Astăzi este ziua mea. Am atâtea zile de naștere, că aproape le-am pierdut șirul. E firesc, când ai o meserie în care mai există și risc. Au mai venit, în timp, Revoluție, războaie, boli. Dar azi e una din zilele mele de demult. Pentru că în 4 martie 1977 trebuia să mor a doua oară.
Nu, nu eram în București în ziua cutremurului, și nici nu am ajuns sub dărâmături. Eram în Arad, la bunici, și mă stingeam aproape liniștit, față de tot huruitul țării – cu peritonită. Aveam încă puțin până la 4 ani. Prima oară trebuia să mor la naștere – în aprilie 1973. Mă născusem prematur, la 8 luni, „cum e mai rău, nici la 7, nici la 9”, cum se spunea, într-o casă rece dintr-un cartier al Timișoarei. Dar, până la urmă, lucrurile s-au așezat cumva cu prima mea naștere.
Sigur, azi e ziua amintirilor despre cutremur – la cei care le au, datorită vârstei și plasării geografice. Și datorită norocului de a supraviețui. La mine, norocul de a supraviețui are un nume, pentru 1977: Elena Miclescu. Și-mi scriu și eu amintirile, azi, la 40 de ani de la Marele Cutremur, pentru că am ceva de spus. Pentru că, undeva, ca o lumânare pe apă, trebuie să mulțumesc pentru această a doua mea viață.
Aveam apendicită, mă simțeam rău, le spuneam bunicilor și mătușii că mă doare. Mă duceau la aceeași doctoriță de circă, ce le zicea că n-am nimic. O dată, de două ori – nu mai știu. Că n-am nimic. Gen… „mă prefac”, sau „nu e grav”. Era. Nu-i dau aici numele, deși nu îl voi uita nici pe el. Nu mă interesează dacă mai trăiește sau nu, nu vreau nici măcar să-i bat obrazul. Dar de atunci, de mică, am înțeles că există medici buni și medici răi.
Era grav. Apendicita a ajuns peritonită. Nu mai puteam sta în picioare de durere. M-au îmbrăcat cam forțat, am ajuns cumva la Spitalul de Copii din colțul Pieței Mici din Arad. Eram o fetiță cu ochi mari, negri, și cu părul creț, tot negru. Și i-am spus doamnei mai în vârstă, cu ochelari, care le-a explicat alor mei că trebuie să mă opereze urgent, să nu se apropie de mine că știu box și că o să ajungă urgent în luminator. Mi-a spus că știe și ea box. Îi rețin așa de bine fața. Nu mi s-a părut frumoasă. Dar era umană.
Totul s-a învârtejit într-un haos, din momentul ăla. Anestezia care nu prindea, goana spre blocul operator. Eram pe moarte. Mă întreb și acum de ce n-a recunoscut un „abdomen de lemn” prima doctoriță. De ce a trebuit să trec prin toate astea, așa. Așa a fost să fie. Atunci când a venit minutul cutremurului, bunica spunea că se mișcau tablourile noastre, cu rame grele, pe pereți. Nu știu – pentru mine se mișca lumea mult mai năucitor… Și că credea că trec tancuri grele. Dar nu aveau unde intra, să zguduie Gara Arad.
Nu mai țin minte dacă am fost operată înainte de cutremur sau după. Am văzut cândva, peste ani, biletul de externare din spital, nu mai știu ce scria pe dreptunghiul maro. Știu că, mereu, ai mei mi-au zis că am fost operată „de cutremur”. Dar cutremurul a fost seara, și țin minte că era lumină când am ajuns la spital. Apoi totul s-a simplificat și amestecat, a rămas doar sunetul. Nu prindea anestezia aia nenorocită și eu o strigam pe bunica. Mă aud strigând-o. Oti. Și țin minte încercarea de a întinde mâna dreaptă după mâna ei. Poate chiar și un vârf de lumină de bloc operator, aceea mare.
Apoi a trecut, cumva, și tot cumva, m-am trezit după operația în care chirurgul femeie Miclescu a făcut imposibilul. Țin minte salonul – nu știu care, ATI sau normal. Un salon mare, cu ferestre spre Strada Tudor Vladimirescu, la etaj. Eu eram pe dreapta. Bunica spunea că eram, la început, legată cu o cârpă roșie la mână, că nu se știa de mai scap. Abia acum, scriind asta, realizez că povestea sună a fereală de deochi. Bunica sau mătușa nu ar fi făcut așa ceva iar eu am trăit toată viața cu ideea că acela era semnul pentru cei pe moarte, ca să fie recunoscuți repede la vizita asistentelor și medicilor. Abia acum, după patru decenii, mă întreb, brusc, dacă nu era vreo superstiție idioată. Cine mai știe…
Zilele treceau greu. Mă refăceam încet. Îmi aduc aminte de unii dintre copii, de plânsetele lor, de ora extrem de mică, până încă nu venea lumina, la care ne trezeau, dimineața, pentru prima tură de medicamente. Sergiu călcase pe un cui ruginit și avea alte medicamente decât mine. Eu desfăceam prafurile cu înveliș de plastic, ca o minge de rugby tăiată în jumătate, și-mi pregăteam colier din ele, cu felii roșii și galbene, și de la Sergiu am obținut o piesă portocaliu-cu-negru – bucurie mare! Țin minte ce amare erau prafurile… Dar cine mai avea să se fălească, precum mine, cu un colier de căpăcele de antibiotice?…
Nu mai știu ce s-a întâmplat cu mâncarea, la spital. Știu că s-a întâmplat ceva cu spanac. Și că vreo 20 de ani de atunci eu n-am mai mâncat spanac. Și nici macaroane. Și că am făcut otită. Nu știu dacă erau la modă și pe atunci infecțiile nosocomiale. Eu am făcut „doar” otită, cât am stat acolo. Și, după ce am reușit să supraviețuiesc peritonitei, m-au târât iar la spital, cu dureri, pentru otită… În rest, nu era mult diferit de acum. Bunica dormea pe marginea patului – nu m-a lăsat singură.
Acum știu ce înseamnă peritonita, și cât de grav e când e grav. Acolo unde prima doctoriță greșise în a da un diagnostic, eu ajungând în pragul morții, doctorița Miclescu a făcut o minune și m-a salvat. Am și acum pe burtă, în dreapta jos, semnul muncii ei. Mulți ani m-a deranjat semnul ăla. Apoi am uitat de el.
Într-o zi, în bucătăria noastră de la gară, le-am auzit pe bunica și pe mătușa, după ce scăpasem de spitale, că era să mor din cauza doctoriței V. Nu știau că le aud. Dar tot la ea m-au dus și mai încolo. M-am smucit, când m-a atins, nu am vrut să comunic cu ea. De aici a plecat o altă sagă, dar nu-și are locul aici. Cum spuneam, am înțeles de la 4 ani neîmpliniți că există medici buni și medici răi. Gândindu-mă, în anii care au urmat, la cei buni, am adăugat mereu, printre ei, și numele Elenei Miclescu.
Dar nu știu de ne-am mai văzut… Straniu – nu-mi amintesc fețele tuturor vecinilor din locul unde stau în ultimii ani dar chipul doamnei Miclescu, din „ziua cu cutremurul” nu l-am uitat niciodată. Am crescut la Arad, am urmat un liceu la clasa de chimie-biologie, de unde cei mai mulți dădeau la Medicină, am făcut practica pentru diploma de laborant bio-chimist în diagonală de Spitalul de Copii, pe cealaltă latură a pieței, în laboratorul Spitalului Municipal, dar nu m-am gândit să o caut pe doctorița Miclescu.
Am absolvit liceul, am revenit la Timișoara, am absolvit și Universitatea, am lucrat, ca ziarist, mulți ani și pe medicină. Abia atunci, gândind mult mai mult la condiția medicului în societatea noastră, m-am pus să caut numele doctoriței Miclescu, să pot să o revăd cândva. De pe net am văzut că mai activa la un cabinet privat – fusese șefa secției și nu dorise să renunțe la activitate nici după ce s-a pensionat. Visam să ajung la ea într-o zi de 4 martie, să o întreb dacă mai știe ce făcea „de cutremur”. Dar nu reușisem să găsesc un număr de telefon. Și timpul trecea…
Am rugat medici din Arad să mă ajute. Chiar și un director de spital-uzină. Nu m-au ajutat. Nimeni nu mai știa nimic de doamna Miclescu. Abia de câteva luni, un chirurg amabil de la Spitalul de Copii, și el în prag de pensionare, mi-a spus că doamna chirurg Miclescu nu mai este… Dar că îmi va face rost de telefonul fiului ei, care e medic în Franța. L-am sunat ieri de 4 ori. Încă nu l-am prins. Dar cândva îl voi prinde – poate, azi. Și-i voi mulțumi. Pentru mama lui. Pentru că trăiesc.
Uneori credem că a mulțumi cuiva pentru ceva pentru care e plătit, e redundant. Ne spunem că și-a făcut datoria, și îl uităm în spate. Ne spunem că îi mulțumesc alții. Sau, mai grav, că „dă-l dracu’, lasă că îi ajunge șpaga”. Și totuși…
Am ieșit de peste 2000 de ori cu echipaje de ambulanță, am văzut personal medical care salva copilul unor familii și nu li se spunea măcar „mulțumesc”. Am văzut doctori care plâng că nu pot schimba sistemul, să-și ajute mai mult pacienții, și care le cumpără medicamente din buzunarul lor – da, ei există, încă. Am văzut medici plecând din țară, sfâșiați de regretul că nu mai pot lupta, aici, fără să clacheze. Nu îi învinovățesc – îi înțeleg. Și, cu respirațiile lor, cu amabilitatea lor de a-mi desluși feliile de medicină pe care activează fiecare, mi s-a făcut tot mai dor de doamna Miclescu. Primul chirurg femeie pe care l-am întâlnit. Doar că am ajuns prea târziu…
Aș fi vrut să-i spun că, și grație ei, am crescut mare. Că nu m-am făcut medic dar că stau mult printre medici, și știu să-i cern, cine-i bun și cine-i rău, și că-i iubesc și-i respect pe cei buni, și că scriu despre ce fac ei, ca să înțeleagă oamenii mai bine. Și că am fost la zeci de operații, în sală, cu o imensă curiozitate și cu dorința de a explica celor care nu au șansa mea. Că am făcut mii și mii de poze în operații, că am scos o carte despre donarea de organe, transplant și operații pe cord, că am lansat o expoziție cu poze din blocul operator al celor mai spectaculoase intervenții chirurgicale la care am asistat. Că am mâncat pâinea gărzilor la multe specialități medicale și că am și fost numită, într-un an, cel mai bun ziarist pe medicină din țară, după o competiție. Că sunt acolo, în lumea lor, traducând-o, în cuvintele mele, oamenilor, cu dragoste și cu dorință de înțelegere. Aș fi vrut să știe, ca un ram, despre rod.
Și nu mai e. Cumva, noi îi credem veșnici, împietriți în timp, pe cei care pot s-aștepte. Pe cei cărora amânăm să le mulțumim, să le spunem că a contat că ne-am intersectat existențele. Și nu sunt. Se duc și ei, discret, uneori chiar uitați. Am văzut acum câteva zile un filmuleț despre o femeie care, la 10 ani după ce viața fiului ei a fost salvată după un accident, i-a căutat pe toți cei implicați în acel efort de salvare, să le mulțumească. O asistentă i-a spus ceva… cumplit… „E prima dată când mi-a mulțumit cineva”.
Mi-au dat lacrimile la replica asta. Știam deja că doamna Miclescu nu mai este. Mi-am promis să transfer mulțumirile fiului ei, care, cum spuneam mai sus, este tot medic. E important să facem lucrurile astea. E important să căutăm oamenii din trecut și să le spunem: „Trăiesc datorită ție. Iată ce am făcut cu viața mea, sper să te bucure!”
E ziua cutremurului. Au murit atâția oameni, atunci… Dar unii au fost salvați, tot atunci, datorită medicilor, asistentelor, infirmierelor, datorită pompierilor, soldaților, taximetriștilor, vecinilor – poate. Alții v-au salvat părinții, copiii, frații. E o zi aparte, de bilanț. Faceți-vă lista cu oamenii din spate, cărora ar fi frumos să le mulțumiți. Cred că mulțumirea e o floare ce înflorește mereu două suflete – al celui care primește un strop de recunoștință, dar și al celui care îl dă.
Într-o zi, la un drum din Arad, o să iau un buchet de flori din Piața Mică (sper că mai există și flori, acolo) și o să-l dau primului om cu halat, chiar și de portar, de la Spitalul de Copii de pe colț, în amintirea doamnei chirurg Elena Miclescu, ce știa box. Dincolo de faptul că, oricum, pentru mine, Ziua Cutremurului îi e dedicată ei.