Categorized | Cultură, Reportaj

Radu Poklitaru – sau despre ochiul ce are dans la capătul lui

Îi bat în ochi, în ochiul lui drept, peste care-și coboară grijuliu o pleoapă, când vede că-mi duc mâna spre el. Simt că o să fie un fel de parolă a noastră, pe viitor. Abia apoi pleacă. E Radu Poklitaru, cunoscutul șef al unui balet din Kiev, și ne aflăm în fața Intrării Actorilor, a Operei din Timișoara, după un dialog în care presa și mișcarea scenică s-au întrepătruns util și bizar, cu rădăcini în viitor și trecut, cu fructe acum.

Sînt așa de nerăbdătoare să scriu despre Radu Poklitaru, când se termină seara, așa de nerăbdătoare… încât n-o fac încă o vreme. Pentru că ideile se bulucesc, să iasă, pentru că entuziasmul e coroziv și, ca uneori, în astfel de momente, mușcătura acidului ce te arde ajunge la os, dincolo de os, și te întrebi: ”Oare de pun, acum, asta pe hârtie, e cel mai bun ce se poate spune, e totul?”

Povestea e oarecum ca prima mea întâlnire cu ”Căderea lui Icar”, de Bruegel, în Bruxelles, la Muzeul Regal de Arte Frumoase – mersesem în Belgia pentru tabloul ăla și, totuși, m-am foit prin tot muzeul, cu așteptare și teamă, până când am decis că e timpul să intru în acea sală, că altfel nu se mai poate. Așa e și acum – s-a strâns ce trebuia să se strângă, s-a decantat și, de nu va fi scris și dus mai departe, acum, explodează.

În fapt, habar n-aveam cum va curge seara cu spectacolele de dans modern ale trupei din Kiev. Știam doar că am în agendă că mergla teatru, la ”Salonul nr. 6 / Underground” adică încheierea pentru FEST-FDR2016. În principiu, lumea ia repede chestia asta, ca ”festival de teatru”. Așa că mi-am spus că e cool să merg la două spectacole de dans modern, alese din tot ”festivalul de teatru”. Dar spectacolul din 30 septembrie de pe scena mare a Teatrului Național din Timișoara, al companiei din Ucraina, ”Kiev Modern Ballet” este, de fapt, căpșuna de pe tortul oferit Timișoarei și vestului țării de o manifestare mult mai amplă, de stai să descifrezi literele acelea din fața anului: ”Festivalul European al Spectacolului Timișoara – Festival al Dramaturgiei Românești”. Și suntem anunțați că este vorba despre ”povești despre umanitate, în cheia delicată a lui Cehov, despre singurătate și despre teama de a fi diferit” – pentru acea seară.

În salonul de spital

Văd ”Salonul nr. 6”. N-aveam habar cum va curge seara. Acum am. Trebuie să dau de oamenii ăștia. Să discut cu cel care a făcut coregrafia. E ciudat. Îți lasă un ghimpe în suflet. Unul bun – de poate exista așa ceva. Dar ghimpe.

Nici nu știu ca ce văd spectacolul. Ca ziarist, ca spectator, ca un fel de schiță de critic? Îl văd, și pacientul psihiatric de pe scenă, doctorul său, vânturătoarea societății, care amestecă portrete și concluzii, parcă pășesc în sală, printre spectatori, cu o doză mare de schizofrenie. Acum, eu… sunt mai mulți. Sunt spectatorul care ar vrea, în fras, să vadă liniștit spectacolul, sunt pozarul ce trebuie să bifeze câteva cadre bune, pentru că despre treaba asta e musai să se scrie, sunt și un fel de critic-chibiț, care vrea să respire gesturile, aproape făcându-le, inconștient, aproape copiindu-le, pe intern, ca și cum ai gusta o mâncare, ca și cum ai încerca o haină.

Ciudat sentiment. E ca și cum ar fi aglomerație în mine, și omul simplu, care vrea doar să fie lăsat să vadă spectacolul, îi impinge pe ceilalți spre margine, să pice din cuib, ca un pui de cuc – dar asta așa, cu ochii pe scenă, să nu piardă nimic.

Renunț la pozat. Lasă că e cine să îmi dea poze, apelez la colegul Adrian Pîclișan și am rezolvat problema. Dar ce fac cu restul? E greu. Mă bucur de povestea de pe scenă, cioplită prin gesturi, dar uite că un demon în plus tot rămâne, care mă face să mă întreb cum rețin dansatorii succesiunea aceasta de gesturi, cum s-a ajuns la cea mai bună dezghiocare a ideii și, cel mai mult – obsedant, aproape – ce e cu pariul la care nu știu ce va ieși: cum exprimi mai lesne ceva, prin gest sau prin cuvânt?

Gest sau cuvânt?

Cu asta în cap, la pauză, înainte de ”Underground”, spectacolul al doilea oferit de trupa din Kiev, îmi caut colega ce TREBUIE să-mi aranjeze întâlnirea cu coregraful. Trebuie, pentru că altfel, simplu, o strâng de gât. Știe că nu glumesc, rezolvă. Se bucură că vreau. Că vreau la modul ăsta. Că m-a prins. Cât timp vorbesc cu Georgeta Petrovici, PR-ul Teatrului Național ”Mihai Eminescu”, vine la noi și Ada Hausvater, managerul teatrului nostru. Îmi vine s-o iau în brate, așa, adolescentin, pentru cadoul pe care ni l-a făcut, pentru alegere, dar e spațiu public.

Vorbim despre mâncărimea asta nouă pe care o am, o avem, despre apăsarea asta, despre întrebarea ce, acum, între cele două spectacole ale ucrainienilor, devine mai acută decât încălzirea globală: cuvântul sau gestul? Îmi place Ada Hausvater, pentru câteva minute suntem în același film, deși ea are mult mai multe, acum, pe cap. Și totuși, gândește cu mine.

Ea pariază pe gest, îmi spune cum vede ea cuvintele, mai cu multe sensuri, mai ”trădătoare”. Eu sunt prietenă cu vorbele. Și sunt, acum, uimită de spusa gesturilor, de parcă aș veni dintr-un scaun cu rotile, de parcă acum aș fi învățat să mă ridic și să merg.

”Cel mai mare cadou pe care îl putem oferi viitorului este cultura. Cultura este singura regulă care transformă jungla într-o societate.” spunea, în deschiderea FEST-FDR, Ada Hausvater, managerul Teatrului Național Timișoara.Tot azi, acum, seara aceasta, vine și anunțul legat de UNITER. În 2017, Gala Premiilor UNITER se va ține la Teatrul Național din Timișoara, pe 8 mai. Gala, eveniment lansat în 1991 de președintele UNITER, Ion Caramitru, este unul dintre programele de referință ale Uniunii Teatrale din Romania, recompensând excelența în artele teatrale.

„E un semn faptul că reușim să facem această gală la Timișoara în anul imediat următor nominalizării sale la titlul de Capitală Europeană a Culturii în 2021. Noi ne-am dorit acest lucru dinainte de a fi făcut public titlul. Gala Premiilor UNITER a ieșit din București pentru prima oară în 2007, la Sibiu, apoi a fost la Iași și la Oradea, iar acum venim la Timișoara. Teatrul Național din Timișoara este nu numai un monument istoric, ci și un teatru de tradiție, și, de asemenea, se află în capitala unei regiuni românești de tradiție culturală și multietnică majoră.

Nu în ultimul rând, Teatrul Național este încărcat cu reverberații în istoria recentă a României. Toate aceste elemente ar fi făcut prezența Galei firească de mai demult, dar probabil că acum a fost momentul potrivit. UNITER își propune, prin însuși statutul său, să sprijine creația și noutatea în teatru, iar Naționalul timișorean excelează în acest domeniu”, a punctat Ion Caramitru. Da, ceea ce face Teatrul Național de aici este dincolo, cu mult, în bine, de frauda multora dintre ”îngrămădirile culturale” ce s-au clădit, să iasă ca număr, în candidatura orașului pentru povestea cu capitala culturală.

Între coloane – aproape arși

Începe ”Underground”. Nici nu mai merg la locul meu, rămân în loja Getei. Vreau să am un ochi pe sală, un deget pe pulsul ei, pe reacțiile ei. Sala freamătă, participă, trăiește. E ca un animal din Groapa Marianelor, care, pe întuneric, mișcă aproape neștiut cele o mie de prelungiri ale sale, unduind, viețuind în aproape-beznă. Și îngurgitând. Uite că poți să te hrănești din gest cultural, că poți să procesezi lumină, ca o frunză, că poți înflori pe interior.

Dansatorii lui Radu Poklitaru nu sunt dansatori. Sunt niște artiști de o complexitate aparte și, de ar fi să descrii cumva scurt, copilărește, ce dau ei, de pe scenă, ai putea spune că, și puși la șevalet, ei ar reuși să creeze ceva năucitor și cu valoare artistică de schimb. Pentru că fac mult mai mult decât să danseze.  Joacă. Au dansul dar au și fețele și… uite că realizez, iar, ceva nou, de o bucurie aparte, ca atunci când, la un spectacol de operetă, soliștii reușesc să și ”vorbească folosibil”, să joace.

Asta fac dansatorii din fața noastră. Nu sunt lebedele mute, cu tutu. În fapt, sunt niște actori care dansează și care nu vorbesc. Dar spectacolul e întreg. Și îți arată, în caz că nu știai, că se poate și așa. Și-ți ridică standardele. Nasolii… De acum nu o să mai poți accepta orice dans. De acum o să vrei mai mult. Pentru că ai văzut că se poate.

Freamătul unei lumi de dedesupt (dar nu suntem noi, oare, mereu dedesuptul unei situații sau unei vremi, în ciuda a orice zice cronicarul?). Situațiile în care alianțele se fac și se desfac, în care etica trăiește scurt, în puncte de aglutinare, și moare. În care dansatorii se ajută de costume, de lumină, de obiecte. Magistral, chiar. Găselnița lui Radu Poklitaru, cu coloanele care devin mașinărie de cernut și triat, un concasor social, e superbă – de un superb ca al ideilor lui Dali, dar fără kitsch-ul picturilor lui Dali, de dincolo de idei. Coloane între care nu ești ars, masonic, ci te arzi. Te oferi. Sălii.

Spectacolul al doilea al serii e ca o mână de scântei aruncate pe scenă, ce sclipesc intermitent, cu lumină catifelată, cu lumină neagră, cu speranță, cu invidie, cu disperare – ca în orice buchet complex al vieții. Cu o cârjă aortică – poartă, în spate, în dreapta scenei – dar, după, Radu spune că poate fi orice, și că ce am văzut eu acolo a mai văzut, așa, doar un medic cardiolog. E democrație, cu publicul, în spectacolele lui: fiecare înțelege ce vrea – important e să simtă că, undeva, s-a sădit o idee.

Aplaud, pereche de mâini între perechile atât de entuziaste din jurul meu, la final, cu grabă. Vreau să dau de omul ăsta. Și mai vreau ceva. E ceva ca un fel de mâncărime deranjantă, ca o pată care ți se pune pe creier și nu știi cum vei trăi cu ea. Vreau să revăd spectacolele. Acum, când aplaud, simt clar, deslușit, ca o piatră ce voiajează spre rinichi, și doare, că vreau să mai văd spectacolele astea, pentru că am întrebări, pentru că încă nu am cuprins tot, pentru că vreau să revăd legătura, ca gest și gând, între A și B, între P și R.

E extrem de ciudat sentimentul ăsta, când tocmai s-a terminat un spectacol, că trebuie luat iar la analizat, că, poate, data viitoare, vei ști să fii doar spectatorul și, mai apoi, doar criticul, că vei putea, și mai apoi, suprapune toate astea, nu doar îmbogățindu-te ci și explicându-le celorlalți ceva din vraja unui spectacol reușit. De vei putea. Pentru că e greu să cuprinzi tot, eficient, chiar și în cărțile de vrăji, despre vrăji. Mă ridic de la masă, cu foame. Masă bună.

Un interviu ciudat

Nu am posibilitatea revederii spectacolelor, acum. Cobor, oarecum frustrată, spre întâlnirea cu coregraful. Ne vedem undeva pe coridorul de la cabinele artiștilor, cum vine dinspre scenă, ne dăm mâna, negociem limba în care să discutăm, îl felicit. Îl avem cu noi pe Costa Tovarnisky, actor la noi, la Național, ce ne traduce. Cu toate astea, sunt foarte atentă la Radu și îmi aduc aminte de cele câteva cuvinte pe care le știu în rusă, el înțelege, câta, română – ne descurcăm.

Ei, și abia acum începe al doilea spectacol al serii. Radu Poklitaru e scânteietor, eclatant. Nu eu iau interviul, și el mi-l ia mie, nu e doar al lui dansul, și mâinile mele dansează cuvintele pentru el. Îmi spun că e bine că sunt îndrăgostită de un alt bărbat, acum – altfel, farmecul lui Radu ar fi un cântec de sirenă greu de ascultat fără urmări. Așa -noi trei, câteva pahare, un pian, și, pentru timpul ce trece de acum înainte, o superbă amiciție.

Dar, înainte de noi trei, suntem ”noi, mai mulți”, la o țigară. Coborâm pentru că băieții vor să-și respecte viciul, și, de unde felicitările mele merseseră la coregraf, el îmi pune cheița în spate și mă răsucește, cu un ”felicitări” tradus în ucraineană, și pe care îl rețin pentru fix 10 minute, spre fiecare dintre dansatorii lui care trece pe lângă noi. Literalmente, mă răsucește. După ce îmi spusese: ”nu eu, ei”. Simți când cel din fața ta minte, în astfel de momente, când e vorba de o falsă modestie. Aici nu e.

Și mă răsucesc cu drag, ca o floare a soarelui, de fiecare dată când Radu mai vrea să-și bucure pe unul dintre dansatori. Mai mult, văzusem, la aplauze, cum coregraful și-a împins dansatorii în față, la arlechin, să ia ei aplauzele, înaintea lui. Îi și spun asta, vorbindu-i despre generozitatea – nu așa de des întâlnită – a omului de teatru. E oarecum mirat că am remarcat. Ne privim și ne vedem. În același timp.

În fapt, e un interviu ciudat. Care își croiește singur drumul, ca un râu năvalnic. Mă întreabă, înainte să începem: cam de cât timp avem nevoie? Știu că îl așteaptă ai lui. Îi spun: cât vrei tu, de la cinci minute la două zile. Râde – o să ne descurcăm. Spusese simplu: eu sunt Radu. E cu un an mai mare ca mine. Și cu câteva premii. Eu, decât el, cu câteva cărți. Dar, în fond, aici nu mai există decât trei oameni care creează ceva, împreună. E fantastic acest feeling, la un interviu. Că, aici, acum, cu ceea ce deja simțim că avem, facem, împreună, să se nască ceva bun.

Mă întreabă: nu scrii? Zic: nu. Acum un minut nu aveam idee că nu o să scriu. Că nu o să înregistez. Că va fi altfel. Pur și simplu, nu sunt cuvinte ce vin unul după altul – e ce curge: povestea. Și ce va rămâne în timp. E ca un experiment social de-a interviul și de-a povestitul despre dans. Am nevoie de mâini, când vorbesc cu Radu Poklitaru. Și de ochi. Și de orice altceva decât să dădăcesc un carnețel. Iar el are încredere.

Încăperea unde suntem e plăcută, și o facem repede și mai plăcută, în modul acela studențesc, pe care generația noastră îl găsea firesc, acum trei decenii, indiferent de loc. Cu Costa am mai fost la chefuri, demult. Iar Radu e ca noi. Intrăm, aruncăm repede lucrurile pe care le avem în mâini, prin toate cotloanele, sunt doar două scaune – Radu îl înfige pe Costa pe unul dintre ele, de parcă n-ar fi el vedeta serii. Sunt gesturi mici dar, alături de grija lui ca trupa să-și primească felicitările, alături de bunăvoința de a-i împinge la aplauze, alături de alte mici frânturi, deja conturează un om. Generos. Cald. E important.

Câte ceva, și în cuvinte

Cine sau ce e Radu? Unii se bat pentru el sau împotriva lui, încercând să decreteze că e moldovean sau ucrainean sau altele. E… dansator. Și coregraf. Cu suflet slav și internațional. Asta e ce e important. Arta nu are graniță. Sigur, e născut în Chișinău, din familie de balerini, studii la Perm, trece de la balerin la coregraf, de la dans clasic la modern, turnee în lume, coregrafia la deschiderea și închiderea Olimpiadei de la Soci 2014, conduce o companie tare, ”Kiev Modern Ballet”, premii, unul dintre coregrafii cunoscuți de azi, ai lumii – le găsiți pe google. Ce nu găsiți, și ține tot așa de mult de el, e amprenta aparte a inelului pe care îl poartă, cu pietre ce străjuiesc inedit un mijloc al bijuteriei, și felul în care sare cândva la pian, pentru un scurt respiro, și cum se scuză, după ce îmi pune și el câteva întrebări: știi, și eu iau interviu celor cu care vorbesc, sper că nu te superi.

Nu mă supăr – dimpotrivă, este ceea ce trebuie să fie. E participare. Și schimb. Ceea ce și îl face, la final, când îi spun: hai să facem împreună ceva, să colaborăm, să râdă, aprobând: ok, cred că se poate, îmi plac gesturile tale.Ce e drept, în preajma lui simți că ești mai liber să dai din mâini, și nu doar ca să suplinești rusa.

Îl întreb cum a pregătit ”Salonul 6”, de a fost în vreun spital de psihiatrie, să vadă. Pentru că am scris mult despre spitale de genul ăsta și cred că a desenat bine lumea de acolo. Îmi spune că nu, că e intuiție. În fapt, mult din ce face e intuiție – văd asta. E un pact eficient al ochiului cu mintea, garnisind totul cu multă creativitate și empatie.

Îl întreb de a dorit să aducă tema homosexualității pe scenă, pentru că, în ambele spectacole prezentate seara, asta poți citi și în cheia asta. Îmi spune că, în anii de când a pus aceste spectacole, sunt a doua persoană care întreabă asta și că, de regulă, lumea nu se gândește la asta. După mai multe fraze pe temă, îmi mai spune ceva: de nu aș vedea că ești femeie, aș spune că ești gay. Zâmbesc. Sunt gay onorific al prietenilor mei gay. Într-o țară cu multe accente homofobe, e bine să ai ochii deschiși la tot ce poate submina încă puțin homofobia. Și cred că spectacolele lui ajută și aici.

Îl întreb pe Radu și cum ajunge la un spectacol. De la muzică, de la cuvinte, de la dansatori? Spune că de la orice. Și e ca și cum mi-aș da cu palma peste frunte, cu răspunsul lui. Evident că de la orice. E omul ce poate găsi inspirație din orice. Pentru că are ochi.

Vorbim despre cultura slavă, despre Vâsovski, despre existența sau inexistența, în Ucraina, a unor teme tabu. Înțeleg, de la interlocutor, că oamenii cam strâmbă din nas la ce li se pare că vine de la ruși. În rest, nu ar exista sentimentul încorsetării. E artă. Arta e la fel peste tot.

Sigur, am mai povestit multe în timpul în care l-am petrecut împreună, în trei. Dar am spus că n-are rost să iau, să rețin, calupuri de cuvinte – nu în acest caz. Am luat mai degrabă mișcarea mâinilor, și lumina cabinei, și sunetul cuvintelor, înainte de sens. Mult din asta explică, zic eu, ce vede Radu Poklitaru, ce duce pe scenă. Generozitatea, atenția, empatia, așteptarea și rezultatul.

Stabilim că vom comunica pe mai departe. Îmi spune: poți să-mi scrii și în tătară – înțeleg. Și așa e – a înțeles. E concluzia de după o seară bună, când coborâm, și îi bat în ochi, cu finețe și amiciție. Acum știu câte ceva din cum vede ochiul ăsta. Problema e că încă vreau să știu mai mult. Plec acasă cu sete – după a vedea iar spectacolele deja savurate, după a vedea altele noi, după a fi acolo la ei acasă, când ele se nasc. Cândva se va întâmpla și asta. Și, în definitiv, cred că e recomandarea cea mai bună pe care pot s-o fac despre munca lui Radu Poklitaru: să pleci cu sete, pentru ce va mai fi, imediat cum ce este s-a terminat.

Ramona Băluțescu

Foto:

Adrian Pîclișan: 2, 3, 4, 5, 7

Sergey Efanov: 6

„Fotostudio na Illinskoi” Sergey Krylatov: 1, 8

This post was written by:

- who has written 4061 posts on Presa Oradea.


Contact the author

Leave a Reply

Please type the characters of this captcha image in the input box

Please type the characters of this captcha image in the input box

  • Victime colaterale, ce facem?

    PSD a promis românilor facilități de Mercedes deși știa că are în curte o Dacie veche și ruginită, iar oamenii, mulți și needucați (sunt și excepții, dar campaniile sunt făcute pe majorități), au căzut în capcană. După această manipulare, Dragnea avea două variante: să mintă cu nesimțire cum au făcut și ceilalți înaintea lui sau să „vândă țara la bucată”, să compromită iremediabil din punct de vedere economic și politic România pentru a-și ține, măcar în parte, promisiunile. Lupta s-a dus pe două fronturi. Atacul constant împotriva justiției, pentru a scăpa camarila din fruntea partidului de dosare penale și căutarea mijloacelor de a fura bani. Nu doar pentru propriile buzunare ci și pentru a achita nota campaniei electorale.
    În mediul acesta toxic unde oamenii sunt mințiți zilnic și sunt atât de naivi încât cred aceste minciuni, nu poate crește, nu se poate dezvolta nimic trainic. De 25 de ani România a evoluat (cât a evoluat) în ciuda acestor maimuțe în costum, nu ajutată de ele. Țara s-a golit de toți cei care au vrut să facă ceva aici pentru că nu au fost lăsați, pentru că nu au avut stomac să dea șpăgi sau să se scufunde în butoiul cu dejecții politice. Ceilalți au continuat să urle în pustiu, ignorați de masa needucată și de sforarii politruci, redundanți pentru occidentali pentru care legile, normele și regulile nu au nevoie de avocați, sunt de la sine înțelese și respectate.
    Democrația a devenit o otravă devreme ce nimeni nu s-a îngrijit ca tinerii, ajunși la maturitate astăzi, să fie capabili să gândească, preferând să fie păstrați la nivelul unor analfabeți ca implicare, cunoaștere și conștiință civică, potriviți pentru a pune ștampila unde trebuie. Conducerea poporului nu prea își are sensul aici unde votul oricărui profesor universitar este anulat de sute de mii de analfabeți păcăliți cu promisiuni deșarte și manipulanți cu vidanje televizate. Așadar, victime colaterale, ce facem?Citește mai mult