Categorized | Educatie, Reportaj

Despre somnul bun, de dinainte de examen

„- Dacă stația de tramvai de mers încolo este aici, stația de mers în cealaltă parte aveți idee unde este?” – l-am întrebat. Habar n-avea. Mi-a spus după, credea că vreau să-l agăț, cu un text cretin. Ne-am lămurit puțin mai târziu – dădeam amândoi examen la facultate la Cluj, și nu prea știam pe ce lume ne aflăm. Deși exact în momentele alea e destul de important să știi pe ce lume te afli.

Era puțin după Revoluție, îmi doream să ajung studentă în Cluj, ca să nu fac facultatea acasă, la Timișoara. Oricum, nici nu exista încă la Timișoara facultatea la care voiam să dau examen. Eram pe undeva pe lângă gară, sau, în orice caz, pe drumul ce duce la gară, ieșisem de la înscriere și trebuia să ajung în Gheorgheni, cartierul în care stăteau rudele mele clujene. Și deși Teo nu m-a crezut, pe moment, chiar așa era în unele locuri din Cluj – stațiile erau alandala.

Nu e chiar așa ușor, cînd vii din alt oraș, și ai de dat niște examene într-un loc pe care nu-l știi bine. Sau nu-l știi aproape deloc, uneori. O groază de lucruri se constituie în factori de stres.

Nu am intrat atunci, în Cluj, și am venit, cu coada între picioare, la Timișoara, unde am dat examen la Jurnalistică și Engleză, la Universitatea de Vest. Sub nici o formă nu aș fi conceput să merg la o facultate privată. Nici nu mai țin minte câte existau deja, acum 25 de ani, când am intrat la UVT. Însă, în mod cert, îmi păreau o treabă neserioasă. Cum îmi par și acum, și cele private, și ciupercăria de universități apărute în orașele mai mici. Dar despre altceva este vorba, acum. Despre cum e când ieși din zona ta de confort, și vii să dai examen la o universitate serioasă. Și, bonus, primești și o mână întinsă, ca ajutor.

Căminul 15

E seară, peste câteva ore, dimineața, încep examenele la multe din facultățile Universității de Vest din Timișoara. Mai sunt câteva ore, de-un somn bun. Asta, dacă nu ai emoții, sau dacă ai găsit un loc rezonabil unde să pui capul. Sunt în Complexul Studențesc – în Complex, mai simplu spus, așa cum știe toată lumea din Timișoara că se cheamă zona asta. Am venit la Căminul 15, pentru că am citit ceva interesant. UVT-ul oferă cazare celor ce vor da examen, aici, gratuit. Oare e mult, oare e puțin? Nu știu. Vom vedea.

E trecut de 10 seara când ajung în fața Căminului 15. Atac povestea dinspre Parcul Copiilor, trecând micul pod și căutând scurtătura printre blocuri, ca mai demult. Au trecut exact 25 de ani de când dăceam examen ca să ajung studentă în prima generație care a ajuns la Jurnalistică, aici. Multe lucruri s-au schimbat. Complexul e plin de terase, de birturi, de magazine care aproape mă gâtuiesc, când trec pe acolo. Probabil e în firea lucrurilor…

Știu Complexul de când eram în clasa a X-a, la un liceu din Arad. Sunt timișoreancă, dar mă crescuseră bunicii, la Arad. Veneam, uneori, prin spitalele unde mergeau mediciniștii. Uneori, mult mai rar, ajungeam serile în Complex. În camerele mici reușeam să ne înghesuim cu câte o chitară, și era fascinant. Mai știu și acum versurile de la „Ce nasoală ești” – dar nu-s de trecut aici. Toate s-au schimbat.

Cred că și sărăcia s-a schimbat, precum s-a schimbat și mâncarea, și felul de a comunica, și hainele. Nu știu dacă un iaurt înseamnă tot așa de mult ca pe vremea studenției mele. Și nici cei care vor da, zilele astea, examen, încă nu știu, probabil. Vor afla de acum înainte. Dar, înainte de toate, prima lor întâlnire cu viața de cămin e acum.

Prima fată cu care vorbesc e deja în pantaloni de pijama, dar mai stă puțin pe una din băncile din fața Căminului 15. O cheamă Ana, e din Râmnicu Vâlcea și mâine va avea examen, pentru a intra la Facultatea de Drept. S-a înscris și la noi, la UVT, dar și la Cluj. Nu prea înțeleg cum e cu înscrierile astea în mai multe locuri, dar nici nu e timpul cel mai potrivit să aflu. O întreb, însă, de i-a picat bine că a primit cazarea aceasta în cămin. Îmi spune că i-a picat foarte bine. Și că ar fi apelat la o pensiune, de nu ar fi apărut cadoul acesta al Universității.

S-a înscris pentru examen direct din Vâlcea, a plecat singură de acolo și nu știe de alți colegi care să mai fi venit aici. Va avea examen a doua zi, de la 12, deci încă nu e așa de îngrijorată pentru orele de somn pe care trebuie să le bifeze. O întreb de ce nu s-a dus la București, spune că nu îi place orașul.

O întreb de știe Timișoara, îmi povestește că a mai fost aici, cu un an înainte, într-o tabără, vara. Și că treaba cu cazarea, de acum, a venit numai bine – după ce s-a înscris, au sunat-o de aici și i-au spus de posibilitate asta. A primit o cameră în Căminul 15, la parter, și deocamdată e singură în acea cameră. Îmi spune că, de va intra la noi, plănuiește să stea tot la cămin, ca studentă.

În loc de dormit în mașină

Pe banca din fața noastră, doi băieți și o fată. Fata plânge. Nu văd asta decât când ajung lângă ei. Încerc să nu-l atrag în discuție decât pe băiatul din dreapta, ca să-l las pe celălalt să o conforteze pe fata pe care o ține în brațe, dar, încet-încet, intervine și el în discuție.

Cei doi sunt Claudiu si Adrian, din Târgu Jiu. Și ei vor avea a doua zi examen, la Educație Fizică și Sport. Spun că au facultatea respective e și la ei în oraș dar… au vrut ca studenția să fie studenție, și să nu o facă de acasă. Vorbim puțin despre cum se calculează notele, despre cum e la Sport, în mai multe locuri din țară, adică dacă există și parte scrisă a examenului, și parte practică. Înțeleg că la Timișoara nu e cu scris. Îi întreb de ce au ales Timișoara, și nu alt oraș. Îmi spun că pentru echipa de fotbal. Întreb dacă vorbesc cumva de Poli Timișoara – îmi spun că da, dar echipa a doua. Sportul nu e lumea mea, așa că nu insist.

Cazarea. Cum e cu cazarea? Băieții sunt încântați. Îmi spun că s-au gândit să doarmă în mașină, dacă nu apărea oferta UVT-ului. Că sunt mai mulți colegi ce au venit din Târgu Jiu, pentru examen, și s-ar fi găsit o soluție. Dar că aceasta e cea mai bună. Totuși, îmi spun că vor întreba dacă li se permite să mai stea o zi peste cele trei oferite gratuit de UVT – pentru a își putea primi rezultatele și a rezolva și confirmarea locului, de au intrat.

Ultima candidată la studenție nu îmi spune cum o cheamă – adică nu mai apuc eu să o întreb, pentru că negociem prea mult timp ceva legat de niște poze. Nu vrea poze, și, cum dă la Psihologie și la Drept (adică la Psihologie ar vrea să intre, dar s-a înscris și la Drept), îi spun că ar fi util să aibă explicații mai clare pentru „de ce nu”. Totuși, nu vreau să o stresez înainte de examen, așa că o pozez pe amica ei, care a venit pentru o tabără, pe coridorul Căminului 15, unde e cazată și ea.

Examenul la Psihologie va începe a doua zi dimineața, de la ora 9. O întreb de unde e și spune că din Arad. Apoi detaliază – din Curtici. Aha, deci încă 25 de kilometri. Cum am locuit 19 ani în Arad, calculez repede timpi, trenuri, distanțe. Adaug și bucata până la Curtici. O întreb ce ar fi făcut dacă nu ar fi primit această cazare. Spune că s-ar fi chinuit cu trezitul și ar fi venit de la Curtici, în noaptea/dimineața de dinainte de examen.

A fost acum câteva zile pentru înscriere – totuși, nu e așa de departe, și nu a venit, ca băieții din Târgu Jiu, în ultima zi de înscriere, cu ideea că e mai bine să rămână aici până la examen. O treime din notă va fi ce face acum, două treimi vin de la bacalaureat. Va reveni și pentru confirmare, de intră.

E liniștită, chiar de are examenul de la 9 dimineața. La înscriere a aflat de posibilitatea de a fi cazată gratuit, a acceptat, a venit să doarmă aici, să nu piardă noaptea de dinainte de examen pe drumuri. Dacă va intra, va stat tot la cămin – a hotărât asta deja. Dar, la unul privat.

„Să fie!”

Cum văd, toți tinerii cu care am vorbit au primit oferta Universității de Vest cu bucurie. Și mă gândesc puțin despre cum este să dai cel mai important examen, de până atunci, odihnit. Să vii de aproape, din Complex, pe jos, nestresat.  Să nu îți fi pus familia să suporte încă o cheltuială, în afară de drum. Să nu fi dormit în mașină, să nu vii boțit și obosit, după un drum cu trenul și o noapte aproape nedormită. O bucată din capacitatea lor de concentrare stă și în asta. Vor putea să arate mai bine ce pot. Vor pleca de la aceeași linie de start cu cei care locuiesc în Timișoara, și care vin de acasă. E important.

Îmi aduc aminte de venitul cu trenul, de la Arad, în serile de dinainte de examene. De cele din timpul studenției, nu cel mare, de început. De legendele pe care le creau studenții, spre amuzament, care, mai apoi, parcă intrau cu adevărat în mitologia examenelor. Unul spunea că, de e flacără pe coșul înalt și subțire de la Solventul, la intrarea în Timișoara, vei lua examenul. Altă zicală spunea că, dacă ți se spune „Baftă”, înainte de examen, trebuie să răspunzi neapărat cu „Să fie”, nu cu altceva. Ca să nu pici.

Îi întreb pe tinerii din fața Căminului 15, care a doua zi vor avea examen, când mă ridic de lângă ei, a plecare, de știu ce se răspunde la „Baftă”. Îmi spun „Mulțumesc”. Zic că nu. Și le povestesc, zâmbind, despre tradiția locală. Îmi spun, fără nici o apăsare cum că ar putea cădea examenul, pentru că nu au intuit răspunsul corect, „Să fie”. Râzând. Liniștiți și încrezători. A trecut un sfert de secol. Legendele lor vor fi altele, după cum le vor croi ei, în curând. Un somn bun, atâta de important, și… dimineața va începe totul. Tot ce ține de ei. Ce ținea de gazde, e pe rol, deja. Pentru un mâine bun.

Ramona Băluțescu

This post was written by:

- who has written 4099 posts on Presa Oradea.


Contact the author

Leave a Reply

Please type the characters of this captcha image in the input box

Please type the characters of this captcha image in the input box

  • Definiția incompetenței: săracii Europei, cu cea mai mare creștere economică din UE!

    Avem o creștere a PIB-ului cu 8%. Economia duduie chiar dacă unii spun că, bazată pe consum, creșterea nu este sustenabilă. Cu toate acestea citesc că, în 2017 nu s-a dat în folosință niciun kilometru de autostradă, că am avut cel mai mic buget de investiții din ultimii ani, că organizațiile patronale sunt nemulțumite, că sinducatele vor continua să scoată oameni în stradă, că benzina s-a scumpit de 4 ori și încă mai crește, alimentele s-au scumpit și ele, ROBOR-ul a ajuns la cifre istorice, Euro este de nerecunoscut, utilitățile se vor scumpi în continuare, primăriilor li se confiscă peste noapte banii de investiții. Cum se poate să ai o asemenea creștere economică și țara să se prăbușească în mod vizibil, lucru confirmat și de statisticile (creșterea inflației sau a deficitului bugetar) și ingrijorările europene? Așa cum scria, pe 13 noiembrie, Oxford Analytica nu există decât o singură explicație: incompetența. Rezolvarea? Exact cum au făcut comuniștii, guvernanții au inventat un inamic imaginar: statul paralel. El este de vină pentru toate. Pentru că cei care fură sunt anchetați și băgați în pușcării, pentru prețul oului, pentru scumpirea benzinei, pentru oamenii care ies în stradă, pentru creșterea Euro, ROBOR și, probabil, și pentru confiscarea peste noapte a banilor din vistieriile primăriilor din toată țara. Trebuie să ai probleme serioase în a face diferența între realitate și povești ca să crezi că toate aceste entități diferite (naționale și internaționale, de stat și private, cu domenii atât de variate) au o singură treabă: să zădărnicească „râul de lapte cu maluri de mămăligă” al guvernului. Că tanti din colț, de la ABC, care dă mai scump oul ca luna trecută, este pe o mână cu Isărescu care „a mărit” Euro și ROBOR și că benzinarul din cartier se trage de bretele cu liderul sindicatului magistraților care scoate oamenii la proteste.

    Citește mai mult