Categorized | Reportaj

Însemnări din casa ludăii

Această scriere nu este despre Zilele Ludăii, de acum o săptămână, din Serbia, ci despre Kikinda, locul care ne-a primit. Și care, doar pe lângă altele, multe altele, a făcut o treabă faină și din dovlecii pe care te urci să iscodești zarea, în Voivodina.

„N-o să vin cu clișeul de oameni primitori”, și d-astea. Toți oamenii sunt primitori, când vii să cumperi ceva de la ei de la stand. Asta nu înseamnă că povestea se aplică tuturor locuitorilor unui loc, sau că cei care vând ceva, în locul acela, acolo și domiciliază, ca să extinzi amabilitatea lor și orașului care îi conține pentru scurt timp. E mai firesc să vorbesc despre organizarea unui eveniment din care noi, o mână de ziariști din Timișoara, am prins o zi, și despre cum am găsit orașul, și pe unii din oamenii săi.

Ce ne leagă

Așadar, ”Zilele Ludăii”, cum ar veni. Deși Kikinda, din Voivodina, Serbia, e la o aruncătură de băț (și o graniță nu totdeauna zâmbitoare) de Timișoara, e prima dată când ajung acolo, la ediția 31 a întâlnirii ce stă sub semnul portocaliului. Nu trebuie să traduc cuvântul ”ludaie”. Toți bănățenii și chiar și un cerc mai departe de noi, toți transilvănenii știu că vorbim despre dovleac. Dar noi, cei de aici, din Timișoara, avem și ”ludaia” în fondul principal de cuvinte, ca multe altele din amestecul acesta atât de important pentru noi, al zonei. Al euroregiunii – dacă vreți.

De multe ori spun că felul în care faci papricașul e un liant mai important decât limba pe care o vorbești, și că ne leagă pe noi, aici, în colțul ăsta de lume, români, unguri, sârbi, nemți, romi, cei câțiva evrei rămași, slovacii, croații, mai abitir decât sunt legați românii aceleiași zone de moldoveni sau munteni.

Nu trebuie să se isterizeze nimeni la asta – e doar un fapt simplu al vieții – și în Kikinda simți iar asta, de la Imperiul din spate ce răsuflă exact ca în Timișoara și în clădirile lor, de la croiul bisericilor și străzilor, de la bucatele de pe mesele precupeților, de la felul în care ne cade lumina pe fețe când, trei cuvinte în română, două în sârbă, ne înțelegem când vrem ceva, și apoi ne zâmbim. E un ”acasă” extins – doar că un ”acasă” din care vecinii noștri au știut să construiască ceva anume.

Nu e doar treaba cu ludăile cea la care sunt atentă, când vine vorba de Voivodina, de o vreme. Oamenii aceștia de lângă noi știu să se promoveze altfel, știu să lucreze uniți frumos atunci când e vorba să se promoveze. Și nu în notă agresivă sau inutil-spărgătoare-de-bani, cum, de multe ori, s-a văzut la târgurile internaționale de turism, unde au ajuns delegații de români. În vară am participat la Timișoara la o acțiune de promovare a turismului în Voivodina, și am rămas impresionată de felul plăcut și interesant în care au înțeles să vorbească despre ei vecinii noștri.

Am întrebat atunci pe una dintre promotoare dacă animozitățile de acum aproape 20 de ani, de când cu românii care fuseseră aliați ai NATO pe când cu bombardamentele asupra Serbiei, au mai rămas pe rol. Mi-a spus că aia a fost deja demult și să nu se mai gândește în această cheie. Am băgat la cap răspunsul, mi-am spus ”așa să fie” și am plecat, împreună cu colegii, să descoperim, în zi de ludăi, Kikinda.

Îți schimbi sau nu ceasul, la graniță – e treaba ta. Ora aceea diferență dintre Serbia și România e mai mult metaforică – nu simți diferențele ca între România și Ungaria, sau între România și Italia, spre exemplu, și, desigur, nici nu se face seară mai repede. Doar e, așa, o chestie ce a rămas. Și care, uneori, ne mai încurcă în plasa unui zâmbet: ”după ora lor sau după ora noastră” – ne întrebăm, inițial. Apoi ”lor” devine încet – încet, ”ora locală”, pentru că simțim că ”lor” e un fel de ”noi”. Că suntem tare asemănători. Deși… cred că avem și de ce să îi invidiem.

Între dovleci și mamut

Zilele Ludăii sunt o chestie de anvergură, ce strânge laolaltă nu doar vânzători și cumpărători ci și oameni de cultură, și felul unui oraș de a se arăta celui care vine pentru ludăi, și strategia de a cuprinde totul alolaltă astfel încât părțile întregului să rimeze și să se armonizeze.

Studiez harta, înainte de a ajunge, citesc despre obiectivele de vizitat din Kikinda, despre mamutul lor, despre moara cu cai și despre capul de turc din stema orașului. Până la urmă, să ne amintim că mergem la sârbi. ”Cal breaz și sârb cuminte” e o expresie a noastră, ce spune ceva despre vecinul ceva mai pornit, ceva mai năbădăios, totuși, decât noi. Stema orașului conține o mână ce ține o sabie, și un cap de turc înfipt în ea. S-au făcut demersuri să se schimbe asta, s-a explicat că timpul e altul și că ”nu mai cadrează” dar… tot stema aia a rămas. Deocamdată. (Ce să mai spun, când Timișoara, unde nu te mai poți scărpina undeva fără o etichetă de ”viitoare capitală culturală”, aniversează, zilele astea, cu fast, eliberarea de sub turci – desigur, tot ca mare acțiune culturală). Cantonări pe care timpul ar fi trebuit să le șteargă deja. Și să pună ludăi peste tot.

Prima tură prin oraș o facem sub conducerea colegului Constantin Duma, care ”știe”. El e ”sârbologul” nostru, și reușim să ajungem fără peripeții majore în inima spațiului dedicat manifestărilor, de unde ne preia Milica Vukobrat, care a studiat româna la Novi Sad și care, poate mai mult ca orice, a făcut să fim în Kikinda de peste graniță, acasă.

E interesant ticăitul orașului, atunci când au loc aceste zile de sărbătoare. Așadar, în Voivodina, în orașul acesta micuț și plin de verdeață, s-a găsit, deja de 31 de ani, ceva care să îi scoată din anonimat. De ce ludăile și de ce aici? Probabil ar fi putut fi oriunde, în toată zona noastră. Dar uite că cineva a venit cu ideea, ea a prins, îl avem și pe ”Lala na ludaji” (Lala pe ludaie), și anume voivodeanul care se urcă pe dovleac și vede toată Kikinda, la cât de plată e zona. Plată, dar uite că oamenii au știut să-și creeze și întrețină propriile legende.

Ne foiserăm puțin printre statuile mari și mici în formă de ciuf (pasărea oficială a Kikindei) și un miliard de produse în formă de dovleac (aici e încă un plus pentru organizatori – dacă tot vorbim despre zile ale ludăilor, atunci e firesc să încerci să păstrezi câta specificul poveștii). Și ne-am hotărât că vrem la muzeu. Care era și aproape, și mai era și povestea vestitei Kika, mamutul ale cărui oase au fost descoperite în zonă, în urmă cu câțiva ani.

Toată lumea se fotografiază, obligatoriu, cu scheletul-copie din curtea muzeului, montat, care ar fi un fel de Kika cu toate ale ei. Cel ”pe bune”, din muzeu, are mai puține oase dar e interesant. Și mai interesantă, însă, este povestea mamutului, la care suntem invitați să luăm parte, cu ajutorul unei proiecții și a unor ochelari 3D. Acuma, de ce se plimbă mamutul pe lângă o sinagogă, pentru a-l vedea cât e de mare, nu știu, cum sinagoga locului a fost distrusă de câteva zeci de ani. Și nici cel care ne explică despre muzeu nu știe – chiar îmi spune că, în 10 ani, sunt prima care întreabă asta.

Tot la muzeu vedem câte ceva din orice, al zonei, ca în toate muzeele de loc mic – și pictură, și silexuri, și port popular, și industrie locală, și explicații legate de celebra ”moară cu cai”, pe care o s-o vedem mai târziu. Una peste alta, un plus. M-a bucurat mult că am putut vedea muzeul. Și că nu am fost singurii care au intrat acolo – localnicii au știut să-l includă în circuitul acestor zile ale dovleacului.

Multe culori

Ne mai mișcăm cu Milica prin oraș, vedem o expoziție de păsări exotice nefericite, apoi Biserica Catolică, apoi trecem pe lângă milionul de chestii derivate din dovleac – plăcinte, semințe, uleiuri, săpunuri, decorațiuni, chiar și șepcuțe și pălării în formă de dovleac. Vândute de oameni cu pălării portocalii, și ei, uneori cu inscripții doar în chirilice – dar toți rup câte o vorbă și în română, și în engleză, iar leii noștri românești sunt acceptați ca monedă folosibilă și aici.

Ca să nu uităm că suntem în Serbia, mai trecem și pe lângă câte un stand cu arme de jucărie, cu tricouri naționaliste, cu diverse chestii scrise în chirilice. Oricum, noi, cei din Banat, nu avem probleme cu citirea chirilicelor. Cu armele în exces, chiar și de jucărie, eu am, și tresar chiar și când un individ din mulțime trece cu așa ceva pe umăr.

Până la prânz, Milica ne duce pe străduțe de oraș pe care nu sunt tarabe, admirăm o superbă boltă de copaci și ne gândim că, uite, Kikinda nu are un primar-drujbă, ca noi, la Timișoara… Chiar și în afara perimetrului Zilelor Ludăilor, magazinele participă la bucuria orașului, decorațiunile din vitrine sunt cu dovleci, se anunță reduceri cu ocazia acestor zile. E peste tot o efervescență plăcută, cu un anumit timbru al vibrației, care te face să te simți tu însuți integrat în peisaj.

După masă ajungem și la primărie, să văd stema aceea belicoasă a orașului. Apoi urmează jurizarea concursului de dovleci. Cel mai greu, cel mai lung – și d-astea. Colegii notează greutăți de sute de kilograme – eu nu. Mi-e tot una. ”Imens” pleacă la mine de la mai puțin de 200 de kilograme. Ce e peste, e tot atâta: imens. E vorba doar de spectacol, de culoare, de oamenii ce se strâng în jurul dovlecilor pentru poze, de bucuria copiilor.

O altă inimă a orașului: Terra

Se anunță câștigătorii și plecăm mai departe. Nu, nu e gata. Nu e asta toată Kikinda. Milica noastră ne conduce la complexul de sculpturi în aer liber Terra, o tabără ce reunește, în fiecare an, artiști din toată lumea, și ale căror lucrări sau rămân aici sau, uneori, ”umblă” – unele dintre ele ajungând și la Bienala de la Veneția.

Aici am una dintre marile surprize plăcute ale zilei. Niciodată nu știi unde vei da  peste următorul om. Om aparte. Om cu poveste. Cu generozitate și bun simț. Cu căldură. Cu căței buni. Radovan e un fel de paznic-ghid la Complexul Terra. Ne primește, în primele două minute căutăm limbaj comun, dincolo de mângâiatul cățeilor. Apoi, ca banc, aparent, ca să ne arate că unul din căței răspunde la comenzi în toate limbile, trece pe engleză. Îl întreb ceva, scurt, simplu. Și Radovan își dă drumul. Cu o engleză pe care ar invidia-o mulți dintre intelectualii români. Cu vocabular fain, pronunție bună, idei legate coerent.

Are 61 de ani. A făcut engleză la școala, din clasa a IV-a, într-un ciclu experimental. A făcut trei ani de facultate de stomatologie, apoi s-a lasat. A cântat la chitară. A bântuit niște ani prin Paris – dar franceză n-a învățat, s-a descurcat cu engleza.

Știe poveștile statuilor de aici, de la Terra, și ale creatorilor lor – despre fiecare ne poate spune cum e omul, cum a ajuns acolo, cam care e povestea din spatele creației. Ne conduce printre zecile de statui din grădini, apoi intrăm la parterul clădirii care era cândva o fabrică și care, acum, este atelier al creatorilor. Străbatem o altă grădină plină cu forme și cu abstracțiuni, ajungem sub un alt acoperiș – și aici, o lume întreagă, împrăștiată, și toată vizita aduce, acum, a plimbare pe fundul unui acvariu cu animale necunoscute, față de care ești și curios, și grijuliu, să nu se dea la piciorul tău.

E fascinant locul. E un exemplu deosebit de fabrică ce nu a trebuit dărâmată ca spațiul să poată fi reintegrat în activitățile orașului. Tabăra de sculptură de la Kikinda și-a câștigat, în timp, renume internațional. Un exemplu ce poate fi importat și la noi, mai ales că Timișoara a primit nemeritata (după mine) pleașcă legată de capitala aceea culturală.

Radovan ne conduce spre poarta de metal a imensei grădini cu statui, să ieșim. Zice: Uite, aici lipseste „Arbeit macht frei”, la cum arată. Exact ce spuneam colegilor, inainte de a intra noi acolo. Dar e vorba doar de sumbrul orei din zi, care nu mai e, tehnic, zi, ci seară, și de metalul intrării. În rest, un loc plin de suflet și de idei. Un loc pentru revenit.

Turing și moara cu cai

Mergem, la insistențele mele, și la ”moara cu cai”. Pe drum, chiar din mers, în crepuscul și aflându-mă pe partea mai puțin bună a microbuzului nostru, privirea îmi e atrasă spre dreapta, de un portret al lui Alan Turing, pe o clădire. O fracțiune de secundă. Dar nu am nevoie de mai mult de o fracțiune de secundă pentru a îl recunoaște pe Turing, o personalitate ce mă fascinează, matematicianul ce descifra coduri în război.

O rog pe Milița cu cerul cu pământul să-mi facă rost de o poză și, peste câteva zile, o primesc. E și Tesla alături, și câteva chestii pe care, în mod curent, le-ai vedea în laboratoare de fizică. Îmi spune că sunt la ”Parcul Științific, primul în Serbia – lângă, se află Centrul pentru Formare Profesională”. Bravo, Kikinda, bravo Voivodina!

Ajungem și la moara respectivă. Aici, forța era dată de cai, ce se învârteau pentru a determina măcinarea. Pe GPS, dacă vei căuta folosind caractere latine, locul nu e marcat. E marcat doar un mic magazin din apropiere, ce și-a luat numele de la această moară – Suvaca. Păi de ce să fie marcat?… Și ei au decidenți de genul ”nu ne vindem țara”, deși ansamblul acesta ar fi interesant pentru toți străinii, fiind unul dintre cele doar câteva care au mai rămas în Europa…

O lăsăm pe Milica și ziua se termină cumva brusc, ca un avion de hârtie ce intră cu nasul în asfalt… Sunt frumoase locurile noi dar cel mai de preț sunt oamenii. Oamenii, ideile, firele care se țes între oameni și idei.

Una peste alta, Kikinda este un loc care folosește magistral o idee în aparență simplă: un produs al tău în care înfășori orașul, pentru trei zile, și toți respiră în același ritm. Pui pe strada mare ce ai tu mai bun și mai de arătat. Și se pariază pe cordialitate, pe împărțire de clipe bune. Și, dincolo de dovleci, e ceea ce spune colegul Titi, când ieșim de pe poarta Complexului Terra: aici mai venim.

Ramona Băluțescu

This post was written by:

- who has written 4363 posts on Presa Oradea.


Contact the author

Leave a Reply

Please type the characters of this captcha image in the input box

Please type the characters of this captcha image in the input box

Cum să iei de proști 200.000 de orădeni!

Un oraș de proști. Asta cred despre orădeni atât miticii de la Tarom cât și conducerea Aeroportului, incompetenți puși acolo pe un singur criteriu, carnetul de membru de partid! Un oraș de proști pe care poți să îi duci de nas distribuind presei un fake news pe care să-l rostogolească în ziarele lor și pe rețelele de socializare.
Aeroportul din Oradea este la un pas de a deveni un fânaț pe care să mai pască doar vitele și oile țăranilor din zonă. Din marea realizare a alianței UDMR-PSD-ALDE care conduce județul a mai rămas doar o rută de zbor spre București pe care cei de la Tarom au scumpit-o atât de tare încât nu va mai zbura nici dracu din Oradea. În acest context, cei vinovați, atât marionetele politice cât și cei care le-au pus acolo, în loc să explice cum s-a ajuns la situația de față și ce fac pentru a schimba lucrurile, trimit presei fake-news-uri în care se ceartă cu primarul Ilie Bolojan.

Citește mai mult