Categorized | Reportaj

„Toți fac poze cu telefonul, abia mai ai un unghi bun”

Nici măcar nu se întâmplă treaba asta pentru că pe 1 august a fost ziua de naștere a colegului nostru, Remus Toderici, fotoreporter la Ziarul Crișana. Ci pentru că, cele de mai sus fiind pe rol, Remus a oferit pretextul unei expoziții cu fotografii de-ale lui, din Cuba, și al unei degustări de Cuba Libre, cu o muzică potrivită ca fundal. Doar că, din varii motive, aproape binecuvântate, nu toți cei care și-ar fi dorit au ajuns la vernisaj. Și abia atunci toate acestea au devenit pretext – pentru un dialog, cu colegul nostru, despre „pozarul de ziar”, azi.

Ne știm de niște ani, cum ne mai intersectăm prin Oradea, la pozat. Nici nu aveți idee ce plăcere e ca, la un eveniment, să dai de colegi faini. Asta înseamnă că nu ți se vor băga în cadru, că, dacă cineva face o dumă exact la dracu-n praznic de tine, într-o mare de oameni, la o manifestație, ai șanse să iei cadrul de la coleg și că, atunci când trebuie să stai printre fețele schimonosite de „dragoste creștină” ale celor din Coaliția pentru Familie, ai de unde să strângi un strop de „hai că trece”, dintr-o ocheadă rezonabilă între voi, poate singura.

S-a întâmplat că, lucrând de 25 de ani în presă, am prins vremea când orice redacție serioasă avea și măcar una bucată pozar. Nu e un cuvânt de ocară, „pozar”, ci de drag. E despre oamenii care te salvau și-ți acopereau spațiul de lângă articol. Adică la munca noastră, a celor cu vorbele. Tot atunci, demult, când am am avut de învățat „Teoria imaginii” și „Tehnici foto”, la facultate, mi-am spus că n-am chef să-mi bat capul cu povestea asta, cum voi avea mereu un pozar cu mine. Apoi… n-am mai avut pozar, între 94 și 96, pe front, în Bosnia, și a trebuit să mă scarpin în cap și să-mi amintesc, în tranșee, cum fras spunea profesorul că se compensează timpul de expunere cu diafragma…

Apoi nu au mai trebuit compensate – au apărut aparatele digitale și, după o vreme, tot idiotul ți se băga în cadru, că „el e fotograf”. După atâția ani de școală, după sute de mii de poze, după niște expoziții foto, încă nu răspund cu „da”, atunci când cineva, de mă vede cu camera foto în mână, mă întreabă de sunt fotograf. De regulă spun că sunt jurnalist dar îmi fac pozele singură.

Remus e, însă, fotograf. Adică e prima lui meserie. Investește în scule, are ochi, face experimente. Doar că, uite, e doar la prima lui expoziție personală, asta, cu pozele din Cuba. Pentru că, acum câțiva ani, când deja ar fi avut ce să pună pe simeze, tot amatorul de CV înflorat se punea să-i tragă câte o expoziție de fotografii. Așa că a așteptat. Să aibă ceva clar de spus. Și așa s-a întâmplat Cuba asta, expusă, la Cetatea Oradea și alături de cvartetul Sagittarius, Euro Foto Art  și de prieteni. Și dialogul nostru.

–         Ți-ai pus vreodată întrebarea cât la sută din motoare este tentat să folosească un fotograf de ziar? Și asta, amintindu-ne că buna regulă de acum mai mult de un deceniu, ca o redacție să aibă pozarii ei, s-a cam dus, și orice ziarist poartă și o idioten camera cu el, sau fură poze „de pe net”.

–         Înt-adevăr, multe redacții care relatează doar știri au renunțat la fotografi, și folosesc doar imagini realizate de reporteri. Dar cred că un ziar sau un site serios știe că imaginea vinde mai mult decât articolul și, dacă e vorba de trei oameni la o masa, e simplu. Atunci când ai o știre mai amplă, în timp ce reporterul se documentează, fotograful merge sa facă imagini. Sau atunci când e un accident, până reporterul află ce s-a întâmplat,  fotograful poate face imaginile, și știrea ajunge repede online. Orice reporter poate face o fotografie, dar asta îi consumă timp, și nu o să o facă la fel de bine ca cineva care se ocupă cu asta.

–         Dacă reporterul oricum trebuie să ajungă la un eveniment, de ce să se mai trambaleze încă un om? Nu? Cât mai contează calitatea unei poze?

–         Pentru că reporterul nu are timp să facă si poze – reporterul stă la declarații iar fotograful își face treaba. Mai ales când sunt subiecte importante sau vizite oficiale, unde lumea trebuie să fugă dintr-un loc în altul. Bineînțeles că există și versiunea în care poate cumpăra imagini de pe site-uri (Mediafax sau Agerpress). Depinde foarte mult de tipul ziarului – pentru un ziar local folosesc destul de puțin motoare de căutare pentru imagini. Poate doar la știri naționale, unde nu am cum să ajung.

–         Nu de motoarele alea vorbeam, ci de ale fotografului. Un fotograf cu ochi și cu mână nu tinde să fușerească, atunci când merge la… prezentarea unei noi piulițe a nu-știu-cărei fabrici?

–         Depinde foarte mult de eveniment – dacă sunt doi oameni la o masa, sigur că nu o să faci o fotografie de prima pagină, decât dacă nu ai alt eveniment mai tare, dar, în rest, ești conștient că ai de făcut zilnic fotografii care să îți vândă ziare și să aducă accesări.

–         De cît timp lucrezi în presă,  Remus? Eu te știu de când am început să am legături cu presa din Oradea, deci de vreo  șapte ani. Cum vezi tu locul pozarului/și, implicit, al pozei, într-o redacție, de compari zilele de acum cu cele de început, ale tale?

–         Lucrez în presă din 2009, și cred că acum, poate mai mult ca niciodată, e important să ai oameni dedicați, care știu ce fac și care își dau seama că dacă nu fac o muncă de calitate, azi, mâine nu vor mai avea un loc de muncă. Mereu te compari cu cel de altădată dar trebuie luat în considerare și cât de spectaculoase sunt evenimentele. Un accident sau incendiu va fi mereu mai interesant și pentru cititori decât un nou azil de bătrâni.

–         Zici de spectaculozitatea evenimentelor. Dă-mi vârfurile unui top: ce ți-a plăcut ție cel mai mult să pozezi, în sensul că să te fi simțit bine. Ce te-a solicitat cel mai mult, ca și condiții, încercare, chiar periculozitate. În ce domenii (tot ajuns pentru ca să fotografiezi) ai întâlnit oamenii cei mai faini? Ce proiect fotografic al tău ți-e cel mai drag? De care din poza adusă la redacție ai fi cel mai mulțumit?

–         În 2009, când eram încă proaspăt în presă, am ajuns să fotografiez un incendiu, era stins pe când am sosit noi, dar am reușit să surprind câteva portrete cu pompierii obosiți și murdari. Îmi place, de asemenea, să fotografiez teatru, și aici pot spune că sunt condiții grele – oricât ești de silențios, mereu se găsește cineva să spună ca îl deranjezi, chiar dacă în jurul tău toți se foiesc și tușesc și fac mult mai multă gălăgie decât tine. Proiectul meu cu dansatori imi e cel mai drag și sper să îl pot relua curând. Proiectul se numește „Urban Dance” și, în cadrul lui, am luat mai muți dansatori și i-am fotografiat în diferite zone ale orașului, iar, când îl voi relua, sper să pot să îl extind și în alte orașe. Sunt mulțumit de multe fotografii aduse – probabil cele de la incendiu sunt în top. Nu pot să zic că sunt conditii periculoase – pe când ajungem noi, fapta e consumată deja.

–         Cuba. Orice bou cu bani poate ajunge în Cuba. Nu orice bou cu bani are scule bune și ochi. Cum e când ai în față culoarea, gustul unei astfel de provocări? Și ești în vacanță, nu pentru lucru – să spunem și asta.

–         Cuba a fost o dorință de-a mea mai veche, iar anul trecut, când a murit Fidel, mi-am dat seama cât de fragilă e situația și am decis să nu mai amân – mi-a apărut o ofertă în primavară, când un nou prieten, pasionat de calătorii, a organizat o excursie de două săptămâni. Am plănuit totul din timp, ce aparat și ce obiective, câte haine și în ce geantă, urma să ne mutăm la fiecare trei-patru zile deci trebuia să mă pot mișca ușor. Eram atât de încântat că am ajuns în Cuba că nici nu  îmi mai păsa de vacanță – pentru mine, să merg pe străzi și să fac fotografii era relaxare. Nu te poți gândi la Cuba fără să te gândești la culoare, iar acolo găsești toate culorile posibile, oricât de stridente sau de pastelate, culori care aici ar părea kitsch acolo par că așteaptă fotografii să le captureze.

–         Sună puțin a clișeu dar… pe tine nu te pot întreba tâmpenia aia cu „ce întrebare ai dori să nu ți se pună” – o schimb puțin, știind că există răspunsuri, la un fotograf (cel puțin eu le am pe ale mele): la ce gen de evenimente ai dori să nu trebuiască să ajungi să pozezi? Și de ce?

–         Când eram încă la început cu fotografia, am mers la înmormântarea unei rude, și aveam aparatul la mine, iar cunoscuții mi-au cerut să le fac poze. Uneori mai trebuie să fac fotografii pentru ziar, la diverse înmormântari – mă simt foarte prost. Cred că e ușor de înțeles de ce.

–         Îmi povestești ceva de vreun cadru pentru care te-ai luptat mai mult, poate chiar fizic, pentru a-ți face loc și a-l obține?

–         Îmi vine în minte Cuba, pentru că e recent – încercam să surprind expresii cât mai natural, și asta presupune de multe ori un joc, te faci că te uiți în altă parte, sau că treci pe lângă subiect, ca să îl poți surprinde în fotografie. De multe ori e greu să obții un cadru bun, și, la evenimentele la care fotografiez, sunt atât de mulți care fac poze cu telefonul, încât abia mai ai loc sau unghi bun. Mai ales când e vorba de un eveniment la care sunt invitate vedete, deși sunt departe, si marea majoritate a pozeler vor fi mișcate, fiecare ține să aibă o amintire… Nu se întâmplă doar la un eveniment, se întâmplă la toate. Începând de la „zilele orașului” până la petreceri private.

–         Spune-mi două vorbe despre curtoazie, la fotografii de presă și presari. Am văzut că, în Oradea, lumea e ceva mai liniștită, comparativ cu Timișoara, și mai ales cu București. Te-a călcat cineva pe mână, ai primit vreun brânci semnificativ de la autorități, te-ai caftit cu cineva ca să-ți faci pozele, a mârât Coaliția pentru Familie la tine, ai pozat unde nu ai fost lăsat – cu argumentul că e spațiu public? Sau, pe de altă parte, ai fost vreodată în postura de paparazzo?

–         În Oradea, sunt de mai mulți ani în presă, și ne cunoaștem și respectăm, cei care lucram în domeniu, dar bineînțeles că mai apar și probleme. La anumite vizite oficiale vin colegi din București, care cred că pot da ordine tuturor – eu știu ce am de făcut pentru a obține fotografia dorită și nu sunt genul care să stea în spate. Cred că pestetot functionează principiul „dă-i unui om o barieră si va crede că e stăpânul lumii”.  Încă pățesc des să am acordul directorului de instituție și să mă ia portarul la întrebări suplimentare – în general stau și zâmbesc. pentru că mi se pare amuzant. Se mai întâmplă uneori să mai sar un gard sau să intru pe geam, într-o clădire. pentru că am de adus imagini de acolo. A mârâit și Coaliția, și simpatizanții ei, dar nu atât de mult pentru că i-am fotografiat, ci pentru descrierile de la fotografii.

–         Cum te înțelegi cu oamenii cuvântului? Eu nu am nevoie de pozar, am învățat să pozez exact ca să nu depind de un alt om, dar la voi, unde încă se merge pe colaborarea asta, nu ajungi să fii iritat că ceea ce ai arătat tu nu este acoperit de text, sau pentru că vezi diferit de colegul care scrie ceea ce e de arătat ca imagine? Nu neapărat că e ăla idiot, dar poate vrea cadre generale, și tu pariezi pe detalii. Cum merge munca în echipă?

–         Aici e vorba de comunicare și o bună înțelegere, si, de cele mai multe ori, reporterul îți spune ce urmărește. E clar că, atunci când mergi la un eveniment, nu faci doar fotografii pentru știrea respective – ai nevoie de câteva fotografii cu locul, câteva fotografii cu fiecare persoană de acolo, câteva cadre generale, care să poată fi folosite în viitor, când se scrie despre ceva similar. De exemplu, la parada de „ziua orașului”, ai nevoie de cadre generale cu militari, care pot fi folosite când anunțăm alte parade, cadre cu oficialități care stau grupate pe partide sau instituții. Posibil să fie știri la care ai nevoie de acei oameni, împreună – și exemplele pot continua.

–         Apropo. E o vorbă, că mai bine renunți la un prieten decît să spui/faci o poantă bună. E valabil și la tine, la fotografie? Vorbesc de pozele pe muchie, unde cineva se poate și supăra.

–         Dacă vorbim de presă, încă nu m-am confruntat cu o asemenea situație. Am noroc ca profilul cotidianului nu este de așa natură încât să fac fotografii controversate. Dacă vorbim de portretele personale, au fost cazuri când am șters imagini ce apăreau online, deoarece una dintre persoanele ce apăreau nu era de accord, din diverse motive – nu cred că avea rost să stric relațiile pentru o fotografie.

–         Adică primar scărpinându-de undeva, sau episcop uitându-se galeș la băiețelul de lânga el, nimic?

–        Am mai multe cu oficialități care se uită în telefon, la diverse ceremonii, dar nu mi-a cerut nimeni să le șterg – nici nu cred că le-aș șterge, dacă mi-ar cere.

Ar mai fi multe de spus. Multe de întrebat. Amintiri. Hihăieli, pe marginea vreunei amintiri – comună sau de împărțit. Dar Remus e precaut, când vine vorba de discutatul pentru ziar, și deja trag cuvintele din el mai greu, încercând să se păstreze la aspect generale. Deh, anii de lucru în presă te marchează – mereu, unul care n-are ce face te dă în judecată sau te înjură pe stradă sau pe Facebook, din te miri ce.

E bine și atât. E ca un pahar de șampanie, ridicat în cinstea meseriei de pozar de ziar, de ziua de naștere, câta cu rotunjimi, a lui Remus, între… două conferințe de presă la care trebuie să alergi. 🙂

Ramona Băluțescu

Foto de la expoziție: Marius Negrău

This post was written by:

- who has written 4047 posts on Presa Oradea.


Contact the author

Leave a Reply

Please type the characters of this captcha image in the input box

Please type the characters of this captcha image in the input box

  • Se pregătește reînvierea „fabricilor de diplome”!

    România se întoarce, pas cu pas, la anii de tristă amintire în care facultățile erau moșiile unor baroni corupți iar studenții simple vaci de muls. Terenul a fost pregătit anul acesta prin transformarea bacului într-o caricatură cu cifre de promovabilitate „la hectar”, urmând ca „producția” să umple până la refuz universitățile, reconfigurate și ele în „fabrici de diplome”. Legea privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 96/2016 va face ca universitățile să poată înmatricula oricâți studenți doresc și să elibereze oricâte diplome de absolvire vor, fără a mai conta dacă într-adevăr acestea au capacitatea și resursele necesare.
    Avem așadar o imagine a dezastrului total care se prefigurează la orizont în România: justiția rezistă cu greu grupului organizat de infractori din Parlamentul României, economia este deja pusă pe butuci, Guvernul va trebui să găsească metode de a lua „cu japca” bani de la români (nu va lua de la votanții PSD, cei cu ajutor social, ci tot de la cei care muncesc cinstit) iar educația trebuie reconfigurată în așa fel încât să redevină moșia baronilor locali și să scoată pe bandă rulantă „idioți cu diplomă”, votanți de nădejde ai partidului unic.
    Citește mai mult