Categorized | Educatie, Reportaj

Filosoful de la Merito

…că, altceva, ce ar putea să fie unul care ia judecata copiilor, și o duce spre locuri mai altfel decât înainte, mai bune, mai luminate, decât un filosof?… Unul care se împotrivește epocii, demagogiei, ipocriziei, non-valorii, și-și pune elevii să-ți gândească detașarea de rău, să-și formeze ei înșiși un set de reguli ale binelui. Așadar, despre ce face frumos profesorul Doru Căstăian, din Galați, premiat în cadrul Proiectului Merito, de recunoaștere a excelenței în educație.

Aș putea spune „Căstăian, prietenul nostru”, deși ne desparte o țară, și deși nu ne-am văzut decît o singură dată față către față, la Timișoara, și uite că nici pozele alea de atunci nu le găsesc, să certific ce spun. Dar nu asta contează. Contează, cred eu, că profesorul Doru Căstăian este unul dintre oamenii cu care, dacă te intersectezi, indiferent cum, cu onestitatea spiritului, îți devine prieten, și dacă te-ai afla constant la o mie de leghe.

Remarcabilă ideea celor de la Echipa Merito, și fain (cum spunem noi, când punem peceți de bine, în vestul țării) și materialul scris deja despre el, înainte de a i se oferi distincția Merito pentru profesori buni. Profesori aparte. Profesori care influențează destine. E tot ce trebuie. Doar că, prieteni și într-ale filosofiei fiind, cu Doru Căstăian, o să-mi îngădui o glumă, ca justificare a textului meu: „tot ce nu e prea mult, strică”. Și nici măcar nu am spus-o eu – e un principiu ce, uneori, ajută. Atunci când e vorba de oameni aparte. Iar Doru cere acest strop în plus.

Nu îl cere el. Cu modestia celui ce s-ar ascunde în gaură de șarpe, atunci când este vorba despre el, sau măcar cu autoironia celui cu simț al umorului dezvoltat, Doru Căstăian și-ar împinge elevii în față. Și e bine să fie așa. Dar, dincolo de ei, doresc să pun și eu ceva în plus la povestea despre profesorul bun. Pentru că acum e prilejul. Și pentru că, altfel, probabil ar rămâne nespus.

Așadar, avem una bucată profesor filosofie (sau de pachet socio- – nu îmi e extrem de clar cum se numesc materiile astea, acum) și un liceu, Liceul de Arte Dimitrie Cuclin din Galați. Ce predă Doru, acolo? Ei bine, de aici începe kalimera. Dacă mă întrebați pe mine, el predă cum să fii om. Ceea ce este mare lucru. Predă despre cum să îți pui întrebările esențiale ale vieții, și să găsești răspunsuri. Despre a face bine în jurul tău, rupând ceva din tine, dacă este nevoie. Și despre lumina din cărți.

Dacă e cineva la care mă gândesc, la eticheta de „omul care aduce cartea”, e Doru Căstăian. Care știe cum să arate, prin exemplu personal neforțat, prin anecdote, prin cronici, prin traduceri, prin caricaturi pe pagina lui de Facebook, că viața e ceva ce e bine să curgă printre cărți. Nu ale feliei lui (deși în „felia lui” intră mai tot), ci cărți, marile cărți ale omenirii, apoi cărțile descoperirilor, ale frumosului, ale eticului. Cum spuneam: aproape toate. Toate cărțile bune.

Îl văd recomandând cărți de știință cu aviditatea cu care unii își pozează cina, înainte de a o devora. Și nu e sterp drumul, cum fiul lui deja îi urmează pașii, și cum elevii cu care se intersectează la școală cresc povestind despre cum le-a modelat viața profesorul lor din liceu.

Probabil și „profesor de a gândi” i se potrivește. „Profesor de prietenie”. Sau „profesor de a aduce viitorul mai aproape”. Zâmbiți. Vi se par categorii de necuprins într-un nomenclator. Și totuși… Să ne păstrăm zâmbetul încă o clipă, până ne vom cerne prin sita devenirii numele profesorilor noștri, ai fiecăruia dintre noi, care ne-au ajutat să fim oameni. Sper din tot sufletul că veți găsi ceva de pus pe lista asta. Uite, eu am învățat despre cum să îmi îngădui sinceritatea frustă, în ce scriu, de la un profesor american, Harry Morgan, de la Jurnalistică. Și logica viului, care m-a dus la a scrie mult pe medicină, de la profesorul de biologie din liceu, Doru Cotuna.

Dar tot acolo, în liceu, timp în care se pune mortar pentru a se ține cărmizile între ele, am învățat despre societate, despre valoare, despre corectitudine și despre cinste de la diriginta mea, profesorul de română Rodica Ghidău. Cândva, încercând să schițez un interviu cu ea, am întrebat-o „De ce ne-ați învățat să fim cinstiți și corecți, într-o lume care nu mai apreciază lucrurile acestea?” Mi-a răspuns „Și azi tot așa aș face-o”.

S-a întâmplat că nu am putut publica niciodată materialul acela – mi se părea mereu că e prea puțin, pentru un om strălucitor. Pun acum, aici, măcar replica aceasta. Pentru că sunt, îngemănate, lucruri care se spun greu, despre oameni frumoși – există mereu teama că nu ne-am găsit cuvintele bune, că lucrurile alese a fi dezghiocate sunt prea puțin.

Și totuși, până viermele mărului pe care vreau să-l împart cu voi nu mă dă îndărăt, cum că ar fi puțin sau neavenit, vă povestesc despre o iarnă, în care Doru și-a mobilizat copiii să ajute. Pe cei de la școală, pentru că băiatul lui era încă prea mic.

Îmi scrisese o cunoscută de departe că s-a pierdut tatăl ei. Era necăjită, nu știa ce să mai facă, era Crăciunul și cei de la poliția din Galați, unde se pare că ajunsese tatăl ei, plecat dintr-o localitate din apropiere, nu prea aveau chef de căutări. După discuții cu ofițerul aflat în tură, și cu superiorul lui, care petrecea, acasă, l-am mobilizat pe Doru Căstăian, liasone officer-ul meu, când e de făcut ceva bun în acea parte de țară. L-am rugat să facem foi cu chipul bătrânului, cu datele de contact, și să vedem de le putem răspândi pe străzi.

Era Crăciun, deci vacanță, și totuși Doru a reușit să mobilizeze o mână de elevi care au împânzit Galațiul cu afișele acestea, care dublau (poate chiar cu mai mult succes) munca poliției de acolo. Au fost zile în care familia bătrânului a sperat un pic mai mult, datorită implicării elevilor de la Liceul de Artă. Speranța contează enorm, atunci când zilele trec greu, și când simți că ajutorul nu vine de acolo de unde ar trebui, după regulile societății.

Bătrânul nu a fost găsit în viață, din păcate. Dar a fost atâta de important că un profesor și niște tineri au lăsat deoparte sclipiciul și țipla colorată ale zilelor de sărbătoare, pentru a ajuta o familie disperată, pentru care clipele contau altfel… Nu există manual pentru lecțiile acestea, există doar har al profesorului, care trage copiii în bine, după el, în viață. În cea adevărată.

Am săpat vreo două ore în pozele lui Doru, de pe Facebook, pentru a-mi găsi fotografiile de la Timișoara, și nu am dat de ele. Dar mi-am adus aminte de atâtea și atâtea momente și discuții dintre noi, de clipe în care ne bucuram de bucuria celuilalt, mi-am amintit tristețile pe care le împărțeam, public sau privat. Un șir lung de întâmplări, rimând și cu marile sau mai micile întâmplări ale lumii în care trăim, precum și de-ale noastre, dintre cele pe care le scrii doar pe privat, le scrii șoptit, și doar celui care știi că-și va apleca urechea literei de răspuns spre tine.

Și mi-am adus aminte de alte campanii în care Doru s-a băgat, în care a lăsat programa „chestiilor ălora” pe care le predă la școală deoparte, și le-a vorbit copiilor despre ce doare, ce arde, ca moment, ca loc, ca respirație angrenată la respirația lumii. Campania pentru un elev al lor, bolnav, care avea nevoie de mulți bani, ca să se trateze. Sau discuția despre valoarea vieții unui om, atunci când cineva care pentru mulți contează doar ca statistică, un om fără casă, de pe stradă, „un boschetar” a fost omorât în Galați, incendiat cât dormea, apoi… apoi s-a sfârșit…

Poze, momente, amintiri – au fost două ore în care am selectat câteva fotografii, dintre multele care ar fi putut fi folosite aici, despre profesorul Doru Căstăian, dirigintele, modelul în viață, părintele, prietenul. Portrete ale lui Doru făcute de elevii lui, ca dar din ceva ce, poate, va fi darul lor cel mai mare, peste ani, caricaturi postate de el, primite de el, de zile de naștere sau obișnuite, atitudini ale lui, realizări, clipe de suflet. A fost greu de ales și, ca să fiu onestă, l-am întrebat pe Doru dacă ar vrea să arunce o privire, să nu-mi bată obrazul, după. Mi-a spus că nu, că are încredere, că, de sunt puse acolo, sunt publice și e ok.

Eu am oroare de mărțișoarele duse „obligatoriu” învățătoarei, de 1 martie. De aș fi învățătoare, aș găsi o modalitate să „pasez” ceremoniile care au ajuns obligație. Care încolonează copiii, ca pe niște oi, sub patrafirul lui „trebuie”. Și, pe scara creșterii, de aș fi profesor, „când o să cresc mare” (și, într-o zi, se va întâmpla și asta, poate și din lipsă de prea multe „măriri” în domeniul meu), o să vreau să fiu ca Doru. Și anume, ca, de e să fie ceva sărbătorit, să fie atunci când celălalt, elevul, simte, și după cum simte, și să fie ceva care să aducă a „împreună”, nu a plauri de singurătate, a „eu” versus „voi”. Dacă va fi loc, în a merita asta.

„Civism”. Cred că așa se mai cheamă ceva din ce predă Doru la școală. Atâta doar că, la acest profesor, școala nu se termină în timpul și cu substanța indicate și sugerate de fluturașul de soldă. Pentru că nici om nu ești doar atunci când te afli în spatele catedrei. Și cineva trebuie să te învețe, atunci când îți strângi calciul pe oase, cum să nu rămâi cartilagilos. Despre toate acestea este Premiul Merito, decernat, acum câteva zile, și profesorului gălățean Doru Căstăian. Într-o societate strâmbă, un profesor ce leagă araci. Un filosof. Atât de drag tuturor.

Ramona Băluțescu

This post was written by:

- who has written 4203 posts on Presa Oradea.


Contact the author

Leave a Reply

Please type the characters of this captcha image in the input box

Please type the characters of this captcha image in the input box

Jurnal de pe frontul neputinței

Indivizi lunecoși, cu cefe late, la costume, aleși pentru a-i reprezenta pe cei mulți și a duce cetatea spre bunăstare, sunt preocupați doar de propriul lor bine, caută modalități pentru a fura fără să fie prinși, iar dacă sunt prinși, să scape cât mai ieftin. Toate acestea în timp ce marea masă de manevră este ținută din bici, cât mai needucată cu putință pentru a nu cere socoteală, a nu se revolta, a nu deschide ochii.
Avari și inculți, incapabili să lege două vorbe, mint prostimea că România este o mașină de lux când, de fapt, e un hârb gata-gata să se dezmembreze la cea mai mică curbă. Cum să ai creștere economică de peste 5%, cea mai mare inflație din UE și să te împrumuți ca pe timpul crizei economice?
Ziua de mâine a celor, din ce în ce mai puțini, care țin în spate tot scheletul hidos al hienei numită stat, este amanetată de bișnițarii de moravuri ușoare puși în fruntea țării. Naționalizarea pensiilor private înseamnă de fapt confiscarea unui viitor ceva mai bun. Distrugerea și otrăvirea prezentului nu este suficientă, trebuie eradicată și șansa unui viitor mai bun.
Grupuri de oameni needucați dar cu influență, cu idei demne de evul mediu, vor să impună tuturor, ceea ce ei cred că este normalitate. Preocupați nu de rata mare de șomaj, de situația economică dezastruoasă, de mortalitatea infantilă, nu de familiile care au probleme sau de cauzele care îi fac pe tineri să nu mai întemieze familii, nu de copilele care devin mame în clasele primare, nu de copiii morți din fașă pentru că nu au fost vaccinați, ci de cine cu cine împarte cearceaful.
Rezultatul? Plecăm și nici nu mai vrem să știm unde e țara asta pe hartă. România este a doua țară, după Siria, ca număr de emigranți în Europa. Iar la noi nu este război.

Citește mai mult