Categorized | Editorial

Constantin Bungău, demisia!

Ca părinte aţi fi de acord ca fiul sau fiica dumneavoastră să înveţe într-o şcoală în care profesorii ajung la catedră pe butoni de aur, cravate sau parfumuri şi nu pe faptul că sunt capabili să predea? Aţi avea încrede că Universitatea din Oradea, condusă de un şef aflat în arest la domiciliu, vă poate educa copiii?

În urmă cu două luni, imediat după alegerile în care actualul rector fusese reconfirmat în funcţie, am vrut să anunţ evenimentul pe o reţea de socializare cu menţiune „Universitatea din Oradea are rector cu voia DNA”. Mi s-a părut totuşi prea dur să stric fericirea din tabăra celor care se bucurau deşi, încă de pe atunci, se putea anticipa cutremurul care avea să urmeze. Însă nu despre fericirea sau nefericirea rectorului sau prietenilor lui este vorba în acest text, ci despre responsabilitate, onoare şi imagine.

Pornim de la o întrebare de bun simţ: cu ce e de vină universitarul orădean Cătălin Paşcu Moca, al treilea fizician român din istoria acestei ţări care a publicat articole ştiinţifice răsunătoare în prestigioasa revistă Nature, că lui Constantin Bungău îi trebuiau butoni de aur? Ce vină are el şi alte câteva cadre didactice care îşi fac cinstit şi profesionist datoria şi care au muncit pentru a urca treptele universitare că şeful instituţiei a decis, ca vânzătoarea de la gostat, ca ţoapa bine coafată, de la coadă, să încaseze tacâmurile de pui înaintea altora?

În cercurile în care oamenii aceştia se învârt, în ziare şi la televiziuni se va vorbi despre o universitate coruptă în care însuşi şeful ei negociază ca bişniţarii la tarabă munca şi sudoarea angajaţilor. Se va vorbi că de pe vremea Unchiului’ nu s-au schimbat prea multe, că nu se mai vând diplome şi se „umflă” cifra de şcolarizare dar se avansează în grad pe pile şi relaţii, că nu ajunge să fii bun ca să reuşeşeti dacă nu ai „omul tău” acolo, bine pus, sau nu vii cu jumătatea de viţel ca să capeţi o bursă socială, cum îmi povestea că făcea un coleg de cămin pe vremea studenţiei mele.

Că Bungău este sau nu vinovat, este clar că asta o vor stabili instanţele, dar din perspectiva imaginii Universităţii din Oradea, tot răul care se putea face, s-a făcut deja. Mă miră însă că actualul rector nu pare să înţeleagă acest lucru. Mai ales că are sub nasul lui exemplul decăniţei Floare Chipea care nu a stat prea mult pe gânduri şi a demisionat imediat după ce DNA-ul a făcut percheziţiile la Universitate.

Vina şi imaginea sunt două lucruri diferite. Este drept că nesimţirea asta de a te face că nu s-a întâmplat nimic a fost acreditată de la nivel naţional unde gustul ciolanului a fost mai puternic decât interesul instituţiilor statului dar în toate ţările civilizate din Europa, oamenii anchetaţi pentru corupţie demisionează repede pentru ca imaginea lor negativă să nu se răsfrângă asupra instituţiilor pe care le reprezintă şi asupra oamenilor oneşti din acele instituţii.

Într-o democraţie adevărată nu pot exista instituţii serioase dacă cetăţeanul nu are încredere în ele, iar încrederea se câştigă greu. Ca părinte aţi fi de acord ca fiul sau fiica dumneavoastră să înveţe într-o şcoală în care profesorii ajung la catedră pe butoni de aur, cravate sau parfumuri şi nu pe faptul că sunt capabili să predea? Aţi avea încrede că instituţia asta, condusă de un şef aflat în arest la domiciliu, vă poate educa copiii?

Ştiindu-se cu musca pe căciulă, Constantin Bungău se putea retrage elegant, înainte de alegerile universitare, pentru a nu pune instituţia în situaţia jenantă în care se află astăzi. Nu s-a gândit nicio clipă că pune în balanţă imaginea a peste 19 mii de suflete, studenţi şi cadre didactice, cu dorinţa lui de putere? Naiv sau lacom a dus Universitatea exact acolo unde o lăsase Unchiul’ în ciuda spălăturilor şi vopselelor aplicate de fostul rector Cornel Antal. Ce mai rămâne de făcut? Poate o demisie ar mai „repera” ceva din onoarea proprie, că instituţia este deja cu un picior în groapă.

Ichim Vasilică

This post was written by:

- who has written 4177 posts on Presa Oradea.


Contact the author

Leave a Reply

Please type the characters of this captcha image in the input box

Please type the characters of this captcha image in the input box

advert

Jurnal de pe frontul neputinței

Indivizi lunecoși, cu cefe late, la costume, aleși pentru a-i reprezenta pe cei mulți și a duce cetatea spre bunăstare, sunt preocupați doar de propriul lor bine, caută modalități pentru a fura fără să fie prinși, iar dacă sunt prinși, să scape cât mai ieftin. Toate acestea în timp ce marea masă de manevră este ținută din bici, cât mai needucată cu putință pentru a nu cere socoteală, a nu se revolta, a nu deschide ochii.
Avari și inculți, incapabili să lege două vorbe, mint prostimea că România este o mașină de lux când, de fapt, e un hârb gata-gata să se dezmembreze la cea mai mică curbă. Cum să ai creștere economică de peste 5%, cea mai mare inflație din UE și să te împrumuți ca pe timpul crizei economice?
Ziua de mâine a celor, din ce în ce mai puțini, care țin în spate tot scheletul hidos al hienei numită stat, este amanetată de bișnițarii de moravuri ușoare puși în fruntea țării. Naționalizarea pensiilor private înseamnă de fapt confiscarea unui viitor ceva mai bun. Distrugerea și otrăvirea prezentului nu este suficientă, trebuie eradicată și șansa unui viitor mai bun.
Grupuri de oameni needucați dar cu influență, cu idei demne de evul mediu, vor să impună tuturor, ceea ce ei cred că este normalitate. Preocupați nu de rata mare de șomaj, de situația economică dezastruoasă, de mortalitatea infantilă, nu de familiile care au probleme sau de cauzele care îi fac pe tineri să nu mai întemieze familii, nu de copilele care devin mame în clasele primare, nu de copiii morți din fașă pentru că nu au fost vaccinați, ci de cine cu cine împarte cearceaful.
Rezultatul? Plecăm și nici nu mai vrem să știm unde e țara asta pe hartă. România este a doua țară, după Siria, ca număr de emigranți în Europa. Iar la noi nu este război.

Citește mai mult