Drumul la Ineu (Bihor), nu a fost un safari pentru studierea, de sub clopotul de sticlă, a „altora”, ci o vizită pentru a cunoaște o altă variantă de „noi”. Aici, în grădinița și în casele romilor, e de văzut că nu suntem diferiți. Și de gândit împreună ce e de făcut să ne fie tuturor bine.
Câteva grădinițe din Bihor și Sălaj au ajuns să ofere o soluție pentru acest „bine”, apucându-l de jos, de la rădăcină. Cu fonduri norvegiene, de la sfârșitul lui 2015 încoace, s-a ajuns ca 570 de copii dezavantajați material – cei mai mulți fiind din familii rome – să poată frecventa o grădiniță. Sunt 11 grădinițe cele care fac parte din acest proiect, în Bihor, Călărași, Dâmbovița, Ialomița, Mureș și Sălaj, sub numele „Pe locuri, fiți gata, start!” Dar e mai mult decât un copil plus o clădire plus un educator. Vorbim despre un proiect prin intermediul căruia avem și biblioteci de jucării, educatori – unii chiar vorbind romani sau maghiară – unde se organizează evenimente la care participă copii de toate etniile, unde părinții învață să spună copiilor povești (și să le și citească), unde unii dintre părinți lucrează.
Fundația Roma Education Fund România (cu o finanțare venită prin intermediul Mecanismului Financiar Norvegian 2009 – 2014, RO 25 – Combaterea sărăciei) este cea care a implementat acest proiect, împreună cu cinci organizații neguvernamentale partenere, dintre care Fundația Ruhama din Oradea este una.
Grădinița cu șmecherași
Daniela Tutoș, manager de proiect la Ruhama, pentru localitățile din Sălaj și Bihor, este cea cu care am umblat, ca să vedem ce și cum, pe la grădinițele și prin casele de romi, dincolo de oraș. Am senzația că știe fiecare familie și fiecare copil, aproape chiar și fiecare om de pe stradă, peste tot unde mergem. Și, desigur, și ceilalți o ștriu pe ea – de aceea sunt bine primită oriunde intru, oamenii nu mă privesc cu neîncredere și nu trebuie să luăm comunicarea de la zero. De la zero abisal, cum s-ar putea spune, în țara asta, când este vorba de comunicarea dintre romi și ne-romi.
Primul loc unde ne oprim, după ce renunțăm la panglica netedă a drumului național, este, în Ineu, grădinița. Lângă o biserică unde recunosc un însemn tradițional în Secuime. O clădire ok pe exterior, dar o adevărată bijuterie pe interior.
Vorbim cu educatoarele celor două grupe de aici, Georgiana Silaghi și Florina Daniela Tonț. Aflu că unui copil trebuie să i se capteze atenția dar că, la vârsta asta, i-o poți reține pentru trei-patru minute. Dar doamna Tonț spune că, față de copiii cu care a făcut practică la Facultatea de Pedagogie, copiii de aici nu sunt dependenți de tehnologie, apreciază mai mult lucrurile și pun mai mult suflet în ce fac.
Întreb de jocurile de pe la ei. Mă gândesc la turtele din pământ ud pe care le făceam în copilărie. Le spun despre ele. Cam strâmbă din nas copilașii: băieții preferă fotbalul iar fetele, plastelina. „Noi avem drum cu șosea și nu prea e nămol și se murdăresc” – spune o mămică. OK, n-am nimerit-o cu jucatul cu noroi… Deși eu am crescut la oraș…
Ce nume au copiii, aici? Solomon, Robert, Estera, Naomi, Sergiu. Ianis vrea să se facă doctor. Foarte bine, e nevoie de așa ceva. E serios când spune asta. Parcă deja are parafa în buzunar. De ce nu? Primul pas l-a făcut bine. Întotdeauna e nevoie și de primul pas.
Unii copii din grupele de început au plecat în Franța, cu părinții. Apoi au fost identificați alți copii de vârste potrivite grădiniței. Clasele se schimbă, unii ajung prin alte părți, prin alte localități, alte țări, vin alții. Dar au fost, de la început, din 2015, două grupe. Ineul e o comună mare. „Dacă mergem azi în comunitate, găsim un număr de copii. Dacă mergem mâine, găsim altul” – mi se spune. Cum părinții trebuie să supraviețuiască, asta e. Nu există locuri de muncă în localitate – unii merg în Oradea, alții preferă să plece mult mai departe.
Miguel este un șmecheraș pe care, după vechea tradiție, l-ai putea aldoi liniștit, pentru că „precis a făcut el ceva să o merite”. Aici, pe stil nou, fața lui cu un zâmbet aproape de erou de filme cu gangsteri, este a unui copil cu multe idei, care trebuie ajutate să rodească în direcția bună. De cum intru în sala lui de clasă, văd o ispravă de-a lui, și anume un cățel de jucările înțepenit pe o grindă de sub tavan .
Miguel l-a aruncat acolo dar nu îmi spune cum i-a reușit asta decât după ce, de rușine, mai întâi se ascunde după niște ochelari făcuți din degetuțele strânse, și reușim să comunicăm după ce-mi pun și eu o pereche de astfel de ochelari, și-l întreb în vocea auzită doar de noi, cei cu ochelari, cum a fost cu cățelul – dacă a reușit din multe încercări. Îmi spune, mult mai mult mândru decât vinovat, că a reușit din prima. Îi dispare sfiala și rămâne cu zâmbetul de ștrengar.
Un copil spune că vrea să se facă fotbalist, alt copil zice că vrea să ajungă polițist, ca să se dea cu mașina aia faină, de poliție. Toți stau pe o mochetă ce invită la joacă, fiind imprimată cu trasee de mașină. Au câte o gustare la ei, pe care părinții o pot lua din tichetele pe care le primesc în schimbul prezenței celor mici (dar și a unui părinte, la programul de citit povești), au o educatoare care să îi supravegheze, să îi învețe să se joace, să comunice, să vorbească și românește, să deprindă noțiuni despre viață, societate, igienă. O cu totul altă viață decât cea care ar curge pe stradă, pentru cei cu vârste între doi și șapte ani, sau în casele unde mamele trebuie să se ocupe de mulți frați, să facă mâncare, să rezolve tot felul de treburi.
Mă uit la acești copii, care mânuiesc cu ușurință creioane, cuburi, ustensile care-s legate de o meserie sau alta, care deja știu două limbi, mai bine sau mai puțin bine. Un copilaș blond, răzgâiat și egoist, se joacă folosind telefonul mobil al mamei lui, care o secondează pe educatoare. Îl rog să-i lase și pe copiii din stânga sau din dreapta lui să arunce o privire la mobil – nu vrea. Îi aduc argumente în sprijinul ideii – se preface că nu mă aude. Îi arăt cu degetul într-o parte în timp ce îi iau repede mobilul din mână. Credeam că o să plângă sau să sară să și-l ia înapoi – nu o face, doar mă privește consternat. Cred că se întreabă cum se poate ca o tanti mare și ne-romă să fi venit de la oraș ca să facă ceva așa de urât încât să-l păcălească pe el și să-i ia în felul acesta mobilul. E bine cât copiii încă nu înțeleg nedreptatea.
În cealaltă grupă s-a trecut la mâncat. Fiecare scoate câte ceva – un băiețel ronțăie stratul de deasupra al unei felii de pizza. Face nazuri – nu-i place decât ce este sus – de ce să mănânce și „umplutura”? Când ies din sală, după alte discuții cu copiii și educatoarea de aici, văd aruncată la gunoi partea de aluat din respectiva pizza. Ce boierie…
Lecție despre apropiere
Plec cu Daniela Tutoș să vizităm câteva familii de romi ce au copiii la grădinița despre care am vorbit. Da, e lungă localitatea, și ramificată. Ajungem într-un – cum ar veni – cartier de romi. Stradă neasfaltată, case fără grădini, uneori fără gard, multe persoane pe stradă. Se uită mai toți la noi, cu o vădită curiozitate. Coborâm din mașină, doar prezența Danielei mă ferește de întrebările care se văd în ochii tuturor, dublate de faptul că îmi atârnă de gât un aparat foto. Nimănui nu-i place să se simtă într-o rezervație unde vin turiști să facă poze. Așadar, explicațiile rapide ale Danielei sunt foarte de folos.
Nu sunt obișnuită cu atâta lume pe stradă, discutând ca într-o mare familie italiană. Atunci când ajungem, din câțiva pași, în poarta casei celei pe care o căutăm, Stela Lucaciu, mă bucur. E puțintel prea multă informație de procesat pentru mine, și puțină umbră (e o zi foarte caldă) ne va ajuta. Stela are 27 de ani, e mămica unuia dintre copiii de la grădiniță – suntem aici pentru discuția cu ea și cu familia ei.
Două lucruri sunt cele pe care le remarc de la poarta de intrare în curte – că Stela este frumoasă foc și are niște dinți perfecți. Și că nu știu ce să fac atunci când bunicul casei intră cu noi, tocmai venind de undeva, și ne oferă din covrigii cu care ajunsese în mână, înveliți într-o punguță transparentă. Exact ăsta e momentul în care ai fi vrut să întrebi mai multe înainte de a ajunge aici: ce fac dacă oamenii aceștia, nu prea avuți, îmi oferă ceva de mâncat, de băut? E politicos să nu îi refuz sau mai degrabă e firesc să nu le fac o pagubă?…
Refuz frumos covrigul cu care ne momește bunicul, îi citesc tricoul – scrie în maghiară că nu-știu-cine e primarul lor. No, felicitări, uite că și materialele electorale promoționale își găsesc o întrebuințare. Înăuntru, altă chestie legată de un obiect, folosit aparte, mă face să zâmbesc larg. Un candelabru nu e chiar candelabru ci un bec ce atârnă din tavan, dar n-a fost lăsat așa ci unul dintre cei ai casei a atașat un batic înflorat, prins cu bandă adezivă de tavan, astfel încât să creeze puțină atmosferă. Cer voie, entuziasmată, să pozez „instalația”, și simt că bunicul nu e foarte convins, în primul moment, că „nu fac mișto” de ei, și că într-adevăr îmi place găselnița. Dar vede, în secunda doi, că sunt sincer entuziasmată, și se bucură.
Se scuză oamenii, că e deranj. Le spun că aș vrea ca și în casa mea să fie doar așa deranj. Îmi zâmbesc, neâncrezători. Se pare că stereotipurile funcționează și dinspre partea cealaltă. Ne punem să povestim. Despre băieții Stelei, despre faptul că tocmai e însărcinată cu copilul numărul cinci. Are 27 de ani, e frumoasă, mai frumoasă decât îmi iese mie în poză, și nu e foarte fericită, deși are o familie faină și nu par să fie nevoiași. Dar discuția ajunge la fetița ei, din portretul ce se află în spatele ei – s-a prăpădit în urmă cu un an, după o boală lungă și grea – un cancer la creier.
Stela are 27 de ani, și plânge. Cu 17 ani mai puțin ca mine. În lumea ei, i-aș putea fi mamă. Din lumea de unde vin eu, o privesc cu mirare și cu un fel de respect, ea având atâția copii. Dincolo de lumile noastre, rămâne că femeia din fața mea plânge, și nu mă mai gândesc mult la coduri etice atunci când o iau în brațe, să o consolez, chiar dacă și înainte, și după asta ne vorbim cu „dumneavoastră”. Nu, nici romilor nu le e indiferentă soarta unui copil al lor, chiar dacă ei au mai mulți – deși stereotipurile noastre ar spune altceva…
„Avem fericire din cauza copiilor” – spune bunicul. Și știi că e așa, după cum zâmbește larg și radios, după cum povestește cum merge el să învețe să citească povești, după cum vorbește despre colegii lui de trudă școlară: „Sunt oameni care îs foarte istețe, pe baza imaginilor tătă povestea le știe”.
Mămica se liniștește, îmi spune despre băiețelul ei de patru ani, Ianis Leontin, care deja de doi ani umblă la grădiniță. Spune că plânge dacă nu merge la grădi, și că pe ea n-a trebuit s-o convingă nimeni de treaba cu grădinița – a știut că-i bună.
Femeia s-a cunoscut cu soțul ei în Oradea, ea avea 14 ani și el 15, și a fost furată și ea, după tradiție. Dar parcă acum n-ar mai fi convinsă că așa e bine. Lucrurile se schimbă.
Și citim din Biblie, stând pe același pat
Ieșim, mergem la Kovacs Bianca – iar ea chiar așa își pronunță numele, cu „cs”. Păi nu e bine – spun, ori e românesc, ori… dar mă opresc. N-o să vin eu într-o vizită de o oră, să schimb felul în care s-a obișnuit un om să-și spună numele, chiar dacă, după regulile oricăreia dintre cele două limbi, română sau maghiară, nu e corect. „Ce preț are un nume? Trandafirul, oricum i-ai spune, tot așa-și împarte mireasma dulce” – îmi trece prin cap. Tac. Shakespeare vine puțin mai încolo, nu în cercetarea despre grădiniță. Bine: Kovacs cu cs.
Oare de ce să mă apuc mai repede? Ce să întreb? Casa e curată și ordonată, chiar dacă are carpete și flori de plastic multe, pe care nu le întâlnești decât foarte rar la oraș. Dar chiar se simte mâna de gospodină, și gheața se sparge după ce primesc (fără să mă mai întreb care ar fi regula) un pahar de suc, și ne așezăm pe câte un pat acoperit frumos, să povestim.
Bianca are opt copii, la cei 32 de ani ai ei, și mă surprind privind cu coada ochiului – seamănă puțin cu mama mea, mai ales când zâmbește încurcată, și cumva îmi pare mai în vârstă decât mine… opt copii, 32 de ani… Cum să ai 8 copii, până la 32 de ani?… Îmi impun să nu fac scăderi, să nu număr, să nu… Pur și simplu să întreb cum e, și gata. Pentru că aici e altfel.
Ea avea 16 ani când s-a luat cu soțul. Copiii vorbesc romani, e unul dintre motivele pentru care se bucură că cei mici ai ei pot frecventa grădinița. Unii n-au mers la grădi, și „le e mai greu, că n-au știut să vorbească pe românească”- ne spune. Dar, cu mersul la grădi mai vine o bucurie – Bianca primește 12 tichete, adică 120 lei, la prezența unui copil de peste 80%, 6 tichete la prezență între 60 și 80%, 5 tichete pentru prezența de 40 – 60% și nimic sub 40%. Nu e rău, e un ajutor binevenit. Copiii îi spun „Nu mă mai duc mîine la școală că mă doare picioarele” – ne mărturisește. Și îi căinează că școala e departe. Ciudat – și la mine era departe, și mergeam pe jos, și nu m-am plâns. Da dar aici sunt și câini. Hm, pe asta n-o pusesem în ecuație, ce e drept…
Chestiile astea faine care ziceam că vin cu grădinița nu se opresc aici, pentru că Bianca merge la programul de citit povești. Ea a făcut șase clase – și acum își aduce aminte, iar, cititul. Nu e foarte sigură pe ea când spune că acum citește iar. O încurajez să citim ceva împreună și iau Biblia de pe colțul dulapului semănat cu flori de plastic. O deschid. Citim câte o bucățică. Da, merge bine. Cred că e doar timidă.
E mult să duci așa o casă, cu atâtea suflete. O întreb câte kile de cartofi curăță pentru o masă. Spune că trei. Nu o cred. Chiar dacă faci să mânci numai o singură dată din mâncarea aia, nu văd cum hrănești 14 oameni din atâta. Dar probabil nu aproximează bine cantitatea. Oricum, îmi spune că au carne la masă, zilnic. Iar copiii merg la școală sau grădiniță cu biscuiți sau ce le mai trebuie. Deci se descurcă.
Porc nu țin că zice că miroase, caii și animalele zice că au microbi. Of, ar fi o discuție mai lungă aici dar nu avem timp… N-au teren pentru grădină, evident nu există nici găini. Câtă muncă de lămurire mai e de făcut aici, în comunitățile astea… Dar, ce e drept, teren nu au decât foarte puțin. Cred că mai întâi au crescut casele, apoi actele pentru ele. Și fiecare a construit cum a putut și cum s-a priceput…
Încă un lucru aparte al familiei de aici este că tatăl, soțul Biancăi, a fost în concediu de paternitate. În… muuulte concedii de paternitate. Ceva de genul țigării pe care o aprinzi de la țigara de dinainte, ca să nu mai strici un chibrit. Că asta era zicala, de la regia unde are acte soțul: „Ori faceți repede un copil, ori mere la lucru”. El, din 2004 a tot stat în concediul ăsta. Anii despre care vorbim acum îi număr: sunt 13… „Amu am fată mai mare, îi rușine, nu mai vin copii” – zice, când o întreb de… va mai ține concediul acela paternal. Dar și așa, cu cei de până acum, nu e ușor de dus o casă și de grijit de învățătura copiilor.
O viață plină, departe de multe bucurii sau plăceri care nouă ne sunt obișnuință. O întreb pe femeia care șede cuminte în fața mea, ce o bucură. Îmi spune că a fost la Zoo, anul trecut pe vremea asta, și au mâncat înghețată. O rog să-mi arate care dintre florile artificiale de pe dulap îi place ei cel mai mult. Alege și-mi arată: niște trandafiri portocalii – o culoare vie.
Acum, când pun într-un fișier, în laptop, toate astea, și revăd, din amintiri, și cu ajutorul pozelor, întâlnirile din Ineu, îmi vin în minte alte întrebări, și mă gândesc, cu ciudă, cum de nu le-am pus acolo. Ceea ce arată că mai e loc de discutat, de schimbat idei, de încercat să ne înțelegem reciproc.
Nu îmi vor plăcea niciodată florile artificiale, chiar dacă am văzut, la oraș, în magazine ce se dau „de fițe”, unele mult mai sofisticate. Dar mi-a plăcut bucuria Biancăi, aceea care se strânge pe fir și face ca zilele să se înșiruiască una după alta. Și m-a mișcat până la lacrimi plânsul Stelei, și, când s-a desprins din brațele mele, parcă s-a rupt din mine ceva ce își găsise un loc firesc acolo.
Oameni frumoși, buni, care se bucură sau care se întristează, sunt peste tot. Suntem noi, toți, cu toate ale noastre. E doar că cei care au mai mult trebuie să se îngrijească să facă astfel încât „mult”-ul ăsta să fie o plapumă care să-i acopere pe toți. Sunt doar semințe firești pentru ziua de mâine, și începi să intuiești asta ieșind dintr-o grădiniță de sat, de romi, acolo unde un băiețel foarte serios vorbește despre cum se va face el doctor. Și-i dau întâlnire în viitor, peste 20 de ani, când stetoscopul de lângă el nu va mai fie de jucărie. Pentru că startul e deja luat.