Categorized | Reportaj

Bănuțul văduvei

Zi de august. După noapte de august, cea în care Palatul Episcopiei Greco-Catolice din Oradea a ars. Este ceva de spus, acum? Eu cred că da. Pentru toți oamenii care au asistat, înmărmuriți, ieri noapte, cum unul dintre cele mai frumoase palate ale orașului ardea. Pentru cei care vedeau că istoria le întinde încă o cursă. Pentru cei care au ridicat ochii la cer, întrebători.

Cred că, pe lumea asta, oamenii se împart în snopi mari. Unii, puțini, sunt cei care construiesc. Care sunt mortar, lucrurilor. Care încheagă, care aduc aproape. Care fac casă și pun pom. Unul dintre ei era și Demetriu Radu, episcop greco-catolic de Lugoj, apoi de Oradea.  În iunie 1905 sfințea Palatul Episcopal Greco-Catolic din Oradea. Apoi sunt păstrătorii, cu importantă misiune, și ei. Apoi vin distrugătorii.

Sigur, clădirea a fost și școală populară, și bibliotecă, pe vremea hoților. Dar a reajuns la stăpânii de drept. La noii stăpâni. Greco-catolicii de acum. Care au avut grijă să facă astfel încât palatul să redevină o bijuterie a coroanei. Până când n-au mai avut grijă.

Se putea face mai mult, pentru ca palatul acesta să nu ardă? Faptul că acolo nu se puteau întâmpla prea multe, din cauza pericolelor de incendiu, se știa – și nu pomenesc aici ultima întâmplare în care lucrul acesta a fost spus public, aveți google. Se putea face mai bine, dinspre păstrătorii edificiului? Bănuiesc, iar, că da. Vor învăța ei ceva de acum înainte? Bănuiesc, cu tristețe, că nu.

Eparhia Greco-Catolică de Oradea pare păstrătoarea unui blestem, care nu se mai termină, cu ramificații mai mari și mai mici. Și totuși, pe măsura încercării, credincioșii, deși se împuținează, există și sunt alături de Biserică, prin toate aceste încercări. Un credincios ar zice că exact asta e logica lucrurilor, să îți arăți coerența în încercări. Dar, dincolo de mistică, se întreabă, oare, cineva câte dintre aceste încercări puteau fi evitate? Cu puțin mai multă grijă, cu o pătrundere mai mare în a vedea oamenii, cu o precauție mai mare față de posibilele măgării ale sorții?

”Pe mistic”, așa ”dă Dumnezeu”. Mi-ar fi plăcut să aud, azi, în Catedrala Sf. Nicolae, o predică în care să se explice credincioșilor greco-catolici ”de ce dă așa Dumnezeu”, dar preotul paroh nu a făcut-o. Mă tem că ”Oare Dumnezeu nu este cu noi? Cu siguranță că este, iubiți credincioși. El ne va da puterea, așa cum ne-a dat-o în repetate rânduri, pe parcursul istoriei (…)” nu este destul. Sigur, este frumos că a fost pomenit incendiul, în ultimul sfert de predică. Deși, probabil, un dascăl de omiletică ar spune că predica trebuie mai mult ancorată în realitate. Și ce realitate…

Oricum, predica de azi ar fi fost util să fie ținută de episcopul Virgil Bercea, care să se adreseze credincioșilor, imediat după incendiu, de la catedra cea mai însemnată a eparhiei. În caz că ar fi existat deja o variantă de explicat de ce se strâng și se întețesc relele asupra eparhiei. Și sunt sigură că ar fi făcut-o frumos.

”Pe laic”, lucrurile acestea se întâmplă. Fie că e vorba de o neglijență (și sper ca, în acest caz, prieteniile și alianțele din oraș să nu ascundă adevărații vinovați), fie de un incendiu planificat (iar Oradea nu duce lipsă de piromani, chiar ”prieteni” ai Eparhiei, tot prin grija sorții), fie de o aliniere nefericită a planetelor, sunt alții cei care vor da rezoluția.

Dar cred că mai e de spus ceva. Dincolo de  vini nu întotdeauna de trecut ușor cu vederea, conducerea Eparhiei Greco-Catolice a încercat să fie o bună păstrătoare (măcar) a valorilor preluate de la greco-catolicii de dinainte de 1948. Nu a reușit întotdeauna. Însă de multe poate fi acuzat episcopul Virgil Bercea, dar nu de lipsă de interes față de biserică. Totuși, nu aș vrea să fiu în pielea lui când/dacă va avea onestitatea de a-și pune întrebările despre ce se putea face mai bine.

Dincolo de asta, credincioșii greco-catolici, atâția câți sunt, au, încă, un conducător care să-i țină laolaltă pentru a trece cumva și de această încercare. Sigur, sentimentele de culpă e firesc să existe – atunci când nu poți fi nici măcar un bun păstrător, devii, fără voie, distrugător. Dar există un lucru care este, încă, o bună bază, în Eparhia Greco-Catolică de Oradea, pentru a se clădi. Coeziunea socială. Despre credință nu pot vorbi, nu este lumea mea, și oricum mă lasă deseori siderată constatarea că unii una spun în predică și alta fac în viața cea de toate zilele. Însă implicarea în zona socială a celor de aici există.

Există proiecte care influențează Oradea, Bihorul, Sălajul, zi de zi. Există acțiuni ce implică zeci de voluntari, obișnuind mai ales tinerii cu ideea că trăim prin ce dăm, și că bucuria împărțită cu celălalt este cea de durată. Este munca organismului pe care îl cunoaștem drept ”Caritas Eparhial”, care hrănește, acoperă, spală și mângâie pe cei în suferință. Mari lucruri! Lucruri care leagă oamenii, atât în societate, dincolo de barierele (aparente) credinței, precum și în interiorul Bisericii Greco-Catolice.

L-am văzut pe episcop, dincolo de timpul pe care și-l alocă (sau nu) marilor întrebări ale vieții – din care, acum, a primit încă o șaradă usturătoare – servind masa săracilor Oradiei, și spălând pe jos după ei, ducând plase cu alimente la goapa de gunoi, celor mai puțin avuți, vizitându-i pe cei bolnavi în spitale și ajutându-i pe cei care îi sunau la ușă – chiar și pe cei care îl mințeau și îl furau. Și nu era mereu singur – antrena cu el și pe unii din jurul lui.

După mine, acestea sunt cărămizi pe care se poate construi. Prin care se pot ține oamenii laolaltă, încă. Prin care se speră la un viitor. O clădire arsă nu e, totuși, un suflet ars, chiar dacă inimile multora dintre noi, cei care am stat, azi sau ieri seara, în fața clădirii în flăcări, s-au simțit pârjolite. Clădirile se vindecă prin suflete, sufletele nu se vindecă prin mai nimic. Iar Eparhia Greco-Catolică de Oradea, în ciuda marilor încercări prin care încă trece, are, cred eu, acel șuvoi de suflet care să o facă să meargă mai departe.

Acum șapte ani mi-am petrecut ziua de naștere în Palatul Episcopal Greco-Catolic, pozând. În un aprilie în care lucrurile începuseră să înflorească – pe sub schele, pe schele, prin săli, în fosta capelă episcopală, pe coridoare. Îmi dorisem mult asta, o primisem aproape ca pe un cadou, atunci când episcopul mi-a permis să îmi bifez dorința. M-au fascinat cahlele sobelor, detaliile stucaturii vechi sau refăcute, și, mai ales, candelabrul cu flori ale soarelui, prăfuit, așteptând vremuri mai bune. Nu le-a mai apucat. Au rămas niște poze. Și, măcar dinspre mine, câteva coperți ale cărților mele, cu ele.

Era ceva acolo, o senzație ca de sanctuar din care zburaseră păsările, și ceva spunea că nu vor mai veni vreodată, și simțeai, vâscoasă, tăcerea. Și nu puteam să-mi închipui deloc cum va fi această clădire, terminată. Interiorul ei. Nu cred în premoniții. Era doar incapacitatea mea de a-mi închipui. Dar cred cu tărie că va veni ziua când se va reface tot. Lucrurile nu țin doar de bani, pe lumea asta, țin și de marea dorință a oamenilor de a așeza ce li-i important. Iar, orădenilor, le este, palatul acesta.

Deja s-au adunat voci – dincolo de cele oficiale, care se rup în figuri cu declarații mari, legat de strângeri de bani. Voci care spun de oamenii simpli, ce vor să vină să dea din pensia lor, din salariul lor mai-puțin-decât-colosal. Oare există „oameni simpli”?… În fond, nu cred. Doar graba noastră îi face așa. Doar ochiul nostru, nedeprins să cearnă, uneori.

Poate că, și ”pe laic”, și ”pe profan”, credincioșii eparhiei, dar mai ales capii lor, trebuie să învețe să vadă mai bine ”bănuții văduvei”, cei doi bănuți aruncați în cutie, spre creșterea din necazul de azi. Mai bine decât pe o sumă de oameni de carton, cu faimă de măriri, prin coruri ne-îngerești, prin academii calpe, prin consilii profesorale de pupători în fund. Aș da, canon, fiecărui aproape-orb de până acum să stea lângă cutia donațiilor, o oră pe zi, și să se uite la fețele celor care vor dona. Nu la culoarea fișicului de bani, de e verde, sau portocaliu, sau albastru. Ci la fețe. Poate, și la mâini.

Mâinile muncite, fețele triste și singure, de oameni trecuți cu greu prin viață, sunt cele ale persoanelor care rup o bucățică de suflet, mai ușor. Ale celor care au plâns în piață, ieri și azi, nu în fața plasmei de acasă, de doi metri, declarativ. Ale celor ce nu au. Când nu ai, e mai simplu să rupi o jumătate de fărâmă din fărâma ta. Am văzut mereu asta.

Am plecat de la Oradea cu conștiința că va fi bine. În ciuda orbirii, a lipsei de caracter, a ipocriziei și a hoției multora dintre personajele pe care am ajuns să le cunosc, în ani, ce căpușează Eparhia Greco-Catolică. Există putere de regenerare. Cândva, poate nu în timpul vieților noastre, clădirea care azi suferă va avea iar numele lui Demetriu Radu scris undeva pe pereți. Cândva. Poate și ale celor de azi.

Au existat și orădeni (poate, pe stil nou), care au avut cuvinte mai puțin frumoase de spus, legat de incendiu. Îi voi cita cu numele „de scenă”, de pe Fb. Dana Hering: „Nu era clădirea bisericii, era monument al orașului”. „Pupaza Kinga Andrea: „Cât dramatism”. Andrei Domșa: „O fi ceva manevră pe asigurare sau ceva interese”. Alex Hadade: „Câtă zarvă pentru un incendiu, Dumnezeule”.

Poate e bine ca legiuitorii să nu mai taie bani de la Educație. Poate e util ca tinerii unui loc ce nu e neapărat ocol de vite să crească învățând mai mult despre cultura acelui loc. Despre valori. Despre coeziune socială. Aș avea o întrebare (de ateu nedormit de două zile, căruia îi pasă de clădirea asta, precum și de cum se vor strânge oamenii să se ajute, înainte de a se ruga celui pe care-l cred sus): Ați dormit bine ieri noapte? Din păcate, cred că am și răspunsul, chiar de nu e sintagma mea: ”Excelent. Ca Dumnezeu în timpul Holocaustului”… Felicitări.

Ramona Băluțescu

This post was written by:

- who has written 4214 posts on Presa Oradea.


Contact the author

Leave a Reply

Please type the characters of this captcha image in the input box

Please type the characters of this captcha image in the input box

Mai crezi și acum că votul tău nu contează?

Acum, când niște „oameni în alb” au venit la tine în curte și ți-au omorât porcul promițându-ți bani la sfântu’ așteaptă, când ai văzut cu ochii tăi, oameni nevinovați, loviți cu bestialitate și gazați de jandarmi aflați în subordinea oamenilor din PSD, acum, mai crezi că votul tău nu contează?
Cum s-a ajuns la asta, cu un guvern care a mărit salarii și pensii (este drept, înghițite într-o bună parte de creșterea prețurilor, de mărirea ratelor la bancă) care are o creștere economică istorică, etc? Să fi ajuns românii la un nivel la care nu mai pot fi cumpărați atât de simplu și nu acceptă marea mită națională. „Vă dăm niște bani în plus, dar lăsați-ne și pe noi să ne scoatem hoții din pușcării, să furăm în continuare”. Toate astea s-ar mai fi întâmplat dacă ați fi ieșit la vot? Iar cei care ați votat PSD, ați votat pentru ca vouă sau celorlalți, oameni simpli și cinstiți, să li se ia porcul din curte sau copiii, părinții, nepoții, plecați în pribegie pentru o bucată de pâine mai bună, să fie bătuți cu bestialitate pentru simplul fapt că vor să aibă unde se întoarce, când tot exilul ăsta economic se va trermina? Ați votat pentru asta? Dacă da, înseamnă că meritați tot ce vi se întâmplă!

Citește mai mult