Categorized | Reportaj

Poate nu râdem la aceleași lucruri, dar zâmbim la fel

Dacă aș fi în lumea lor, aș putea fi bunică și m-aș pregăti să devin străbunică, la vârsta mea. În lumea asta a mea, încă nu am copil, pentru că au fost mereu școlile, scrisul, încă n-am bifat doctoratul – mereu e ceva. În lumea lor, au făcut, poate, patru clase, demult, și au uitat de multă vreme ce au învățat, descurcându-se fără scris, neavând probleme cu cititul – cu neștiutul lui, vreau să spun – cu rânduitul la venirea copiilor în funcție de carieră.

Dar sunt lumile noastre așa de diferite, totuși? După ce ți-ai făcut ochelari din degetele împreunate, ca să alungi stinghereala unui copil de rom, în grădiniță, ce-și pusese aceiași ochelari din degete, că-i era rușine de tine, și ai aflat cum e cu cățelul de pluș ce atârnă de grinzi, cred că vei spune că nu.

Sunt la Oradea, după o zi foarte plină, în care am fost în mai multe grădinițe pentru copii romi, și în mai multe case, ale părinților și bunicilor lor, ca să vorbim despre rolul acestor grădinițe. Auzi? „Rol”… Așa e sintagma. Dar sună așa, ca o mănușă pe care o pui și o iei jos când îți convine… În oraș, copilul tău are multe șanse – grădiniță ce ține de o anumită religie, de limba de predare sau de apropierea din cartier. Poți să alegi una „de fițe”, la care se plătește, una cu program prelungit, una… cum vrei tu. Și, de nu-ți convine ceva, poți să iei copilul și să-l duci la alta. Dar… îl duci.

De ce da, de ce nu?

De ce îl duci la grădiniță? Să începem să îndoim degetele împreună: pentru că și tu ai fost, pentru că așa face toată lumea, pentru că acolo învață în plus decât ce învață acasă, pentru că scapi de grija lui o vreme, pentru că nici nu te-ai gândit că ar putea fi altfel. Bine, așa e la oraș. Dar te-ai gândit vreodată cum e pentru copiii din familiile rome, cele pe care le blamezi că „nu fac”, „nu știu”, „nu vor”? Și cam ce ar trebui să facem noi, cei cărora firescul ni se pare firesc, ca să-i avem tovarăși și pe ei, pe romi, din firescul nostru?

Te-ai gândit că unii părinți nu vor să-și trimită copilul la grădiniță pentru că nu au din ce să-i pregătească un pachețel de mâncare pentru șederea acolo, n-au cu ce să-l îmbrace sau pentru că locul e prea departe de casă și pe drum sunt câini?… Da, sunt realități cu care se confruntă unele familii de romi. Chiar dacă sunt „la punct fix”, cu o casă rânduită și uneori cu televizor, problemele acestea – unele sau chiar toate – există.

Și exact de aici începe un proiect care, după mine, ia copilașul de mânuță exact când este nevoie mai mult, și face posibil ca acesta să aibă un alt drum în viață. Vorbim des de abandonul școlar, la romi. Sau de ne-înscrierea la școală. Dar, înainte de asta, mai e ceva. Grădinița. De acolo încep să se strîngă lucrurile. Este primul pas care trebuie făcut bine. Și de către copii, și de către părinții lor.

În orașele noastre pline cu de toate nu este așa o mare treabă să îți iei copilul de mânuță și să-l lași la grădiniță, înainte să mergi la lucru, îmbrăcat, ferchezuit și cu ghiozdănelul cu un sandwich și o banană. Dar, pentru ca toate acestea să existe, pentru o sumă de copii romi, a fost nevoie să fie angrenate niște rotițe care să funcționeze perfect.

570 de copii care au ajuns prima dată la grădiniță datorită unui proiect ce se numește „Pe locuri, fiți gata, start!”, în 11 grădinițe, din Bihor, Călărași, Dâmbovița, Ialomița, Mureș și Sălaj, unde au găsit biblioteci de jucării, educatori care vorbesc romani, română, maghiară, unde părinții lor au învățat să spună povești, unde au participat la evenimente împreună cu alți copii de vârsta lor, unde… au devenit parte din normalitate. În multe feluri. Un proiect ce este, deja, la momentul de a fi considerat o încercare totalmente reușită, în care Fundația Roma Education Fund România (cu finanțarea venită prin intermediul Mecanismului Financiar Norvegian 2009 – 2014, RO 25 – Combaterea sărăciei) ) pune în mâna autorităților locale un instrument util nu doar pentru educarea copiilor romi ci și pentru oferirea unui loc de muncă părinților lor și ajutarea, pe mai multe planuri, a familiilor lor.

„Grădinița nu e obligatorie dar ajută mult”

Consider util să vorbesc și cu un psiholog școlar. Purtătorul de cuvânt de la Inspectoratul Școlar Județean Bihor, Claudiu Damian, mă îndrumă spre Centrul Județean de Resurse și Asistență Educațională Bihor, unde vorbesc cu profesorul consilier școlar Anca Iuhoș  – absolventă de psihologie. Îmi vorbește despre importanța frecventării grădiniței pentru copii, și în special pentru copiii romi.

Că ei trebuie să socializeze, să aibă copii de vârsta lor în preajmă. „Într-un studiu, s-a evidențiat importanța orelor în care un copil vine în contact cu alții, și s-a concluzionat că, până la 10 ani, un copil are nevoie de joc liber, nenormat, neimpus, de patru ore. Am dori să-i educăm pe toți dar părinții nu știu cât de mult colaborează spre beneficiul copiilor lor. Și pentru un copil rom și pentru ne-rom, ideea de a merge în comunitate, la grădiniță, e la fel de benefică. Mai ales pentru romi, ca să achiziționeze vorbirea în limba română.

Grădinița nu e obligatorie dar ajută mult, e mult mai structurată oferta decât cea pe care un copil rom o are acasă. E spre beneficiul său – nu că părinții celorlalți copii ar fi mult mai parentali, mai dispuși să se ridice la nivelul achizițiilor din grădiniță, dar e o diferență între o mamă ce înțelege necesitatea ducerii unui copil la grădiniță, față de o femeie romă – ei au probleme și a-și școlariza copiii” – spune profesorul consilier școlar.

Ei, exact treaba asta se schimbă, cu proiectul despre care vorbim. Pentru că cei care au în grijă copii incluși în grupele de grădiniță sunt invitați acolo și devin educatori pentru o zi, ajutând educatorii și înțelegând munca lor, oferind mai multă încredere procesului educațional.

Acasă la Ruhama

Satul Huseni din Comuna Crasna, Sălaj, e un sat cu 70% romi și 30% ne-romi, români, cum spun toți, de parcă n-am fi toți români. Casele sunt mai degrabă de cărămidă. Jumătate din oameni au afaceri, jumătate trăiesc din ajutorul social – cel puțin așa spune interlocutorul meu, Petru Varga, facilitator comunitar. Cu noi mai sunt și Ioana Mariana Varga, facilitator Your Story, soția domnului Varga, și Doina Ancuța Varga, mediator pentru preșcolari, asistent bibliotecă și facilitator Your Story. De fapt, îmi spun numele de familie primul, toți – schimb eu când notez, să fie frumos. Mă și mir, când văd toate astea notate în agendă – ce multe nume de munci, și ce stufoase… Dar ei s-au obișnuit deja cu numele lungi de munci, și le spun așezat, și e important că fac ceva, că își câștigă pâinea, că își ajută comunitatea.

Doar „grădinuță” rămâne același, pe parcursul discuției, și-l aud și la unii dintre ceilalți romi cu care am discutat, referitor la grădinițele acestea. Probabil un expert în lingvistică ar aduce aminte, aici, de „regula efortului minimal”, la pronunție. Eu doar zâmbesc și mă gândesc că, până la urmă, avem toți loc în aceeași grădină, din care derivă, mai apoi, diminutivele, în funcție de pornirea fiecăruia.

Au venit la Oradea, la Fundația Ruhama, să semneze hârtii, să rezolve chestii legate de partea de scriptologie a muncii lor și… să se joace. Da, învață să se joace, pentru a îi putea învăța mai departe pe copii. Fundația Ruhama este una dintre cele cinci organizații neguvernamentale care se află în parteneriat cu Fundația Roma Education Fund România, pentru implementarea Proiectului „Pe locuri, fiți gata, start!” și sufletul ei, Daniela Tutoș, este manager de proiect în cadrul fundației, pentru localitățile din Sălaj și Bihor.

Ea știe tot, cunoaște pe toată lumea și m-a dus și mi-a arătat ce și cum, cu toate. Acum, după o zi lungă și grea, și după ce tocmai ne-am întors de la Șilindru, de la una din grădinițele vizitate, Daniela e gazda celor cu care lucrează, din cele două județe, și… se vor juca. Încă zâmbesc. Ce delicat e pragul între munca serioasă și joc. În definitiv, totul ține de munca serioasă – copiii au nevoie de joacă, au jucării și au nevoie de adulți care să le arate cum să facă asta. Atunci când sunt obiecte implicate, care să le dezvolte perspicacitatea, atenția și să îi învețe cuvinte noi, îți trebuie ceva mai mult decât să iei o păpușă în brațe și să o hâțâni, să adoarmă.

Suntem în una din burțile colaterale ce țin de Universitatea Oradea – aici, lângă un banner pe care scrie mare „Ruhama”, sunt strânși deja mai mulți dintre colaboratorii Danielei. Nu am mai auzit cuvântul, ea îmi spune că înseamnă „empatie”, și e din Biblie. Da, cred că acesta este cuvântul cheie pentru tot ce se desfășoară în povestea asta, dincolo de numele stufoase ale meseriilor, dincolo de linii de finanțare și proiecte și file de chestii bancare și tot. Empatie. Simplu. De aici pleacă totul. Sigur, e nevoie de toate celelalte complicățenii, ca lucrurile să meargă bine și cele de care e atâta nevoie să aibă loc. Dar EMPATIA e la baza lucrurilor. Dorința de a înțelege nevoile celuilalt, indiferent de culoarea pielii și a confortului locuinței, dincolo de prejudecăți și de încrâncenări istorice. De a întinde o mână și de a ajuta să fim toți mai aproape unul de altul. De a nu da cu piatra de acolo de unde ne-am cocoțat noi, majoritarii, ci de a îi ajuta și pe minoritari să urce – prin învățătură, în primul rând. Iar startul pleacă acolo, la vârsta mică, atunci când un copilaș rom nu rămâne în praf sau noroi, pe uliță, ci ajunge să se joace cu niște pinguini pe care socotește și datorită cărora învață mai mult decât despre cele din ograda lui.

Daniela și restul oamenilor se joacă având pe masă niște pinguini. Sau rațe. Sau ceva cu cioc mai aparte, oricum, și în alb și negru. Nici nu contează ce sunt – contează fețele oamenilor, în asfințitul zilei de azi. Credeam că îi voi vedea încurcați. Nu sunt. Zâmbesc, chiar râd, des, frumos, cu dinți strălucitori. Sunt niște oameni care au înțeles deja, de o vreme, cum proiectul a început în 2015, că e important să facă serios lucrurile ce par mai puțin importante, în aparență. Să învețe copiii să se joace.

Mă uit și la Daniela. E ca argintul viu, plină de energie și de dorința de a face treburile cum se cuvine. E un om fain. Un om care a trecut de coaja lucrurilor. Am vorbit mult cu ea, înainte de a o privi cum stă în asfințit, la masa cu jucării. Mi-a vorbit despre colaboratorii ei de peste tot dar și despre ea și familia ei și misiunea ei. Sunt câteva lucruri care m-au impresionat, pe parcursul discuțiilor, întinse pe ore și pe zeci și zeci de kilometri. Nu faptul că e absolventă de studii superioare – mai am cunoscuți ce țin de comunități rome, care au absolvit facultăți. Ci dedicația. Implicarea. Felul în care atinge lucrurile și ce lasă în urma ei. O întreb cândva: „Îți mulțumesc oamenii pentru ce faci pentru ei?” Îmi spune simplu, repede, ceea ce arată că e un răspuns pe care nu l-a găsit acum, ci la care se gândise deja de o vreme: „Am ajuns la timpul la care asta mă interesează mai puțin. Vreau să ÎNȚELEAGĂ ce fac”. Da, are dreptate. Înțelegerea e o sămânță mai puțin stearpă decât mulțumirea. Cu fructe spre viitor.

Despre povești, și la ce ajută ele

Și abia aici vine momentul când îi rup pe cei trei Varga din Sălaj, pentru o discuție. E foarte cald, e o plăcere când intrăm în spațiul pentru cursuri al Fundației Ruhama și ne punem pe povești – aici e răcoare. Ne așezăm sub niște ochi mari ai unui chip măsliniu, ce ne privește de pe un perete. Ochii sunt foarte asemănători cu ai lui Petru Varga – constat, când vorbește. Doar că interlocutorul meu zâmbește des – așa cum am văzut la mulți dintre cei cu care m-am întâlnit azi. Și știi foarte bine că zâmbetul apropie oamenii – de ne luăm după tratatele de psihologie. Dar domnul Varga abia acum a reînvățat să citească lucruri simple, povești, și treaba asta cu zâmbitul vine instinctiv. Îi e bine. Vine între oameni faini, are o muncă de făcut, câștigă, își ajută comunitatea. De ce n-ar zâmbi?

21 de copii sunt înscriși în „grupa romă”, la grădinița din Huseni – mai există și o „grupă publică”, în sat. Școală nu mai este – copiii merg la Crasna, când termină cu grădinița. De merg. Și cu grădinița erau probleme, înainte de proiectul ăsta, în comunitatea romă – câini pe drum, „dar oare ce fac copiii singuri acolo cu educatoarea?”, și altele. La 8 dimineața, cineva preia copiii de la casele lor, dacă întârzie atunci mai strigă după ei, îi întreabă pe părinți care e problema, dar îi iau. De nu merg deloc, părinții spun că a fost vreme rea și nu au putut spăla, sau că nu au ce să dea copilului de mâncare.

Cu toate acestea, există și frecvență de 100%. Sunt părinți ce abia așteaptă bonurile valorice – pentru că, în funcție de prezența copiilor la grădiniță, dar și a părinților la programul cu poveștile, Your Story, se numără treaba asta cu prezența și se oferă niște bonuri valorice, din care părinții mai pot lua câte ceva de mâncare. Domnul Varga spune că a avut cazuri în care a mai scos el 5 lei din buzunar, și atunci au venit copiii. Uneori, 5 lei sau mai puțin, e diferența între a ajunge un copil la grădiniță sau nu…

Îi întreb pe cei trei facilitatori/mediatori din Sălaj cum se jucau ei când erau mici. „Când eram noi mici, la noi era doar școală, și grădiniță nu. Aveam numa minge, și aia ruptă. Și o coardă din sârmă. Cărți nu aveam – de aduceam, se stricau. Numai Biblia n-o stricam. Mi-o arăta bunica, ce nu știa să citească” – spune domnul Varga. Și continuă: „Mămicile acum colecționează cărți. La cititul poveștilor. Avem inclus și un mic protocol la întâlniri. Și vin”.

Cititul cărților ăstora e o treabă cu mai multe capete bune. Părinții – mai ales mamele, dar și bunicii, uneori – interacționează cu educatorii,  cu facilitatorii, văd care e chestia pe la grădiniță. Apoi își aduc aminte să citească – pentru că mulți au uitat. Apoi învață o poveste pentru a le-o spune copiilor, acasă. Apoi duc o carte frumoasă acasă, pe care o primesc gratuit. Și nu în ultimul rând, își fac prezența și primesc, adăugându-se prezența copiilor, bonurile acelea.

Uneori, cititul nu merge foarte bine. Dar atunci părinții aud despre ce este vorba, și creează ei, după imagini. Iau în mână cartea pe care o avem lângă noi, în care e un bunic urs, cu nepoțelul ursuleț, și casa lor, și pădurea, și construiesc, folosind doar imaginile și fantezia, o poveste, fără să am idee ce scrie acolo. Nu mă uit la text. Nu mi-e greu, sunt filolog și ziarist, mă joc ușor cu vorbele, să le rândui. Dar, când nu faci asta toată ziua, e util să îți readucă altul aminte cuvintele scrise, să poți să și citești, și să duci copilului tău ceva bun. Cei trei mă ascultă cum inventez povestea, dincolo de firul ei real, din carte, și râd. Râdem toți. Suntem, toți, parte din ceva bun. Sub privirea tristă a feței de lângă noi, din perete.

Privire a unei situații care se schimbă acum.

„Pentru copiii lor va fi altfel”

Dar cum e comunitatea din care vin interlocutorii mei? Cum curg lucrurile acolo, și ce ar vrea ei să schimbe pentru copiii lor? Aflu că vorbim despre o comunitate unde, de vreo 20 de ani, nu se mai bea, nu se mai fumează, banii economisiți merg pe haine, pe cărămizi. Este munca bisericilor neoprotestante – aici, baptiști. Și familia Varga, el și ea, soț și soție, din fața mea, spun că au și găini. Sunt primii romi de pe ziua de azi care au găini – în rest, primeam răspunsul stereotip că nu țin găini – că nu au spațiu, că nu le place mirosul. Dar, spune domnul Varga, le mai fură câinii. Pentru că nu au garduri. Satelit au dar garduri nu. O spune, și râdem toți. Pentru că știm cum ar fi bine să fie. Și cândva o să fie și asta. Începutul e făcut.

Domnul Varga a învățat să citească de trei ori. Aproximativ. Toți cei trei Varga au patru clase de școală, dar lucrurile se pierd, în timp. Acum au reluat cititul. „Am învățat că unde e virgulă să ne oprim” – spune domnul Varga. Dar, între acum și atunci, școala de demult, a mai fost ceva. Domnul Varga are permis de conducere auto. Cum?… Spune că a reluat buchiseala și atunci. Dar a contat mai mult că a învățat semnele. Mă înfior. Nu așa ar trebui să fie… Dar pentru copiii lor va fi altfel.

Și-a furat soția când ea avea 14 ani și el 21. Ea confirmă, zâmbind. Explică: „Tră să fie fată mare, la noi e important”. Doina Ancuța Varga râde, rușinată, deși e cea mai în vârstă dintre ei. Sau poate chiar de aia. Râd și eu și o întreb dacă știe ce pornoșaguri există pe net. Râde și mai tare și își acoperă fața, în încercarea clară de a scăpa de subiect. Se pare că nu e chiar cel mai confortabil subiect, pentru ei. Totuși, întreb dacă asta, cu luatul la o vârstă așa mică, li se pare ok, și dacă nu ar vrea să fie altfel pentru copiii lor. Spun că ar vrea să fie altfel. Dar că și societatea contează.

Cei doi Varga căsătoriți au doi copii, de opt și de trei ani. Pe Tincuța, fata cea mare, ar vrea să o vadă doctoriță. A fost la un concurs școlar la matematică, la altul la limba română. La mate, a fost a doua, la română, a treia. Mare lucru! Și, în definitiv, așa e și bine: „să gândești mare”. Copiii lor pot orice. Doar să vrea! Și părinții știu că, dacă Tincuța va merge mai departe la școală, furatul ăsta prin care au trecut ei, la vârstă fragedă, va fi altfel, sau nu va fi deloc așa, și fata va avea o șansă mai bună în viață.

Înspre încheierea discuției, pe care am dus-o cel mai mult cu domnul Varga, nu cu doamnele, îmi povestește că, atunci când a umblat să înscrie copiii la grădiniță, și să convingă părinții, era treaba cu Barnevernetulnorvegienilor, și pe hârtii scria ceva cu Norvegia (finanțatorul), și oamenii au spus: „Noi nu semnăm, vrei să ne duci copilul?” Abia puțin mai încolo s-au mai liniștit.

Și romii vor mai binele copiilor lor, ca orice om. Și, deși își respectă obiceiurile, pe unele spun că le-ar dori schimbate. Iar schimbarea începe de timpuriu, acolo unde un copil de rom învață mai mult decât să stea pe uliță, în tină – învață să dea binețe și în română, și să se joace cu pinguinul ăla, și să împartă din bucata lui de sandwich, cu colegul. Să nu crezi că lucrurile nu se schimbă cu adevărat și pentru ei – mâine, medicul tău ar putea fi Tincuța, sau colegii ei de generație ceva mai mici, care, azi, învață să fie ca orice alt copil din România: să se joace, să comunice și să zâmbească mai bine și mai frumos – toate acestea sunt baze pentru, mai târziu, școală și viață. Dar totul pornește acum, de la aceeași linie pentru toți, exact cum spune numele programului despre care am aflat atâtea, azi. „Pe locuri, fiți gata, start!”

Ramona Băluțescu

This post was written by:

- who has written 4061 posts on Presa Oradea.


Contact the author

Leave a Reply

Please type the characters of this captcha image in the input box

Please type the characters of this captcha image in the input box

  • Victime colaterale, ce facem?

    PSD a promis românilor facilități de Mercedes deși știa că are în curte o Dacie veche și ruginită, iar oamenii, mulți și needucați (sunt și excepții, dar campaniile sunt făcute pe majorități), au căzut în capcană. După această manipulare, Dragnea avea două variante: să mintă cu nesimțire cum au făcut și ceilalți înaintea lui sau să „vândă țara la bucată”, să compromită iremediabil din punct de vedere economic și politic România pentru a-și ține, măcar în parte, promisiunile. Lupta s-a dus pe două fronturi. Atacul constant împotriva justiției, pentru a scăpa camarila din fruntea partidului de dosare penale și căutarea mijloacelor de a fura bani. Nu doar pentru propriile buzunare ci și pentru a achita nota campaniei electorale.
    În mediul acesta toxic unde oamenii sunt mințiți zilnic și sunt atât de naivi încât cred aceste minciuni, nu poate crește, nu se poate dezvolta nimic trainic. De 25 de ani România a evoluat (cât a evoluat) în ciuda acestor maimuțe în costum, nu ajutată de ele. Țara s-a golit de toți cei care au vrut să facă ceva aici pentru că nu au fost lăsați, pentru că nu au avut stomac să dea șpăgi sau să se scufunde în butoiul cu dejecții politice. Ceilalți au continuat să urle în pustiu, ignorați de masa needucată și de sforarii politruci, redundanți pentru occidentali pentru care legile, normele și regulile nu au nevoie de avocați, sunt de la sine înțelese și respectate.
    Democrația a devenit o otravă devreme ce nimeni nu s-a îngrijit ca tinerii, ajunși la maturitate astăzi, să fie capabili să gândească, preferând să fie păstrați la nivelul unor analfabeți ca implicare, cunoaștere și conștiință civică, potriviți pentru a pune ștampila unde trebuie. Conducerea poporului nu prea își are sensul aici unde votul oricărui profesor universitar este anulat de sute de mii de analfabeți păcăliți cu promisiuni deșarte și manipulanți cu vidanje televizate. Așadar, victime colaterale, ce facem?Citește mai mult