Categorized | Opinie/Pamflet

Despre un vot. Cu capul pe ușa secției de votare.

Trântesc pe o masă manualul ăla ce ne povestește de votare, și cum trebuie să fie ea, de se aude în toată secția de votare. În ambele – că-s două, la noi. În toată sala aceea, ca de spectacol, cu tavan imens, cu două echipe de oameni nervoși și grăbiți. „Am spus că e vot valabil, și rămâne valabil!” – urlu. Și jur că o să bag cărțulia aia pe gât oricui nu mă ia în serios. Și o s-o și răsucesc.

E prima dată când urlu la ei. A fost o zi foarte lungă, venind după o seară care deja se împănase de contravenții, ilegalități sau cum doriți să le numiți. Ne-am mai ciondănit, i-am explicat președintei secției noastre de vot (eu fiind locțiitor) că e nereglementar ce face, de mai multe ori, am mai chemat forțele de ordine să ne ajute într-o situație. Dar acum izbucnesc. Am ajuns la finele răbdării.

Au văzut că mi-am făcut temele – măcar eu. Că le explic că regulamentul prevede aia sau aia, fără să spun, la fiecare punct, să ne uităm în cărțulie – pentru că am fost președinte sau locțiitor de secție de votare la un miliard de alte votări, pentru că am verificat ce s-a schimbat pentru acum, pentru că vreau să facem lucrurile corect, nu „să plecăm mai repede acasă”. Eu vorbesc, eu aud, de cele mai multe ori. Decide președinta, care… vrea acasă. Așa că o groază de chestii, mici și mijlocii, se fac ALTFEL decât în regulament, la noi, „să terminăm mai repede”.

Bun, dar asta nu. Nu cu votul oamenilor. Fușerim, numărăm haotic, nu respectăm ce zice manualul, cum se deschide buletinul de vot, de către cine, cum se arată, cum se anexează – ok. Rupem sigiliile de la ferestre, că e cald, facem selfiuri în secție, semnăm în alb nu verificăm toate paginile buletinelor de vot din prima, deși pot exista voturi duble – ok. Dar sar în sus când votul omului poate să fie omorât. Poate sunt exagerată. Așa sunt eu. Dați-mă în judecată.

E un buletin de vot cu un vot pe un anumit partid, și cu rotundul ștampilei de vot apărând și pe prima pagină, cea pe care scrie Camera Deputaților sau Senat. Nici nu știu pentru ce e, pentru cine e votul. Nu contează. Jur că nu contează. Poate fi și pentru Mama Zmăilor, cu care n-aș vota niciodată. E opțiunea unui om, e dreptul lui.

Țineam minte, din anii precedenți, cum e cu ștampilele puse „mai altfel”. Ca să fiu în ton cu anul, să nu se fi schimbat ceva, consultasem și manualul pentru alegerile astea. Știam cum e cu mai multe voturi în mai multe dreptunghiuri de partide, cu două voturi în dreptunghi, cu voturi în mai multe dreptunghiuri, cu vot în dreptunghi și vot în afara altor dreptunghiuri d-astea, cu partide. Cineva arată buletinul de vot, oamenii vor să îl anuleze. Spun că e valabil. Presimt că, de data asta, nu va fi așa ușor. Pornesc să ocolesc masa, deschid volumul la pagina respectivă, aud: „Deci îl anulăm”. Atunci urlu, dacă tot nu mă bagă nimeni în seamă, când vorbesc așezat, explicând: valabil, rămâne valabil. Și dau cu cărțulia aia de masă în timp ce toți mă privesc, oarecum uimiți că pot să și urlu.

Da, pot. Pot o groază de chestii. Nu aveți idee câte pot. Dar nu pot lăsa să vă bateți joc de votul unui om. Am avut oameni ce au venit la secție târâți de aparținători, că nu se puteau mișca bine. O doamnă de 82 de ani a căzut pe scări, după vot, și am chemat Salvarea, că se lovise la cap. Am avut o doamnă ce a venit în încăpere cu un căruț pentru cei cu probleme locomotorii, cu care cu greu a intrat în cabina de vot. Dar a votat. Am avut nevăzători. Am avut oameni foarte bătrâni, care nu au stat acasă. Care au votat.

Nu avem de unde ști cum și-a format opiniile. Nu știm cât s-au chinuit ca să ajungă la secția de votare. Nu știm peste ce traume fizice sau psihice au trecut votanții noștri – totuși, votând. Într-o țară cu un absenteism major la vot, ajungi să vrei să mulțumești personal tuturor celor care au venit la vot. Înțelegeți-mă, nu contează pentru cine e votul. Ci doar că există. Liber exprimat. Iar acel vot a rămas valid.

*

În casa mea, am învățat că se doarme cu capul pe ușa secției de votare, și se votează, din zorii zilei. Adică se merge de la prima oră. Pentru că e un lucru sfânt. Îmi aduc aminte cum, înainte de revoluție, în accese de teribilism, o întrebam, la ore, pe profesoara de… nici nu mai știu cum dracu’ se chema, cred că Pregătire Politică, sau așa ceva, de ce fras va trebui să votăm, că tot același lucru iese, și tot ce se schimbă e doar cravata ăluia din capul statului… Îmi aduc aminte fața disperată a doamnei Notaroș și îi mulțumesc că nu a dat mai departe răbufnelile mele inutile.

Apoi a venit revoluția. Care, cum spun mereu, mi-a adus pașaportul (să văd lucrurile pe care le visam în copilărie și adolescență) și senzația că votul meu contează. Am făcut 18 ani, a venit primul meu vot. Așa cum învățasem că e bine: „cu capul pe ușa secției de votare”… Am votat, cot la cot cu bunicul, dimineața de tot, înainte de venirea luminii: el pentru Constituție, eu împotriva ei, acum 25 de ani. I-am spus: „Să nu aud că mă critici. Am cap, gîndesc pentru mine. Tu ai votat o Constituție nouă, eu nu votez o Constituție de republică, eu vreau monarhie. Și să nu iasă povestea comunistă cu 100% pentru, măcar la noi pe oraș, că eu am votat împotrivă”. Mi-a răspuns: „E dreptul tău”. Era 1991.

În 1996, toamnă, iarnă, ceva cu frig, nu mai știu ce, dar se vota iar. Votam în spatele Medicinei, la Timișoara, sau la Medicină – așa ceva. Am ajuns cu cinci minute înainte să se închidă secția de vot. Alergând. Cu un rucsac greu în spate. Un bătrân s-a legat de viața mea: „Cam târziu, domnișoară, mai vreți să votați?” I-am răspuns ceva urât, nu mai știu ce, poate chiar l-am înjurat. Și „Până nu știți de unde vin, nu cârâiți”, în timp ce mă repezeam după ștampilă. Era dintre moșii ăia trăiți bine, nu dintre cei care se subțiaseră, ca și Coposu, prin pușcării, pe nedrept. S-a tras din fața mea. Altfel l-aș fi spulberat. Și am votat.

Prinsesem cu greu un avion militar, din Sarajevo spre Zagreb, târând cu mine vesta anti-glonț și cascheta, de acolo urmase trenul spre Budapesta, trecusem rapid orașul, luasem trenul din cealaltă parte a orașului, spre Arad, schimbasem și luasem trenul de Timișoara, De la gară luasem firul până în spate la Bastion, numărând secundele, și rozându-mi unghiile, să ajung. De la stația de la Bastion m-am pus să alerg, cu un tub de obuz (da, gol!) în spate, luat ca mărturie de pe front. Am inima bolnavă. Dar, de am putut alerga, acolo, și cu targa pentru răniți, în anii războiului, puteam și aici. Trebuia să votez.

Am votat, uneori, cu inima îndoită. Am votat frământându-mă dacă am ales ce trebuia. Am votat pe Ion Iliescu, spunând că cer azil în Ungaria, de iese Corneliu Vadim Tudor președinte. Am votat.

Am fost președinte de secție de votare în spital de oncologie, cândva, la Timișoara, mergând cu urna la patul bolnavilor care îmi spuneau că ei nu vor mai prinde instalarea celor care vor fi aleși, dar că votează pentru noi, cei care rămânem. Lăcrimam cu ei. Și le mulțumeam.

Am sunat-o pe soră-mea, acum, cu o zi înainte de vot. I-am spus că nu am sunat-o să-i sugerez cu cine să voteze ci să-i explic de ce am ales eu să votez ce votez. Mi-a spus cam la ce s-a gândit ea. De data asta, pare-se că nu am votat la fel, la nici una din Camere. Dar m-am asigurat că votează. Că noi, două, cele care ducem mai departe felul de a ne înțelege rolul social al bunicilor și părinților noștri, votăm.

M-am trezit duminică la 2.00, am terminat ce aveam de făcut prin casă, am plecat la 5.00, pe jos, am ajuns la 6 la secția mea de votare, am votat prima, la secția colegilor noștri, din aceeași sală, la 7.01. Raportez bunicului: „Cu capul pe ușa secției de votare, cum m-ai învățat tu. Și după mintea mea…” Iar seara târziu, adică noaptea, după 23.00, am dat cu cartea de masă ca să apăr votul altcuiva, care, poate, are și el în hemoglobina lui o poveste lungă, care l-a făcut să vină acum la vot.

Știu că sunteți dezamăgiți și că aveți senzația că nimic nu se schimbă. Vă mulțumesc celor care, totuși, ați venit să votați. Chiar dacă, prin votul vostru, noi, trepădușii de la secțiile de votare, „nu am plecat mai repede acasă”. Țara, totuși, se mișcă. Spre ceva. Votul vostru, al nostru, contează. Și întotdeauna vor mai exista nebuni sau extravaganți care să se lupte pentru povestea asta, cu democrația. Fie și pentru un singur vot.

Ramona Băluțescu

This post was written by:

- who has written 4090 posts on Presa Oradea.


Contact the author

Leave a Reply

Please type the characters of this captcha image in the input box

Please type the characters of this captcha image in the input box

  • Victime colaterale, ce facem?

    PSD a promis românilor facilități de Mercedes deși știa că are în curte o Dacie veche și ruginită, iar oamenii, mulți și needucați (sunt și excepții, dar campaniile sunt făcute pe majorități), au căzut în capcană. După această manipulare, Dragnea avea două variante: să mintă cu nesimțire cum au făcut și ceilalți înaintea lui sau să „vândă țara la bucată”, să compromită iremediabil din punct de vedere economic și politic România pentru a-și ține, măcar în parte, promisiunile. Lupta s-a dus pe două fronturi. Atacul constant împotriva justiției, pentru a scăpa camarila din fruntea partidului de dosare penale și căutarea mijloacelor de a fura bani. Nu doar pentru propriile buzunare ci și pentru a achita nota campaniei electorale.
    În mediul acesta toxic unde oamenii sunt mințiți zilnic și sunt atât de naivi încât cred aceste minciuni, nu poate crește, nu se poate dezvolta nimic trainic. De 25 de ani România a evoluat (cât a evoluat) în ciuda acestor maimuțe în costum, nu ajutată de ele. Țara s-a golit de toți cei care au vrut să facă ceva aici pentru că nu au fost lăsați, pentru că nu au avut stomac să dea șpăgi sau să se scufunde în butoiul cu dejecții politice. Ceilalți au continuat să urle în pustiu, ignorați de masa needucată și de sforarii politruci, redundanți pentru occidentali pentru care legile, normele și regulile nu au nevoie de avocați, sunt de la sine înțelese și respectate.
    Democrația a devenit o otravă devreme ce nimeni nu s-a îngrijit ca tinerii, ajunși la maturitate astăzi, să fie capabili să gândească, preferând să fie păstrați la nivelul unor analfabeți ca implicare, cunoaștere și conștiință civică, potriviți pentru a pune ștampila unde trebuie. Conducerea poporului nu prea își are sensul aici unde votul oricărui profesor universitar este anulat de sute de mii de analfabeți păcăliți cu promisiuni deșarte și manipulanți cu vidanje televizate. Așadar, victime colaterale, ce facem?Citește mai mult