Categorized | Religie/Culte

Manual despre trădare – din capătul celălalt

Nu știu câți drepți trebuie să fie într-o cetate, ca ea să nu fie distrusă. Dar cred cu tărie că dacă 100 de tineri istorici, 10 sau măcar doi – trei vor găsi o sursă potrivită de informare în volumul doctorului în istorie Sergiu Soica, „Cardinalul Alexandru Todea în dosarele Securitîții”, toată zdroaba lui a avut un rost.

Chiar dacă volumul nu a fost menit a pune pe masă concluzii gata mestecate, documentele prezentate aici, cele mai multe fiind note informative și rapoarte prezentate Securității, până în anul 1973, legate de preotul, episcopul și, mai târziu, cardinalul greco-catolic Alexandru Todea, vin având atașate, firesc, atât radiografii despre omul turnat dar și despre turnători și receptori, precum și o serie de întrebări la care cititorul, cu orizontul deja lărgit, prin lecturarea cărții, și le va pune și la care, poate, va și căuta răspunsul.

Volumul „Cardinalul Alexandru Todea în dosarele Securității”, apărut anul acesta la Editura Mega din Cluj, și semnat de Sergiu Soica, este un element de lucru pentru cei care vor dori să înțeleagă mai bine prigoana asupra greco-catolicilor, desfășurată nu doar de la 1948, anul interzicerii acestui cult, în România, ci și înainte, și ținând (aparent) până în 1989. Volumul merge, în cele peste 800 de pagini ale sale, la anul 1973, promițându-ni-se, măcar la prezentarea din Timișoara a lui, că va exista și o continuare, care să se apropie de anii ‘80.

Volumul a fost lansat joi, 27 iulie, la Biblioteca Universității de Vest din Timișoara. Au vorbit, pe lângă autor, moderatorul serii, lectorul Mihai Panu, de la Facultatea de Ştiinţe Politice, Filosofie şi Ştiinţe ale Comunicării, din cadrul UVT, monseniorul Angelo Narcis Pop, vicarul general al Eparhiei Greco-Catolice de Lugoj și episcopul Virgil Bercea, conducător al Eparhiei Greco-Catolice de Oradea și nepot al cardinalului Alexandru Todea. De altfel, ierarhul a și finanțat apariția volumului, dovedind că această eparhie poate sprijini și apariția unor cărți care să îmbogățească agonisirile pe linie firească ale instituției, nu doar maculatură.

Dacă până acum am cunoscut cum a fost viața cardinalului Todea din scrierile sale proprii sau din povestirile celor care l-au întâlnit, volumul prezentat la Timișoara ne pune în fața ochilor varianta trădări, din cealaltă parte, și anume cum au arătat notele care îl „incriminau”. Este o mărturie deosebit de interesantă, utilă atât pentru cercetători, dar care ar putea ajuta (în caz că ar fi citită – ceea ce nu va fi) și celor care încă ne povesesc, în tramvaie sau la alegeri, ce bine s-a trait pe vremea comunismului.

Libertatea ca vis

Cei care au fost FĂPTUITORI, legat de această felie din istoria greco-catolicilor, din ilegalitate, s-au dus, mulți. În curând se vor duce și POVESTITORII faptelor. Vor rămâne cărțile. Dacă ele nu vor fi scrise la timp, până mai există măcar povestitori, o droaie de lucruri vor rămâne ciuntit sau vor muri de tot. De aceea este așa de importantă valorificarea resurselor vii sau, mai apoi, a arhivelor. În aparență, note seci, turnătorii la Securitate, lucruri de acum 70 – 40 de ani sunt încă în stare să ne stârnească mai mult decât o indignare cumva aseptică, detașată. Pentru că încă ne legăm cu fire personale de oamenii duși, de rudele și cunoscuții lor, de cei care au suferit atunci și care încă poartă suferința, fiind alături, în vremurile acelea, de principalii martiri.

Nu am ajuns să-l cunosc pe cardinalul Todea dar i-am cunoscut câteva rude, am citit despre el, am fost în locurile unde s-a născut, unde s-a ridicat și a locuit. Am participat la parastasul de la Teleac, la 100 de ani de la nașterea sa, în biserica improvizată ce găzduiește, acolo, slujbele greco-catolicilor. Apoi, la Reghin, la casa memorială a lui, unde și-a trait ultimii ani de viață. Câteva din fotografiile de acum cinci ani, de la Teleac și Reghin, vor fi folosite pentru ilustrarea acestui material. Unii dintre cei pe care i-am avut alături atunci s-au dus și ei. Cu bagajul imens de istorie pe care îl tezaurizau – unii reușind, totuși, să facă publice o parte din mărturiile lor despre anii prigoanei.

Probabil ar fi trebuit să citesc rece cartea lui Sergiu Soica. Mă întreb de la ce generație se va putea citi rece, însă, acest volum. Fără să te gândești că, uite, unul din oamenii pe care îi știi era urmărit și turnat, sau că doamna cu care ai povestit prea puțin cândva, când v-ați intersectat, și care mai avea atâtea să spună, acum nu mai e. Sau fără să te gândești cum erau acești turnători, și pentru ce au ajuns ei să sifoneze la Securitate, și cum îi încăpea pielea cu dubla lor „față” – aceea de pieten sau amic care se bagă sub pielea ta, și aceea de sursă pentru Securitate, într-o trădare ordinară… Și mă întreb dacă va exista vreodată vreo generație care să nu se gândească la „profilul turnătorului”, cu întrebarea „de ce?”…

Citind o astfel de carte, ești ca o pasăre călătoare deasupra unui oraș în care nu îi e sortit să se oprească. Vezi mult mai mult decât dacă ai fi jos, și te întrebi. Și te scârbești. Și te înduioșezi. Acum, știi. (Cât știi). Știi că libertatea (atâta câtă este ea) a venit în 1989. Dar atunci nu se știa când va veni. Știi care e suma anilor pe care i-a făcut Todea în pușcărie, în atâtea ture de arestări și întemnițări. Dar el nu știa, pe când era „bandit” în închisoare, că va veni grațierea din 1964. Și nu știa că, după această eliberare, va fi, mai încolo, după două decenii, închis iar.

Și te înduioșezi, dincolo de toată mizeria pe care o cerni, pentru a vedea aurul ăsta, de speranța lui Todea, exprimată mereu și mereu, cum că Biserica Greco-Catolică Unită cu Roma, din România, va ieși cândva la suprafață, iar. Și te uiți la ani. Și calculezi. Îl auzi, citind cartea, pe Todea spunând, din pușcărie, că se va ajunge, „la anul”, sau „în curând”, la libertate. Și îndoi degetele, numărând câți ani mai erau până la asta. Și nu-ți ajunge o mână, nu-ți ajung două mâini.  Apoi, el iese din inchisoare, și te gândești că s-a liniștit, și că notele de la Securitate îl vor arăta drept un blând cositor de iarbă, și atât, așa cum apare într-o filmare de bătrânețe. Dar nu, el nu s-a liniștit, și, dincolo de siguranța proprie, îl vezi cultivând firava mlădiță a bisericii, și pe mai departe, el având și meritul de a reorganiza ce a rămas din BRU, atât în clandestinitate, cât și după Revoluție.

Cât de naiv! – îți vei spune. Și totuși, cunoscându-i viața, naivitatea lui, existentă uneori și după Revoluție, când credea că revendicările greco-catolicilor nu se vor împiedica de ortodocși, este frumoasă. Este speranța unui om care a avut tăria de a-și păstra visul, ani și ani, purtându-se ca și cum el ar fi după colț și ar putea să se întâmple mâine. Și insuflând și altora speranța, și ținându-i aproape de el, chiar și atunci când, pentru a nu le face mai mult rău, nu era prezent în mijlocul credincioșilor.

Lansarea volumului

La Universitatea de Vest din Timișoara, lansarea cărții despre Todea și Securitate este o seară specială. Nu pentru mulți dar, cred, pentru buni, în compensație. Lectorul Mihai Panu spune că avem în față „o temă sensibilă din punct de vedere istoriografic, prin prisma poziționărilor, mai mult sau mai puțin fericite, în ultimii 27 de ani, privind importanța Bisericii Greco-Catolice în România, și traseul ei în întunecații ani ai comunismului”. El vorbește și despre etica neuitării, care ne ajută să nu repetăm greșelile trecutului, adăugând: „Exercitii de genul celui pe care îl facem în această seară sunt cât se poate de necesare”. În finalul deschiderii, Mihai Panu adăugă: „Adevărul rămâne cea mai pură formă de cunoaștere. Dar și cea mai dură.”

Monseniorul Angelo Narcis Pop ne îndeamnă să lecturăm volumul pe post de meditație. Arată cât s-au străduit informatorii să-l urmărească pe Todea, să fie intimidat și determinat să renunțe la credința sa. Fără să reușească să îl convingă. „Tot răul s-a transformat într-o mărturisire” – concluzionează vicarul general de Lugoj, arătând că felul în care s-au aliniat, una peste alta, notele informative, este încă o reclădire a istoriei.

Înainte de a-i oferi cuvântul autorului volumului, Mihai Panu adaugă că „viața cardinalului Alexandru Todea este o poveste despre principii, despre valori, și, nu în ultimul rând, despre voință”.

Sergiu Soica povestește despre felul în care s-au strâns ideile, pentru ca această carte să existe, despre discuțiile cu PS Virgil Bercea, care îi povestea despre unchiul său și despre inițiativa acestuia ca lucrurile ce se leagă de dosarul de la Securitate al lui Alexandru Todea, pe care episcopul orădean îl avea, să se regăsească într-un volum.

Un lucru ce a fost remarcat de Sergiu Soica drept interesant este felul în care istoria orală se îmbină cu cea a documentelor, el povestindu-ne cum episcopul Bercea i-a vorbit despre modul  în care protopopul de Reghin, Alexandru Todea, a mers la București, să fie sfințit episcop. Ca să ajungă de la Reghin la București, a cumpărat bilete de tren în două direcții diferite, pentru a îi deruta pe oamenii Securității. Soica spune că aceeași poveste, auzită deja de la ierarh, o găsește spusă așa și de către Securitate.

Autorul ne arată că acest volum ajută și pentru a îi informa pe cei care spun că, între 1948 și 1989, BRU nu a făcut nimic ca să-și apere credincioșii. Episcopul Todea trimite memorii Statului, cerând reabilitarea BRU – chiar și din închisoare. El trimite în total 34 de memorii Statului Român, pentru repunerea în drepturi a Bisericii sale. Inițial lui Gheorghe Gheorghiu Dej, dar și lui Nicolae Ceaușescu, și chiar Elenei Ceaușescu, de ziua de naștere a lui Nicu Ceaușescu, sperând să dea, poate, de o mai mare deschidere. Două dintre acele memorii figurează și în acest volum.

Sergiu Soica spune, la prezentarea cărții, despre „frica care a fost mereu lângă acești oameni”, și chiar despre o formă de aparentă paranoie. Ne povestește despre un pulover pe care Todea l-a dat lipsă din camera sa, și despre felul în care acesta s-a dus la Securitate să reclame această lipsă. Hâtru, autorul ne spune că, inițial, citind despre acest lucru, s-a gândit „Cât de paranoic, să meargă să spună că i-a lipsit o haină!” Dar tot el realizează, mai departe, că Todea gândise bine demersul, explicând că nu voia ca acea haină să apară cumva într-un loc necuvenit și să-l incrimineze legat de vreo crimă sau vreun furt.

Au fost 73 de informatori care au raportat despre Todea, și 34 de ofițeri ai Securității ce primeau notele informative și dădeau directivele legat de ce întrebări să i se pună și cum să se acționeze mai departe. O armată de oameni.

Ascultându-l pe Sergiu Soica și statistica prezentată de el, despre zeci de informatori și zeci de gradați ai Securității, plătiți să pândească un om, îmi vine în minte povestea dintre Stalin și papa Pius al XII-lea, când era vorba ca Sfântul Scaun să participe la tratativele de pace din timpul Războiului Rece, când Stalin a  întrebat „Dar câte divizii are papa?” Se spune că, în 1953, la moartea lui Stalin, papa Pius al XII-lea a spus „Acum va vedea câte divizii avem”. Și Securitatea a văzut că Biserica lui Todea a ieșit la lumină. Securitatea și-a schimbat, de atunci, numele, în SRI, a desecretizat dosare. Întrebarea, legată de munca plătiților ei, a rămas, uneori, intactă, și acum: „Pentru ce?”

Mihai Panu spune că vorbește din perspectiva unui outsider, dar care este foarte sensibil la istoria Bisericii Greco-Catolice, și readuce vorba despre frică: „Fricile de azi sunt anxietăți, ce experimenta Todea era frica pură, plenară (…) – e incomparabil ceea ce simțim noi, acuma, din comoditatea sec XXI, față de experiențele atroce pe care le-au avut elitele clericale ale Bisericii Greco-Catolice în acele vremuri”.

Prea Sfinția Sa Virgil Bercea explică celor care nu știau că Alexandru Todea a fost fratele bunicii sale materne, și „persoana ce mi-a marcat cel mai mult viața”. Ne-a povestit și el câteva dintre lucrurile pe care le știa de la primă sursă, din viața lui Todea.

Aflându-ne la Timișoara, ierarhul ne spune că, prin anii 1983-84, de la Vatican se lua legătura cu România, și un cardinal a vrut să-l întâlnească pe Todea. Pentru a-i deruta pe securiști, Todea a mers de la Deda la Constanța și, prin Craiova, la Timișoara, unde, în Dom, a dat de un om îngenunchiat, care l-a luat și dus într-un lan de porumb, unde a stabilit cu respectivul cardinal că voiau să numească un nou episcop catolic în România, și apoi a ajuns Ioan Robu, actualul mitropolit de București, episcop. S-a stabilit și că ultimul episcop greco-catolic, care va rămâne în viață, va sfinți un episcop, pentru continuitate.

S-a ajuns iar la noțiunea de frică și cum Todea spunea că e imposibil să stăpânești frica. PSS Bercea ne dă exemple de alte persoane care fuseseră întemnițate, dintre cunoștințele sale – pentru că au fost prezente la o liturghie, sau pentru că au dus o scrisoare undeva. La ani grei de pușcărie.  Ne spune despre un om care, din decan al unei facultăți de drept, a ajuns vânzător la Plafar. „Valori ale României au fost distruse sistematic, în acea perioadă” – spune el. „Acum încearcă să se oculteze unele adevăruri. (…) Cred că merită acest efort, pentru că uitarea este cea care ucide. Neuitarea este cea care ne dă posibilitatea să mergem mai departe, să facem câțiva pași”.

Un gest frumos din partea ierarhului orădean e că amintește o altă vizită a sa în Universitatea de Vest din Timișoara, povestind că a mai intrat cândva aici, tot la o lansare de carte, împreună cu ÎPSS Nicolae Corneanu. Vorbește despre UVT ca despre „un templu al culturii, al științei și al studiului” – la care, completez eu, s-ar putea adăuga și alteritatea, aplecarea spre cel care nu e primul, spre minoritar, indiferent de care natură este acea minoritate, pentru a îi face auzită părerea și analizate doleanțele.

Ierarhul adaugă că, la acea vizită în UVT, era prezent și episcopul Alexandru Mesian, al Lugojului, care, din diverse pricini, nu a putut fi și acum, în 2017, lângă noi, dar care se bucură și el de această carte, și ne transmite salutul lui.

Intervenția PSS Virgil Bercea a bucurat asistența, încă fiind destui rămași, în Timișoara, cărora să le tresară inima, cu drag, la numele mitropolitului ortodox de pie memorie, Nicolae Corneanu. Ceea ce mi-a dat prilejul ca cele câteva cuvinte rostite să înceapă exact cu evocarea acelei zile de 27 iunie 2008, când, în sala de sub Aula Magna a UVT, s-a lansat Biblia Vulgata – apărută tot sub îngrijirea ierarhului orădean.

Preiau ideea serii, legată de temeri, arătând că frica nu s-a sfârșit, pentru familia lui Todea, nici acum, pe timpul Noii Securități, a SRI-ului. Spunând – nu arătând. Exemplele concrete, spre arătare, vor veni mai târziu, atunci când se va putea – deocamdată e doar afirmația: că și procuratura, și oamenii cu filajul, au rămas ancorați – parte din ei – în practici folosite și pe vremea lui Alexandru Todea, care să te facă să te întrebi „pentru ce?”

Sergiu Soica spune, răspunzând la o întrebare din sală, că șansa BRU de a fi mai vizibilă, cu istoria sa, în marea istorie, ar fi „Să apărem în manualele de istorie, să dispară Esca și să apară câte un cardinal”.

Tot pornind de la o întrebare, PS Virgil Bercea arată: „Din tot ceea ce am primit de la CNSAS, absolut nimica nu am cenzurat. (…) Ar fi interesantă perioada anilor 80, dar ea nu trebuie să ne înspăimânte la ora actuală – e sora Ionela, cu cei trei episcopi. (…) Nu e necesar să nu apară – din contră. Le înțelegem deja prin altă perspectivă”.

Într-adevăr, puncte nevralgice ale Bisericii Greco Catolice de la noi, care încă nu și-au găsit rezolvarea în casa proprie, d-apoi să o vezi (pe aceasta, rezolvarea) în Wikipedia sau în alte medii benigne. Și așa și este, numele surorii Ionela  (în viață, dar trăind extrem de retrasă, la București) apărând de câteva ori în această carte, în ciuda disensiunilor la care s-a ajuns între ea și Todea, ceea ce a făcut ca existența ei să devină un subiect tabu pentru mulți dintre greco-catolicii de azi.

Tot PS Bercea vorbește, invitat de cineva din sală, despre noțiunea de „biserică națională”, perimată astăzi – cum spunea el. „Sunt lucruri depășite, din punctul de vedere al Bisericii Catolice”. El arată că lucrurile evoluează de așa natură că bisericile nu vor mai dori să se cheme „biserică națională”. Nici noi nu dorim”. A continuat să explice detașarea catolică, în ciuda faptului că, până în 1948, atât BRU cât și BOR erau considerate biserici naționale ale României, sugerând că și ortodocșii vor ajunge să gândească la fel. Din spatele sălii a primit un zâmbet nostalgic – aceeași naivitate frumoasă, ca a lui Todea, când visa libertatea. Aceeași deschidere, cu mâna întinsă, spre celălalt, pe care ortodocșii nu o bagă în seamă, ca atunci, în 2008, tot în acest complex de clădiri al UVT, când ne vorbea, de față cu ÎPSS Nicolae Corneanu, PSS Alexandru Mesian și monseniorul Angelo Narcis Pop, despre ecumenismul față de ortodocși. Și, exact ca atunci, cu nouă ani și o lună în urmă, mi-a venit întrebarea: „Și ursul știe?” Atunci am pus-o. Acum, nu.

Se vede că, în ani, la multe am ajuns să avem același fir al gândirii, pentru că replica următoare a ierarhului a fost, tot exact ca atunci, despre ecumenism și erezie… „Ecumenism – sunt mulți dintre ortodocși, unii ușor fundamentali, care spun că e cea mai mare erezie a secolului. Păi dacă ne gândim la noi în Transilvania, la dumneavoastră, aici, în Banat, mai există familie pură ortodoxă, pură greco-catolică, pură română? E așa de relativ! Și atuncea ecumenismul de bază, fundamental, sensul ecumenismului se trăiește acolo, în familie.”

Uneori, naivitatea, dorința de a vedea gânduri bune în celălalt, chiar dacă ele nu există sau există extrem de rar, e dovadă de mărinimie (măcar cea instituțională). Speranța colaborării cu autoritățile, speranța (uneori – și la Alexandru Todea, și la Virgil Bercea) de a nu mai fi urmăriți, dorința de a înțelege și a așeza logic relațiile cu autoritățile statale, cu ortodocșii – aceleași. „Ăștia doi parcă ar fi rude” – îmi zic. Până la urmă, poate chiar există o genetică a naivității bune, a prostiei față de celălalt, invaziv, cotropitor, aberant, o iertare a lui. Și poate tocmai această naivitate șlefuiește cheia speranței ce, până la urmă, cine știe, mai deschide și uși, la finele zilei…

Tot despre conceptul de „național” spune câteva cuvinte și Mihai Panu, explicând că acesta a rămas mic și că, în ceea ce privește relațiile dintre culte, ecumenismul îi pare direcția bună.

Sifonări. O mică parte a lor.

Dintr-un volum de 800 de pagini, e greu să alegi doar câteva fragmente, edificatoare. Am luat, totuși, câteva, din această masă clisoasă de turnătorie. Unde, dincolo de ce spunea Todea despre Stat sau despre Biserică, era urmărit ce mănâncă, ce afecțiuni își tratează, ce cărți cumpără. Cu puține completări, pe lângă, aceste fragmente – își va face, în rest, fiecare părerea sa despre cum a fost cu informatorii și cu cele informate.

Ce rămâne după ce parcurgi un astfel de fragment? Un informator vine, după o discuție cu cineva, cu ideea aceluia, consemnată pentru Securitate: „Todea Alexandru ca și Pop Iosif sunt urâți, îngâmfați, invidioși, imorali” – ar fi spus un preot refuzat de la hirotonire, lucru spus de alt preot sursei, în martie 1970. Și totuși, cine a făcut hirotonirea, cum acela refuzat e prezentat drept preot?

*

„În ziua de 11 august 1946 la slujba religioasă de la biserica grecocatolică, dl protopop Todea Alexandru a rostit o cuvântare prin care a aţâţat opinia publică contra autorităţii poliţieneşti, după cum urmează: „Agenţi secreţi sunt după mine şi vreau să mă aresteze. Aici în biserică se spune numai adevărul, uşile bisericii sunt largi deschise şi poate să vină orişicine să ne asculte. Am suferit 5 ani, vom suferi o lună, jumătate de an, sau ani. Însă, după aceea va fi iar fericire, fericirea noastră /făcând aluzie la regimul manist/” – arată o notă informatiă din 12 august 1946.

*

„În ziua de 10 noiembrie 1946 cu ocazia slujbei religioase de la biserica greco-catolică, dl protopop Todea Alexandru din altarul bisericii a ţinut o predică animată de idei politice anti-democratice. După ce a făcut introducere cu citate din Sfânta Evanghelie, subiectul încetul cu încetul a deviat, astfel a ajuns la un moment dat la descrierea unui ochit.

Vorbea despre ochiul conştiinţei, despre ochiul lui Dumnezeu. Ochi ce face comparaţii în anumite cazuri de mântuire prin acest ochi. Dl protopop Todea conclude cu întrebarea „Cu cine să votăm?”. Frenetic şi plin de entuziasm răspunde tot el. Au „să votăm cu cine ne dictează ochiul”. Deci ochiul conştiinţei, meşteşugit în ochiul din listele de votare.

După terminarea slujbei religioase, toată lumea se întreba ce a fost azi cu părintele Todea.”

Se pare că politica se făcea și atunci în BRU, dar, ca și acum, ceva mai fin decât în BOR.

*

„Raportat cu nr. 1004

din 17 octombrie 1946

E x t r a s 1 7

Copie

În ziua de 10 octombrie 1946 dr. Nicoară Eugen şi cu protopopul Todea Alexandru sau deplasat în comuna natală a lui Todea, Teleac. Unde au făcut propagandă manistă. La câteva zile au mers în acea comună în propagandă B.P.D.-ului18, ţăranii le-au răspuns că lor are cine să le spună, că au oameni mai deştepţi, ca Nicoară şi Todea”.

*

„20 octombrie 1964

Agent: „Marinescu Ioan”

Privind aspectele mai importante rezultate din conţinutul materialelor informative din Dosarul individual nr. 1220.

(…) Tot Todea la întrebarea femeii dacă nu-i nădejde ca biserica să fie liberă iarăşi, a răspuns: „Dumnezeu ştie ce va fi, are toată nădejdea ca pe anul viitor să fie mari schimbări, ca biserica greco-catolică să fie iarăşi liberă. Va începe modestă şi săracă, dar prin suferinţe se va întări, puţini au fost la poala crucii lui Cristos, dar au învins păgânii şi necredinţa”.

Tot Todea a afirmat: „că la Teleac l-a vizitat tot poporul, chiar şi învăţătorii. La Reghin foştii lui credincioşi îl ajută, îl privesc cu drag, îl roagă să-i viziteze. Încă n-a început vizitele ar fi prea multe şi ar produce impresie, s-ar sesiza ortodocşii şi autorităţile, cine vrea să-l vadă poate veni la el”. (…)”.

*

„Primeşte: Locotenent Colonel Bota G.

Sursa: „R. 25” Strict Secret

Data: 07.X.1969

(…) Întrebat de mine despre sora Ionela, a ridicat din umeri. Ce să zic? Sora Ionela e o problemă aparte şi ostiile care au sângerat e o problemă aparte. Nu ştiu ce să zic. Dumnezeu trebuie să aducă dorinţa.

A spus că cele două, ostiile au fost restituite sorei Ionela. El a primit numai o parte din purificatoarele sângerate.”

*

„Sursă de încredere

30.I.1973 Strict Secret

„ E p i s c o p u l T o d e a” 4 2 9

Fire vicleană. Apare rar în stradă. Sfidător în legătură cu sfinţirea bisericii din Teleac. Sabotajul lui din ziua Sfinţirii s-a simţit – la îndemnul lui – lumea nu a mers la biserică – e vorba de adepţii lui. Totuşi sfinţirea s-a făcut. După mine: este un criminal, un sabotor. Unul care urăşte poporul nostru muncitor.

Până când!”

*

„24.IV.1973

100/F. Gh.

Sursă de încredere Strict Secret

(…) (N.n.: Preotul Husar Roman) Mi-a spus că regretă că n-a făcut trecerea la ortodoxie la început, în 1948 şi că dacă ar fi făcut-o atunci, altă întorsătură ar fi luat unificarea bisericească, el ar fi ştiut cum să manevreze destinele bisericii. Are de gând ca în sărbători să meargă la Voiniceni, să-i ceară preotului Somfălean să spună după slujbă, câteva cuvinte credincioşilor, ca un fel de adio. I-am recomandat prudenţă. A făcut şi remarca următoare: „n-avem lipsă de Todea. Avem toate prerogativele în afară de aceea de a hirotoni preoţi. Autoritatea episcopală nu-i necesar s-o recunoaştem în mod public. El nu va merge la Todea. Dacă Todea are nevoie de el, să vină Todea la Husar”.

Târgu Mureş la 24.V.1973 „Liviu Oltean”

Nota Biroului:

Nota este furnizată conform sarcinilor. Husar Roman se află în atenţia S.I. Informatorul a fost instruit cum să procedeze în continuare pentru a se menţine starea existentă între semnalat şi Todea. Prin alte surse şi metode, se vor iniţia măsuri de către Serviciul I pentru adâncirea neînţelegerilor existente între cei doi şi stimularea lor.

– Materialul s-a exploatat la dosarul de urmărire informativă a celor doi. Aspectele se vor exploata şi în cuprinsul unui raport către Direcţia I-a.

Lt. Col. Florea Gheorghe”

*

„30 mai 1973

100/F. Gh. Strict Secret

Sursă de încredere

(…) Todea m-a recunoscut şi m-a întrebat de scopul vizitei. I-am spus că am ieşit din spital şi fiindcă banii primiţi de la el mi-au folosit la medicamente şi spital, i-am adus drept recompensă câteva cărţi şi fiindcă data trecută am uitat să-i mulţumesc pentru darul în bani, acum îi aduc mulţumirile mele. M-a invitat în cameră. Pe masă avea un aparat de radio-tranzistor, oprit din mers, dar se vedea că era fixat înainte de a-l opri pe unde scurte.

(…) „Persecuţia bisericii greco-catolice este unică în istoria bisericii, e de lungă durată, a decedat întreg episcopatul iniţial, a lipsit un act normativ a desfiinţării bisericii. Întreg episcopatul greco-catolic din 1948 a murit cu moarte de martir, exclusiv pentru cauza bisericii. N-a fost nici un compromis, nici o defecţiune de la credinţă. Iată cea mai frumoasă moarte pe care mi-o doresc şi mie, o moarte pentru cauza credinţei”.

(…) Eu am fost de şapte ori în închisori şi nu am tremurat. Husar are momente de slăbire a rezistenţei fizice şi e capabil de trădare a cauzei bisericii. Eu nu-l ocolesc totuşi. Când am fost la Dogaru, la locuinţa acestuia (de altfel nici nu era acasă părintele Dogaru) n-am ştiut că Husar locuieşte în apropiere. Totuşi, este cuviincios ca Husar să se apropie de mine, iar eu nu mă voi îndepărta de el. fiecare răspundem personal pentru faptele noastre şi eu nu voi implica pe nimeni dacă voi fi arestat. Dar se cuvine să păstrăm decenţă în relaţiile dintre noi. Eu am căutat pe episcopul Hossu şi nu el pe mine – deşi poate n-aş fi fost obligat să fac acest pas eu, fiind cu aceleaşi puteri episcopale investit şi poate că prudenţa m-ar fi îndemnat să nu mă expun la lumină. Am făcut-o şi bine am făcut. (…)”.

*

„[1 octombrie 1964]

Excelenţei Sale Domnului GHEORGHE GHEORGHIU-DEJ, Preşedintele Consiliului de Stat al Republicii Populare Române

(…) Sunt şi eu unul dintre episcopii consacraţi după 1948, apoi arestat şi anchetat şi condamnat. Şi am fost pus în libertate prin Decretul Consiliului de Stat nr. 411/1964. Pentru acest fapt, Vă mulţumesc, Domnule Preşedinte, din toată inima şi consider măsura guvernamentală de graţieri ca un act de mare înţelepciune şi un semn că vreţi să vindecaţi rănile şi să strecuraţi bucurii în locul durerilor. Simt şi eu această bucurie, dar mai am o rană în suflet, cauzată de faptul că Biserica Greco-Catolică nu are libertatea legală, deşi nu este nici o lege contra ei, şi astfel eu n-am posibilitatea în ţara românească să fiu preot catolic cu limbă liturgică română, n-am posibilitatea să mă încadrez într-o activitate conform pregătirii şi convingerilor mele religioase. Pentru acest ideal m-am pregătit 25 de ani şi aş fi foarte fericit. Domnule Preşedinte, să înlăturaţi piedica ce stă în calea lui. Aţi rezolvat probleme cu mult mai spinoase, şi-L rog pe Dumnezeu să Vă ajute şi în cazul acesta.”

Ne mai raportăm la evenimente trecute?

Așadar, „citit rece” – spuneam mai sus… Dar în cartea asta descopăr cunoscuți ai mei, prieteni, urmăriți de la naștere, despre care se face referire uneori, nu cu numele, dar știu despre cine e vorba. Îl întreb azi, când scriu, pe unul dintre ei, dacă și-a dat seama cine îi turna familia – spune că despre măcar unul e clar cine era, dar că a fost învățat de mic că aceste lucruri se vor întâmpla. Apoi toate celelalte lucruri, despre Cardinalul Todea, ce mi-au fost povestite direct, de rudele sau cunoscuții lui…

Dacă istorici de după noi vor putea „citi rece” aceste mărturii, îi felicit. Simt, însă, că acel timp încă nu e aici. Și încă am multe întrebări, ridicate de cartea asta – și răspunsurile poate vor veni în timp, din următorul volum legat de Alexandru Todea și Securitatea, din povestirile altora, din alte cărți. Poate volumul următor va fi realizat și cu mai multă grijă pentru explicarea, măcar pe scurt, în josul paginii, acolo unde informatorii prezintă aspecte neadevărate, pentru indicii de nume și localități, care au și inexactități, sau pentru citările incomplete – chiar dacă volumul omagial dedicat lui Todea de episcopul Bercea prezintă fotografii fără să fie trecut anul, acesta nu este un motiv pentru care, la preluarea lor, să nu se încerce, totuși, o plasare în timp. Dar, cu siguranță, un nou volum va fi tot așa de util și binevenit, ca și acesta, în a aduce mai multă lumină în istoria BRU.

Binele nostru personal nu e un fruct pe care să-l mănânci singur. Istoria României, cea din granițele de azi, din ultimii 300 de ani, nu va fi niciodată completă fără istoria BRU. Iar înțelegerea noastră față de o anumită perioadă are, firește, implicat și criteriul proximității, ca la receptarea știrilor din presă. O catastrofă cu 200 de victime, din fundul Africii, va mișca mult mai puțin un cititor din România, față de o deraiere de tramvai, în orașul lui, chiar dacă nu s-a ajuns decât la răni superficiale. Mă întreb dacă, azi, felul în care greco-catolicii au suferit, ceva mai mult de 40 de ani, în secolul trecut, mai poate genera empatie unui școlar, student, istoric sau simplu cititor, ce nu are rude sau prieteni credincioși ai BRU.

De fiecare data când citesc despre o dramă istorică, mă gândesc ce vârste aveau bunicii mei, părinții mei sau eu, atunci când au avut loc, de sunt mai recente. Și cum trăiam noi, atunci, și dacă am aflat despre povestea respectivă, și dacă ne-a adus o clipă de doliu în suflet. Tot așa cum, absolut întotdeauna, de o vreme încoace, când aud despre „dizidența lui Adrian Păunescu” față de autoritățile statale, aduc exemplul cardinalului Todea, și al „magicului an 1964”. Știu puține date din cap, dar anul acesta l-am ținut minte. Marea ieșire din pușcării. Cea fizică.

Atunci când sursa „Liviu Oltean” turna Securității că cineva spusese „n-avem lipsă de Todea”, în aprilie 1973, erau zile reci în Timișoara mea. Un om își câștiga parizerul turnând la Securitate pe alții, departe de noi, în Mureș. Eu mă născusem de o zi, la Timișoara, în Ronaț, prematur. Mama era din Mureș, abia mult după ce s-a dus și ea am aflat că fusese botezată greco-catolică. Tehnic, în acel aprilie 1973, ea era credincioasa episcopului Todea. Nu am auzit absolut niciodată nici un cuvânt de la ea despre greco-catolici. Mă întreb, iar, cu cartea lui Sergiu – oare ea știa? Știa despre pușcăria lui Todea, despre ieșirea din închisori, despre efortul de a ține vie, chiar în catacombe, și Biserica ei? La 9 ani vizitam prima dată Castelul Huniazilor, eram în curte, ridicasem o piatră, ca amintire. Una dintre învățătoare (nu a mea, a mea nu a fost și nu e tâmpită) mi-a spus, ironic: „Doar nu crezi că piatra aia e de pe vremea lui Iancu de Hunedoara?” I-am răspuns: „Nu, pietrele sunt, de fapt, cu câteva milioane de ani mai vechi. TOVARĂȘA”. În anul acela, Todea era arestat iar.

Istoria este un animal ciudat. Pleacă, aproape fără să realizezi, de la o adiere a zilei de azi, aproape imperceptibilă, ca o sămânță de floare-de-piatră, de lângă tine, și nici nu știi când a crescut, și ți-a pus ghiulea de picior, și, mai apoi, te trezești dialogând cu Iona, în burta peștelui. Și a timpului. Fericiți cei care, chiar greșind, în speranțele sau chiar în demersurile lor, au avut, totuși, conștiința că ceea ce fac e, chiar din clipa respectivă, parte din istorie, și că sunt datori istoriei ce se va așterne mai drept, cândva, cu fapte care să-și aibă un loc luminat, acolo.

Ramona Băluțescu

*Volumul „Cardinalul Alexandru Todea în dosarele Securitîții” a fost prezentat sâmbătă, 5 august, în Reghin, la Biserica Greco Catolică Adormirea Maicii Domnului din Cartierul Libertății, la ora 17.00.

This post was written by:

- who has written 4047 posts on Presa Oradea.


Contact the author

Leave a Reply

Please type the characters of this captcha image in the input box

Please type the characters of this captcha image in the input box

  • Se pregătește reînvierea „fabricilor de diplome”!

    România se întoarce, pas cu pas, la anii de tristă amintire în care facultățile erau moșiile unor baroni corupți iar studenții simple vaci de muls. Terenul a fost pregătit anul acesta prin transformarea bacului într-o caricatură cu cifre de promovabilitate „la hectar”, urmând ca „producția” să umple până la refuz universitățile, reconfigurate și ele în „fabrici de diplome”. Legea privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 96/2016 va face ca universitățile să poată înmatricula oricâți studenți doresc și să elibereze oricâte diplome de absolvire vor, fără a mai conta dacă într-adevăr acestea au capacitatea și resursele necesare.
    Avem așadar o imagine a dezastrului total care se prefigurează la orizont în România: justiția rezistă cu greu grupului organizat de infractori din Parlamentul României, economia este deja pusă pe butuci, Guvernul va trebui să găsească metode de a lua „cu japca” bani de la români (nu va lua de la votanții PSD, cei cu ajutor social, ci tot de la cei care muncesc cinstit) iar educația trebuie reconfigurată în așa fel încât să redevină moșia baronilor locali și să scoată pe bandă rulantă „idioți cu diplomă”, votanți de nădejde ai partidului unic.
    Citește mai mult