Categorized | Reportaj

Poveste despre felul în care îți bea îngerul din vin

O vreme tac. Ca să ascult cum se stratifică-n mine ideea asta frumoasă, cu îngerul care bea din vin. N-am apreciat niciodată lucrurile care cresc din sămânță drept în sus. Am căutat, în toate, efortul, transformarea, ieșirea din piele și continuarea drumului în pantofi noi. Îmi plac granițele. Mă fascinează granițele. Și trecerea lor – uneori nu în cel mai canonic mod.

Râdeam, zilele trecute, amintindu-mi, cu cineva, o vorbă nu chiar din bătrâni, dar înțeleaptă, pe felul meu de viață: „Tot ce nu e prea mult strică”. Sunt aparte granițele – pentru unii reprezintă frică, precum sentimentul pe care ți l-ar da, să zicem, două mari plăci continentale, plecându-se una alteia în înclinarea stabilită clar de geologi, a planului Benioff, în zona de subducție, de unde vin pe lume cutremurele.

Dar granițele sunt și locurile de îngemănare, de prieteșug, de tandră atingere, chiar, de mărginire care definește, de piele, de coajă a fructului, de încadrare. Așa e și cu îngerul nostru, ce-și curăță, acum, încurcat, penele de la o aripă, cu paiul. A furat din băutura noastră de muritori, dincolo de nectarele și ambroziile lui, de dozator divin. Iar fapta lui a primit un nume, aici, jos, și asta îl nedumerește. Și un înger nedumerit e aproape un înger câștigat de partea ta.

Nu mi-am făcut o meserie din deturnarea îngerilor de pe coama lor de deal, a orbitei. E doar că ideea aceasta, a întregului foșnitor și luminos, care, măcar pentru o clipă, nu mai rămâne întreg, mă interesează. Lucrările graniței, ale mirării că s-a ajuns la bunul sfârșit al executării, sunt mai importante dect câștigul de serie. Podul lui Saligny, de la Cernavodă, podul din Mostar, al arhitectului Hairudin – toate, povești ale încercării limitei cu degetul, pe care ar fi frumos să le deja știți.

Ei, și vine îngerul ăsta, și-mi intră în viață ca Rapidul 12 de mai demult, în Gara Timișoara, și mă uit la el cu simpatie, ca la oricare înger în care nu cred, dar căruia îi aloc, pe termen limitat, un spațiu ideii de fiire. Îmi convine îngerul acesta care și-a muiat boticul în sticla mea. Veți spune că îmi doresc să-l cobor, ca orice ticăloasă de femeie de față cu ceva sfânt – dimpotrivă, îmi doresc să mă urce. Ca grantul de încredere oferit Mariei Magdalena de către Isus. Pentru că această împuținare leagă. Și poate chiar zidește.

De fapt, vorbesc despre sticla care începe să scadă, din fața mea. A trăit atâtea, în coaja ei transparentă, din anul acela în care strugurii de pe vița din sud, dintr-o Italie cu mai mult soare decât și-ar putea imagina un om niciodată îndrăgostit, au ajuns în teasc și ne privesc, din viața lor a doua, din acvariul semi-transparent. Au venit revoluții, incendii, războaie, Europa și-a schimbat fața de câteva ori, dar vinul captiv în sticlă, ca perla în carnea scoicii, n-a făcut decât să-și adauge noi straturi de aromă la panoplie. Liniștit. Tăcut. Așteptând momentul de glorie din viața sa. Împlinirea. Transsubstanțierea – aș putea spune, chiar.

Și aici vine îngerul. Sătul să își șurubărească nimbul, sau, poate, obosit, într-o zi cu mușteriii prea ocupați de daraverile lor. Nimeni nu spune că e ușor să fii înger. Că nu obosești, că nu-ți vine să te revolți. Până și șeful îngerilor se spune că-și întreba, cândva, superiorul, de ce a fost părăsit. Exact acolo începea omul, cu întrebarea asta. Și zdroaba îngerului, de dinainte de somn, cu gura de lichid furată.

Pentru că, după câte mi se spune, îngerii fură puțin câte puțin, nu în ani ci în zeci de ani, din băutura noastră muritoare. Sau poate nu ea este muritoare, ci numai noi rămânem muritori, în urma ei, atunci când ea are ciudata răbdare de a depăși deceniile, uneori chiar secolele. Și vinul îmbătrânește: uneori frumos, alteori mai puțin frumos. Și nu știi despre lucrările lui, decât abia la degustare. Dar, dincolo de asta, e îngerul care s-a săturat de liniara sfințenie și a luat o gură din vinul tău bătrân, să-și mai așeze ziua. Nu mult, să nu-ți facă pagubă, nu mult, ca, poate, la mai puțină atenție să nici nu vezi. Dar și îngerul e om, uneori, și tristețea lui, întinsă în timp, crește, și, într-o zi, lipsește de-un deget în sticla uitării. Și tot ce trece de-un deget (care atinge, sau nu, un alt deget, așa cum ar fi menirea lui de neiertat) ar trebui să poarte un nume. Și așa s-a ajuns la „băutura îngerului”.

Pentru că noi, muritorii, dăm nume frumoase celor care ne amărăsc sau ne fac pagubă. Spunem că cioburile aduc noroc, că înmormântarea, în zi frumoasă, arată că celui dus nu i-a părut rău să moară. Iar ”băutura îngerilor” compensează, atâta de frumos, ce moare, în timp – ce-i drept, mai mare – în sticla ce a îmbătrânit frumos. Este un scăzământ al naturii, care a fost numit după scăderea îngerului, atâta de simțitoare. Și nu te mai necăjești, când ai dat și altuia din licoarea ta. Aproape ai câștigat un companion de pahar. Care e important – mai ales când viața te face să bei singur…

A băut îngerul înaintea ta – asta nu îl coboară, doar îți binecuvântează, cu buze diafane, toată urma ce se întinde pe clipa imediat următoare. Va fi bine. Ce torni în pahar te va îndemna să culegi urzici, din nou, la limita aceea a ta – cu puțină grijeală nu va rămâne loc de nimic rău pe marginea aceasta a drumului tău. Doar te vei întâlni, pentru o vreme, cu un alt eu al tău, ceva mai deschis, ceva mai adevărat, și vei zâmbi. In vino veritas – spuneau romanii. Ai curaj pentru adevărul tău? Ai răbdare? Ai destulă lumină agonisită pentru-ntâlnirea cu îngerul tău, scoborât de pe umăr, să te ridice la rang cu el, lângă două pahare?

Da, știu, am reușit să umplu o pagină și jumătate de word pe ideea furtului îngerului, în ce privește vinul vechi – poezie și filosofie, îngemănate. Și e ceva rău în asta? Până la urmă, e așa de frumoasă ideea numelui pe care oamenii l-au dat, compensatoriu, acestei lipse: băutura îngerilor. E partea care lipsește, în sticlele închise, după o vreme – după zeci de ani. Atâta îmi exlică interlocutorul meu, Fabio, și totuși, ce prilej extraordinar de a gândi puțin pe marginea subiectului! Zâmbesc. Îmi place îngerul care bea. E aproape ca și cum l-aș fi lăsat câteva minute să existe, până am scris asta. O ultimă idee, pentru canoniștii extremi: îngerii nu se des-îngeresc prin atingerea cu viciul, ci se reîntrupează, în matcă nouă, cu accentul pe tot binele făcut, care s-a hodinit, o clipă, așa. Asta e tot.

Nu sunt o băutoare. Sunt o colecționară. Una mică. Bănuiesc că pot bate la ușa asta de la 100 de sticle în sus. Faptul că ating, acum, sticle, că le privesc cu lumină în spatele lor, că le clatin și le studiez cu mirare nu mă face să mă întreb asupra gustului sau buchetului lor. Pur și simplu prefer partea poveștii, a legendei personale atât a sticlei individuale, cât și a meseriei. Pentru că e și asta o meserie, să colecționezi alcool.

E ca și cum ai avea o panoplie cu arme vechi – nu este neapărat musai să le și folosești. Sau o colecție de monede romane, care numai de rest la Kaufland nu mai pot servi (deși mă obseda cândva ideea unui happening prin care să fac să recircule, măcar un strop, o astfel de monedă): a tezauriza valoare aparte, cu istorie, cu poveste este altceva. Exact despre asta vorbim, dincolo de aspectul implicit pentru unii, al… beerii. Despre a avea.

A avea este, iar, o acțiune despre care s-au scris tomuri de filosofie. Cinstea și întâmplarea de a ajunge stăpân al lucrurilor te face să le și domini esența, cu adevărat? Te înnobilează cu ceva? Sau până la urmă nu ești decât un încredințat, din partea cerului, să servești drept călăuză, prin timp, unor valori mai mari, mai aparte decât tine, în afara ta, și cu care nu ești sortit să interacționezi efectiv? Nu știu. Știu că aici mustește povestea. Că am în față o hrubă de tezaur mai aparte ca a unei bănci elvețiene sau din Insulele Cayman. Am viață.

Fabio și Doina mă primesc extrem de cu prietenie. Am povestit puțin cu ei, la telefon, înainte de a ne vedea, în localitatea mică și liniștită din vestul României, unde s-au retras. Nu contează unde: acolo unde poți respira lejer, unde poți crește plante frumoase într-o droaie de ghivece și poți să-ți întinzi colecțiile într-o casă confortabilă. Iar ei exact asta au făcut. Fabio este italian dar a ales să-și petreacă viața în România, alături de Doina. Și, ca orice om care ia în serios o mutare, a venit și cu lucrurile care-i sunt dragi. Care nu sunt puține. Dar, dintre ele, am ales să vorbesc, azi, despre colecția de alcool.

De vinuri, poftim. Pentru că ele sunt cele mai multe. Dar, pe lângă câteva sute de sticle de vin s-au strecurat, în mod firesc, și câteva zeci de tării, și de băuturi alcoolice de toate felurile. Iar Fabio ne vorbește despre ele ca despre propriii lui copii. El este un colecționar, nu un băutor – doar Cronos își devora copiii.

În ziua în care i-am vizitat pe Fabio și pe Doina, în casa lor superbă, în care e loc pentru atâtea povești, am realizat câte mai am de învățat despre vin, dincolo de instinctul meu de a alege și a tezauriza. Pentru că Fabio își urmează altfel, activ, pasiunea – înscris în cluburi de oameni care au aceleași preocupări, cu care discută despre achiziții, prețuri, schimburi, cu care împarte, pe bani sau nu, sticle pline sau chiar goale. Pentru că și cele goale, de sunt aparte, sunt căutate de colecționari.

Aici, totul are un nume, o semnificație, o poveste. Etichetele din ani diferiți, sigiliile, straturile de impurități, sticlele pe care se scrie chiar și anul în care a fost plantată via din care s-au recoltat strugurii care au dat produsul final. Apoi îmbătrânirea. Zecile de ani. Sau chiar peste o sută. Felul în care stau vinurile și tăriile în butoaie sau în sticle. Și ce se întâmplă cu ele, și cât pot să mai crească în buchet sau să scadă în alcătuirea reală. Pentru că exact aici vine îngerul și te fură. De la Fabio am învățat lucrul acesta superb, cum că ceea ce lipsește dintr-o sticlă, în zeci de ani, se cheamă ”băutura îngerului”. Iar viața mea e mai bogată, așa.

Interlocutorul îmi spune că aceste cluburi, pe care le frecventează, sunt făcute exact ca nimeni să nu înșele pe nimeni, să se studieze toate lucrurile care țin de vinuri, să se știe despre ce este vorba în poveste. Îmi și dă un print în care se vorbește cu detalii și prețuri despre vinuri din ani diferiți, care încep, ca an al îmbutelierii, înainte de 1900, și care au prețuri și pe la 9.000 de euro, cum e un anume Chateau Margaux.

Povestim câte-n lună și în stele, pe marginea zecilor, sutelor de sticle din jurul nostru. Fabio îmi arată de toate, lucruri pe care nu le vezi, nu le știi, dacă nu te-a învățat nimeni să le cauți, referitor la forma unei stucle de vin, la felul în care se deschide ea, cum se servește. Mă crispez când, la prânzul pe care îl luăm în trei, amfitrionul ne și deschide o sticlă – nu mă pricep la finețuri, legat de gustul vinullui – doar îmi place să îl am.

Pentru că e firesc ca în discuție să se strecoare și asta, întreb cu ce vin se cucerește o femeie, la o cină romantică. Povestim și despre vinuri, și despre șampanie, și despre… prețuri. Pentru că un vin bun, chiar dacă nu este întotdeauna extrem de scump, are, totuși, prețul său, pentru a te asigura că nu e poșircă. ”În general, cu un vin spumant sau cu o șampanie de bună calitate, dulce, impresionezi o femeie. Iar pentru un bărbat, pentru o cină, nu poți să pregătești pește și să pui vin roșu. În Italia, o țuică bună ajută. Ori un Amarone – e un vin roșu – ori un Barolo sec, de la 13-14 grade în sus. Dar să fie ținut bine” – sfătuiește Fabio.

Viața de colecționar are și peripeții, uneori nu drăguțe. Fabio mai și renunță la unele sticle, le scoate la vânzare, de are dubluri sau pur și simplu nu le mai vrea. Dar spune mereu că ele sunt pentru colecționat, nu pentru băut, pentru că, uneori, vinul e îndărătnic, și nu se păstrează bine în sticlele unde s-a culcușit. Chestie de noroc. Și, pe okazii, unde poate fi găsit ca robavecchia, a fost acuzat, cândva, de cineva, că vinul nu e bun, și persoana a dorit să trimită înapoi sticla goală. Atâta doar că cei de la site i-au făcut dreptate, cu calificativul negativ. A colecționa e o artă, a consuma… o fi și asta o artă, dar e mai puțin.

În căsuța liniștită unde Fabio și Doina au ales să îmbătrânească, sticlele aparte ale bărbatului primesc „hăinuțe” ale migălelii mâinilor Doinei, care își acompaniază iubitul în pasiune. Sunt aici valori de sume deosebite. Dar, dincolo de bani, e foarte mult suflet, culcat în lichidul de zeci, de sute de ani. Și mai e și posibilitatea ca prietenii cuplului, sau cei care au dat de ei prin vreun cunoscut, să poată face un cadou deosebit. Binecuvântat, chiar – dacă deja are vârsta la care să fi băut din el îngerul.

Ramona Băluțescu

This post was written by:

- who has written 4202 posts on Presa Oradea.


Contact the author

Leave a Reply

Please type the characters of this captcha image in the input box

Please type the characters of this captcha image in the input box

Jurnal de pe frontul neputinței

Indivizi lunecoși, cu cefe late, la costume, aleși pentru a-i reprezenta pe cei mulți și a duce cetatea spre bunăstare, sunt preocupați doar de propriul lor bine, caută modalități pentru a fura fără să fie prinși, iar dacă sunt prinși, să scape cât mai ieftin. Toate acestea în timp ce marea masă de manevră este ținută din bici, cât mai needucată cu putință pentru a nu cere socoteală, a nu se revolta, a nu deschide ochii.
Avari și inculți, incapabili să lege două vorbe, mint prostimea că România este o mașină de lux când, de fapt, e un hârb gata-gata să se dezmembreze la cea mai mică curbă. Cum să ai creștere economică de peste 5%, cea mai mare inflație din UE și să te împrumuți ca pe timpul crizei economice?
Ziua de mâine a celor, din ce în ce mai puțini, care țin în spate tot scheletul hidos al hienei numită stat, este amanetată de bișnițarii de moravuri ușoare puși în fruntea țării. Naționalizarea pensiilor private înseamnă de fapt confiscarea unui viitor ceva mai bun. Distrugerea și otrăvirea prezentului nu este suficientă, trebuie eradicată și șansa unui viitor mai bun.
Grupuri de oameni needucați dar cu influență, cu idei demne de evul mediu, vor să impună tuturor, ceea ce ei cred că este normalitate. Preocupați nu de rata mare de șomaj, de situația economică dezastruoasă, de mortalitatea infantilă, nu de familiile care au probleme sau de cauzele care îi fac pe tineri să nu mai întemieze familii, nu de copilele care devin mame în clasele primare, nu de copiii morți din fașă pentru că nu au fost vaccinați, ci de cine cu cine împarte cearceaful.
Rezultatul? Plecăm și nici nu mai vrem să știm unde e țara asta pe hartă. România este a doua țară, după Siria, ca număr de emigranți în Europa. Iar la noi nu este război.

Citește mai mult