Categorized | Religie/Culte

Aniversăm. Comemorăm. Constatăm. Doomsday Clock-ul ecumenismului.

Lăsați, nu mai dați goagăl, vă spun eu ce e Doomsday Clock-ul ăla. E ceasul simbolic al unor minți luminate de la Universitatea Chicago, care, din 1947, ne arată cât de aproape suntem, ca umanitate, de a sări de tot în aer. El e setat, de anul trecut, la două minute și jumătate de miezul nopții. De negrul absolut. Ar trebui să existe și un ceas al ecumenismului din România. Pentru că, acum, în ianuarie 2018, avem niște discuții de bifat, legat de minutele de dinainte de negru, care au mai rămas, și de ticăitul firav din ultimii 10 ani.

Ah, și ecumenismul e idea aia faină, și de cele mai multe ori doar teoretică, unde Bisericile creștine se respectă între ele, și încearcă, prin dialog, să reajungă în matca unității universale, păstrându-se autonomia și specificitatea fiecăreia dintre ele. „Ca toți să fie una”, zis mai scurt. Adică nu bau-bau, putregai, erezie și alte „frumoase etichete creștinești”, ca ale unora dintre marii duhovnici ai ortodoxiei românești.

Pentru că ortodoxia românească este, de cele mai multe ori, amenințarea cu misile (tot un fel de Cubă, și BOR-ul) a ecumenismului de la noi. Adică acolo unde creștinii de toate foaitele s-ar putea înțelege bine, apare majoritarul, își numără bănuții din jeb și constată că „nu e bine”. Că se poate mai mult. Și de aici pleacă totul. Inclusiv mutatul limbilor Ceasului Apocalipsei, adaptat la Ecumenism.

Dacă ar exista acel ceas, de care vorbesc, în zona (ne)înțelegerii dintre cultele noastre (și, în definitiv, de ce să nu existe, pornind chiar de acum?), limbile lui nu ar avea o poziție mult diferită de cele ale Doomsday Clock-ului amintit mai sus. Să fim, oare, așa de aproape de „săritul în aer”, ca toleranță și frățească apropiere între oamenii Bisericilor, în România, în 2018, într-o țară presupus democratică (sigur, a „democrației originale” și a corupției certe) și tot presupus (aici luăm în calcul doar ipocrizia) creștină? Părerea mea este că da.

Sigur, momente de referință în saltul minutarelor și apropierea lor de miezul nopții au mai fost, în timp, și 1948, 1964 sau 1989  – sunt ani de o importanță covârșitoare, în care politicul și socialul și-au dat întâlnire, cu garoafă roșie la rever, în ușile bisericilor – sau deasupra catacombelor lor. Dar nici 2008 nu e de lepădat, pentru această înșiruire.

Un eveniment bun din trecut îl „aniversăm”. Stăm așa, cu ochii în perete, nostalgic, și ne gândim „mă, ce fain o fost”. Dacă e de rău, îl „comemorăm”: „În fras, puteam face altfel”. Ce avem, de Boboteaza din 2018, de făcut? Fiecare după conștiință. De privim spre ierarhul Virgil Bercea, al greco-catolicilor orădeni, cred că aniversează ceva. În schimb, colegul lui, episcopul Sofronie Drincec, comemorează aceeași chestie, care a făcut să-i treacă vîsla unei caterisiri prin păr. Cât despre Felix Koppelman, care conduce Comunitatea Evreilor din Oradea, pe el l-am întrebat direct. Vorbim, așadar, despre ianuarie 2008, când ierarhii deja pomeniți sfințeau împreună Crișul. Și despre tot ce a urmat.

– Domnule Koppelman, suntem la 10 ani de la mult discutata sfințire a Crișului, oficiată de episcopii Drincec și Bercea, de unde a început ultimul mare scandal al ecumenismului românesc, continuat cu împărtășania, la greco-catolici, a mitropolitului ortodox Nicolae Corneanu. O idee bună s-a transformat în ceva catastrofal, în ochii unora. Sunteți unul dintre ”arhitecții” ideii inițiale, cu sfințirea. Cum vedeți, acum, rezultatul la care s-a ajuns, acela ca ortodocșii să impună ca nici un gest liturgic să nu se mai facă, de către preoții lor, împreună cu preoți ai altor culte? V-ați gândit vreodată că s-ar putea ajunge așa jos?

– Să știți că, până la urmă, n-a fost așa de dramatică treaba. Pe moment a făcut un ecou mare, dar apoi n-a pățit nimeni nimic. Eu am făcut atunci un referat la nivelul cel mai înalt. Episcopul Drincec se aștepta să fie trimis la mănăstire, să-l schimbe – ei, nu i-au făcut nimic. La prima vedere, prima reacție a fost destul de neamicală, deloc pozitivă, dar, după niște discuții, lămuriri ale situației, problema s-a închis într-un mod foarte echitabil și prietenesc.

–  Poate pentru Drincec. Dar nu și pentru toți preoții și credincioșii ortodocși, care au fost opriți, de atunci, de la acte liturgice făcute împreună cu catolicii sau cu alții.

– De asta n-am cunoștință, eu mă pot exprima legat de ce e acum în Bihor. După faza respectivă, eu am înțeles că totul este în regulă, și nu a avut nimeni de suferit. M-am simțit dator să-i împac – una din faptele bune ale unui evreu e să-i împaci pe  doi care au o problemă. Diviziune eu nu concep, religia noastră e pentru fuziune. Orice scandal trebuie să se aplaneze până la căderea soarelui. Trebuie pornit în fiecare dimineață cu capul sus, pentru înțelegerea oamenilor.

L-am asigurat pe Felix Koppelman că „Pravila Neagră” există, și i-am oferit linkul de pe Basilica. Devenea inutil să-i pun, deocamdată, ultima întrebare: „Cum vedeți rolul patriarhului Daniel în poveste? Reamintesc că, la judecata ierarhilor Corneanu și Drincec, atunci când s-a văzut clar că ei vor scăpa nepedepsiți, în urma votului Sinodului BOR, a apărut brusc Pravila Neagră, rod al strădaniei excesive a patriarhului, pentru ca problema să primească și un codicil mulțumitor anumitor grupuri de interese.” Inutil, până interlocutorul se va fi informat, păstrându-se întrebarea. Dar acești 10 ani post-Criș&împărtășanie nu au trecut fără urmări.

Ce se întâmplă acum între majoritari și Bisericile celelalte, mai ales în eparhiile afectate de sfințirea & împărtășania pomenite mai sus?

Sofronie Drincec se ferește ca de dracu’ de cuvântul cu  „e”, „ecumenism”, după ce a trecut printr-o judecată care era cât pe ce a-l readuce printre medici (studiile serioase pe care le-a făcut sunt pentru a deveni medic de medicină umană), a sărit din barca Mitropoliei Clujului în cea a Sibiului (nu că mitropolitul Laurențiu Streza l-ar iubi mai mult), mai pomohăcește din când în când câte-un lucru minor pe la Mănăstirea Izbuc și, după ce nu i-a ieșit cu plocoanele pentru patriarh, pentru a căpăta scaunul de mitropolit al Banatului, a rămas să împărățească doar peste Bihor, unde, din când în când, este călcat de către DNA, iar cadou de Crăciun, de ultimul Crăciun, a primit de la angajații lui de la Bazilica Travel o delapidare de binișor peste 100.000 de euro, care a ajuns și la urechile patriarhului, și pe care Drincec încearcă din răsputeri să o ascundă prin târg, să nu se pomenească iar cu procuratura pe cap. Când să ai timp, cu așa preocupări, de oamenii sărmani, de comunicare, de ecumenism?…

Virgil Bercea a devenit vânatul mai multor copoi, pe lângă turma proprie de căpușe. Piscălit de DNA cu un proces în care are rol de postament pentru un vas art nouveau unde „lovitura de bici” este îndreptată spre fostul primar al Beiușului, teoretic, ierarhul plătește greu credulitatea pe care o are în oameni. Din când în când, mareea ecumenismului îl prinde între alge stătute, iar ortodocșii se laudă prin străinătățuri cu prieteșugul cu el, pentru a se smiorcăi pentru biserici de la catolici și reformați, pe-acolo, pe când, acasă, în România, încă țin lacătele pe bisericile greco-catolicilor, inclusiv în Bihor și Sălaj, teritorii canonice ale lui Bercea. A se remarca grija cu care claritatea este mânuită de un ortodox specialist în efecte, în o fotografie de la Munchen din septembrie 2011, astfel încât să fie clar că ierarhul catolic + patriarhul Daniel = love. În definitiv, și Abel și Cain au fost frați…

Oricum, toate mizeriile astea nu l-au oprit pe Bercea din a-și duce mai departe „extravaganța” de a-i ajuta pe cei în nevoi, de la groapa de gunoi a Oradiei, din cantinele săracilor sau din sate pierdute, neîntrebând niciodată pe cei ajutați ce culoare are credința lor.

Nicolae Corneanu, bunul ierarh al Banatului, s-a dus dintre noi, în septembrie 2014, la șase ani după ce fusese judecat ca un câine care a sărit gardul, de nenorocitul căruia îi dăduse o pâine, Daniel Ciobotea (și căruia nu i-a rupt gâtul – a se citi „ascensiunea”) la timp. Ciobotea a fost cel care a adus Pravila Neagră între credincioși, dând fibrilații „Ceasului Apocalipsei Ecumenismului din România”, de la cât o fi fost, la cu două minute înainte de miezul nopții. Este creația lui. Dezbinarea lui. Ipocrizia lui.

Corneanu a fost singurul ierarh ortodox (evident că ortodox, că doar comuniștii nu au pasat posesiunile greco-catolicilor înspre penticostali, după 1948) care a dat bisericile catolice înapoi, stăpânilor lor de drept. A fost cu adevărat un promotor al ecumenismului, din inimă, nespoit, iar moartea lui, deplânsă de toate comunitățile religioase din Banat și nu numai, a împins și ea minutarul ceasului nostru sumbru.

În locul lui a venit Ioan Selejan, care încă mimează destul de bine ecumenismul local, dincolo de unele aberații care au venit cu el: tăiatul-panglicilor-viteză și discursul-în fața-reflectoarelor-în-timp-ce-hrănim-săracii, cu bonus în ideea ce a conturat monstruoasa Coaliție Pentru Familie, o jucărie pe care i-o furase patriarhului, tot pentru imagine. Cei care am crezut că va fi un continuator al lui Corneanu am luat, parțial, țeapă. Dar măcar mai mănâncă și câte un sărac, în urma lui, după ce pleacă presa.

În Eparhia Greco-Catolică de Lugoj, condusă de Alexandru Mesian, ierarhul care, pe lângă nunțiul acelei vremi, a mai fost de față în 2008, când cu împărtășania lui Corneanu, se așteaptă, de o vreme, schimbări la vârf, din cauza vârstei episcopului. Din păcate – pentru că a rămas singurul ierarh asumat latin dintre greco-catolici, conducându-și eparhia cu respect constant față de ecumenism. În locul lui se așteaptă să vină sau un individ care trebuia scos deja de multă vreme din biserică, pentru că a fost condamnat pentru omucidere, Buboi Gabriel, fie vreun alt „ghiocel” asemeni lui…

Și vin „octavele de rugăciune pentru unitatea creștinilor”, în ianuarie, și Drincec își trimite oamenii caterisibili la eveniment. Și-și îmbracă diverse textile apropiate de piele, invers (nu e metaforă), pentru a nu prinde vreun deochi, ce să se lase cu apropieri necanonice de DNA, sau cu alte minuni. Și se prefac toți că se înțeleg excelent, cât timp reflectoarele sunt pe ei.

DAR dincolo de reflectoare, ecumenismul din România suferă mai rău ca un pacient cu probleme renale în lipsă de transplant. Minciuna și fățărnicia sunt evidente, stratul de sulemeneală se desprinde în straturi de pe obraz. Nu, nu mai există ecumenism, dinspre ortodocși spre ceilalți, în ciuda pupăturilor dintre unii ierarhi inter-regn, sau inconștienți sau fățarnici, sau a declarațiilor de fațadă. Nu se mai așteaptă decât ca Daniel Ciobotea să fie schimbat de către altcineva, când va fi. Va schimba acela regulile de acum? Puține speranțe. BOR a ajuns un templu al Mamonei, care probează măști.

Ecumenismul real a ajuns ca o floare de colț dintr-un ierbar de demult. Se găsește de vânzare și aici, printre noi, la florării cu ștaif, din semințe din plic. Dar nu e cel real. Cel real, cu petale albe, s-a dus. E doar un fapt istoric. Și lucrurile au început atunci, în ianuarie 2008, de la un gest frumos, întors pe dos ca o mănușă ruptă, de către indivizi de genul mitropolitului Bartolomeu Anania, care spunea, despre Corneanu, că ar fi confundat împărtășania cu borșul de urzici de primăvară. Felicitări ortodocșilor, pentru strădania cu care distrug învățăturile lui Iiiiisus al lor. Doar măcar haideți să nu ne mințim: dinspre ei, ecumenismul a murit. Requiescat in pace.

Ramona Băluțescu

This post was written by:

- who has written 4179 posts on Presa Oradea.


Contact the author

Leave a Reply

Please type the characters of this captcha image in the input box

Please type the characters of this captcha image in the input box

advert

Jurnal de pe frontul neputinței

Indivizi lunecoși, cu cefe late, la costume, aleși pentru a-i reprezenta pe cei mulți și a duce cetatea spre bunăstare, sunt preocupați doar de propriul lor bine, caută modalități pentru a fura fără să fie prinși, iar dacă sunt prinși, să scape cât mai ieftin. Toate acestea în timp ce marea masă de manevră este ținută din bici, cât mai needucată cu putință pentru a nu cere socoteală, a nu se revolta, a nu deschide ochii.
Avari și inculți, incapabili să lege două vorbe, mint prostimea că România este o mașină de lux când, de fapt, e un hârb gata-gata să se dezmembreze la cea mai mică curbă. Cum să ai creștere economică de peste 5%, cea mai mare inflație din UE și să te împrumuți ca pe timpul crizei economice?
Ziua de mâine a celor, din ce în ce mai puțini, care țin în spate tot scheletul hidos al hienei numită stat, este amanetată de bișnițarii de moravuri ușoare puși în fruntea țării. Naționalizarea pensiilor private înseamnă de fapt confiscarea unui viitor ceva mai bun. Distrugerea și otrăvirea prezentului nu este suficientă, trebuie eradicată și șansa unui viitor mai bun.
Grupuri de oameni needucați dar cu influență, cu idei demne de evul mediu, vor să impună tuturor, ceea ce ei cred că este normalitate. Preocupați nu de rata mare de șomaj, de situația economică dezastruoasă, de mortalitatea infantilă, nu de familiile care au probleme sau de cauzele care îi fac pe tineri să nu mai întemieze familii, nu de copilele care devin mame în clasele primare, nu de copiii morți din fașă pentru că nu au fost vaccinați, ci de cine cu cine împarte cearceaful.
Rezultatul? Plecăm și nici nu mai vrem să știm unde e țara asta pe hartă. România este a doua țară, după Siria, ca număr de emigranți în Europa. Iar la noi nu este război.

Citește mai mult