va ști că e de acolo, de la Centrul unde a fost pus pe linii noi, și că îi va fi de ajuns ca să își reamintească.

Și îi găsesc un preot fain, să poată schimba împreună câteva idei. Poate duminica asta ce vine vom merge împreună să se întâlnească. Pentru că nu vreau să plec, aseptic, ca ziarist ce și-a terminat misiunea, și mănâncă liniștit um măr, după ce l-a spălat, fericit că a scăpat de nefericirea din Telegrafului.

În fapt, nu la mere îmi stă capul, când plec ultima data de aici, ci la o ciocolată cu orez, pe care o iau din magazinuțul întunecat, de cartier mărginaș, ce vine chiar după Centru. În timp ce plătesc, o întreb pe vânzătoare: ați avut vreodată probleme cu vecinii dumneavoastră? Și arăt cu capul spre spatele ei. Zice că nu. Și zâmbește frumos. E una dintre persoanele care au un contact zilnic cu „vecinii”, nemijlocit, și nu din spatele unei perdele, de la etaj.

Primăvara asta care începe și aici, pe Telegrafului… e ceva cu ea… Uneori ai vrea să fii ca un măr. Să poți să te rupi și să dai o bucățică din tine celor ce au mai puțin. Să poți să vezi schimbarea în bine mai repede, mai adânc. Mă uit la scrisul meu. E un bumerang ce poate aduce schimbare, da. Dar ia timp până se întoarce, ia timp până se schimbă legislație, timp până cad cei răi și urcă cei buni. Și-i văd pe oamenii aceștia, pe mitropolit, pe Rodica Cojan și fetele ei, care sunt mult mai aproape de locurile unde se întâmplă, azi, acum, lucruri. Pentru atâția oameni în nevoie. Ba, de când cu Centrul acesta, a aflat și nenorocitul nostru de primar – nomine odiosa – că există un loc unde pot fi ajutați chiar și cei ce nu l-au votat. Viața e mai mult decât bani și măriri și proiecte cu piloni din orgolii. Caruselul se-nvârte și nu se știe niciodată ce sumă de labilități te va duce acolo unde nu te-ai gândit niciodată că ai putea să cazi. Și roagă-te ca, de-o fi să cazi, să fie pe-aproape mâini care să te prindă, ca cele din Telegrafului. Pentru că viața rea e un fir ce poate fi înnodat iar. De zâne care nu-s ca la televizor – și ce bine că nu-s așa! – dar care, uite, există. Și îți veghează și creșterea, și căderea, de cele mai multe ori neștiut. Și scărpinându-se discret.

Ramona Băluțescu

This post was written by:

- who has written 4168 posts on Presa Oradea.


Contact the author

Leave a Reply

Please type the characters of this captcha image in the input box

Please type the characters of this captcha image in the input box

advert

Jurnal de pe frontul neputinței

Indivizi lunecoși, cu cefe late, la costume, aleși pentru a-i reprezenta pe cei mulți și a duce cetatea spre bunăstare, sunt preocupați doar de propriul lor bine, caută modalități pentru a fura fără să fie prinși, iar dacă sunt prinși, să scape cât mai ieftin. Toate acestea în timp ce marea masă de manevră este ținută din bici, cât mai needucată cu putință pentru a nu cere socoteală, a nu se revolta, a nu deschide ochii.
Avari și inculți, incapabili să lege două vorbe, mint prostimea că România este o mașină de lux când, de fapt, e un hârb gata-gata să se dezmembreze la cea mai mică curbă. Cum să ai creștere economică de peste 5%, cea mai mare inflație din UE și să te împrumuți ca pe timpul crizei economice?
Ziua de mâine a celor, din ce în ce mai puțini, care țin în spate tot scheletul hidos al hienei numită stat, este amanetată de bișnițarii de moravuri ușoare puși în fruntea țării. Naționalizarea pensiilor private înseamnă de fapt confiscarea unui viitor ceva mai bun. Distrugerea și otrăvirea prezentului nu este suficientă, trebuie eradicată și șansa unui viitor mai bun.
Grupuri de oameni needucați dar cu influență, cu idei demne de evul mediu, vor să impună tuturor, ceea ce ei cred că este normalitate. Preocupați nu de rata mare de șomaj, de situația economică dezastruoasă, de mortalitatea infantilă, nu de familiile care au probleme sau de cauzele care îi fac pe tineri să nu mai întemieze familii, nu de copilele care devin mame în clasele primare, nu de copiii morți din fașă pentru că nu au fost vaccinați, ci de cine cu cine împarte cearceaful.
Rezultatul? Plecăm și nici nu mai vrem să știm unde e țara asta pe hartă. România este a doua țară, după Siria, ca număr de emigranți în Europa. Iar la noi nu este război.

Citește mai mult