Nu știu de la ce vârstă poți să te califici pentru Olimpiada Nostalgiei. Știu doar că pregătirea mi-am început-o undeva înainte de revoluție. Și că, îmbătrânind, practic tot mai des sportul ăsta, așa cum s-a întâmplat și acum, la Buziaș, la degustarea unor cârnați.
Colegii noștri, de la „Banater Zeitung”, ne-au chemat și anul acesta la „Degustarea cârnaţilor bănăţeni” – „Worschkoschtprob”, un lucru drag comunității germanilor din Banat, întâmplat de câteva decenii. Pentru anul în curs am fost invitați, spre mirarea mea, la Buziaș (dar se va lămuri puțin mai încolo de ce aici), iar evenimentul a fost organizat în parteneriat cu Primăria Buziaș, recte cu primarul Sorin Munteanu, Federaţia Caritas a Diecezei Timişoara, Forumul Democrat al Germanilor din Banat și Forumul Democrat al Germanilor din Buziaș.
Ca de obicei, participanţii au fost invitați să vină cu probe de cârnaţi din propria gospodărie, ce să fie prețăluiți la fața locului – totodată, la eveniment au fost invitați și abonaţii ziarului „Banater Zeitung”, suplimentul publicației „Allgemeine Deutsche Zeitung für Rumänien”.
Cum se împacă un ziar cu un cârnat?
Prima dată când am văzut, acum niște ani buni, metrajele de cârnați atârnând peste ziarele colegilor mei, am avut o strângere de inimă. Da, știu, un ziar nu poate trăi veșnic, nu e o carte, și chiar și cuvântul tipărit în cărți suferă de multe ori… Mai apoi am înțeles, în cadrul aceleiași prime întâlniri. Acceptăm că un ziar are o viață limitată – chiar și a noastră e tot așa – dar cum îmbogățim viețile astea? Iar colegii noștri au găsit soluția. O soluție aparte, cu un istoric propriu – cum treaba cu degustatul și cu concursul a început în 1970.
Noi ne-am strâns la Hotelul Parc din Buziaș în 14 februarie, la un Valentine’s ceva mai slinos, cu miros departe de al unei flori (cel mult, al Rafflesiei arnoldi) și cu promisiunea unei petreceri pe cinste, cu muzică și băuturi asortate. Dar în anii 70 nu era așa. Poate că produsele de porc aveau gust apropiat, dar povestea cu întâlnirea era alta. Și, de aici, înțelegerea dintre simbioza cârnat-ziar.
Povesteam, cu o seară înaintea acestei întâlniri, unui prieten mutat la noi din altă parte de Europă, cum era cu activitățile culturale în vremea comunismului. Ce aveam de făcut și ce nu aveam. Prin ce încercam să ne scoatem la iveală micile noastre revanșe față de sistem. Iar întâlnirea cu proba cârnaților și asta era: o enclavă în care sistemul nu putea pătrunde. Un ”altfel” local, ce unea dizidenții bucuriei minoritare: scrisul la zeitung (cum și acum, în Banat, desemnăm, glumeț, orice ziar) și întâlnirea cu gospodăria ”zeiss”, cu produsul ce devenea rar, apoi inexistent în rafturile alimentarelor.
Un ”noi” despărțit de ”ei” prin pelicule aparent atât de fragile: o foaie de ziar, o subțireală de maț ce adăpostește cârnatul. Și totuși, trainice: cuvântul scris, și nu doar el, cu toată fragilitatea lui, a unit oamenii. Iar tradiția întâlnirii lângă masa îmbelșugată a rămas, chiar de timpul comunismului a fost măturat de istorie. De aceea, ziarul merge cu cârnatul, în Banat. E o simbioză tainică, ce duce mai departe bucurii azi mai greu de înțeles, printre cei noi.
Un ceas oprit la timpul de demult
Ajung la Buziaș mult înainte de proba cârnaților. Vreau să revăd stațiunea, auzisem că s-a reparat colonada care face locul ăsta așa de cunoscut. Apoi salut mereu avionul-restaurant, vila cu amintirea lui Franz Joseph, platanul multisecular (ce este peste două intră la –multi, nu?). Prima oară m-a dus tata aici, acum vreo 40 de ani, eram copil mic, nu-mi păsa de colonadă, îmi aduc aminte o rață pe care o credeam sălbatică și pe care am fugărit-o prin pădure.
Apoi, cu timpul, am deschis altfel ochii spre loc, l-am văzut în zile și nopți de transformări, de stagnări, de evenimente sau de liniște aproape mormântală. Ceasul vilei unde am dormit pentru niște întreceri studențești de debate e oprit la 4 fără două minute – mă întreb de când. Colonada e reparată. Nu intru acum în conceptele mele despre restaurarea unui artefact – să spunem doar că e reparată. În parc. Nu și în partea ce dă spre orășel. Dar e un început.
Vile pustii, pustiite, chiar, truditori ai locului ce se uită la mine ca la un marțian cu picățele. Ce e drept, 9 dimineața, pe o zăpadă de un centimetru ce nu vrea să se dea dusă, nu e chiar momentul ideal să pozezi într-o stațiune pustie, în pantofi. Sau… dimpotrivă?
Pe la 10 mă îndrept agale spre hotelul unde ne întâlnim sub semnul cârnaților. Salut așezământul soților Șerban, pentru copiii diabetici, mângâi cățeii unui măturător de stradă. Nu are rost să văd de mai e apă la izvorul din fața hotelului – mi se spusese că a secat de ani de zile…
Timp de momit amintiri
Colegii noștri lucrează la amenajarea locului. Îi salut pe Siegfried Thiel și pe Ștefana Ciortea-Neamțiu, se simte deja în aer zbârnâiala aceea așa de aparte de dinainte de ceva pentru care oamenii au pus suflet și energie, și mai e un pic, doar un pic, până când începe totul, care trebuie să fie impecabil. Pentru că vorbim de nemți. Așa că nici nu se pune problema de altceva.
Mă mai întâlnesc cu o colegă de-a noastră de facultate, dar mai mică decât mine și Ștefana, va concura – uite cum devine un loc, „casă”, cumva. Încerc să nu deranjez, de nu pot ajuta. Las amintirile să vină să ciugulească din mână, ca un cârd de vrăbii – ca mai mereu, atunci când am de scris ceva aparte. Așa se adună materialul pe mosor.
Ceva din Banatul vechi va fi acum, aici, ca pe vremuri, ceva din casa lui Omama, ceva din rochiile înfoiate ale fetelor șvabilor, care mă umpleau de bucurie când eram mică, și pe care rareori le mai văd, în afară de muzeul păpușilor îmbrăcate în port de la Lenauheim… Mi-e dor de lucrul bine făcut, nemțesc, cu rânduială și conștiinciozitate, chiar dacă e vorba de… cârnați și ce mai e în jurul lor, pe care eu, azi, nu o să îi ating.
Încet-încet, se strânge lumea. Îmi îngustez ochii privindu-i prin soarele care, dincolo de filtrul perdelelor, în sala hotelului gazdă, e chiar prietenos – oare cine sunt oamenii aceștia? Oare ce istorii poartă fiecare în spatele lui? Se construiesc baraje de borcane de miere. Ridic din umeri – fie și miere, dacă e bal. Important e să fie din același film. Încet încet, și farfuriile cu bunătățuri își găsesc loc pe mese – unele, pentru prețăluit oficial, altele, pentru invitați.
Despre viața nouă a unui ziar german
Între timp, iau și câteva frânturi de interviuri. Îl trag într-un colț pe Siegfried Thiel, unul dintre organizatorii evenimentului, pentru câteva cuvinte.
– De ce aici, la Buziaș?
– Pentru că aici am găsit o gazdă bună. Eu caut mereu o gazdă bună. Sigur că focusul nostru e îndreptat spre comunitatea germană, dar nu exclusiv. Noi nu trăim într-o enclavă, noi ne adresăm publicului larg, pentru că nici cititorii noștri nu mai sunt exclusiv cei etnici, germanii de altădată. Sunt toți cei care, din varii motive, au studiat sau vorbesc și citesc în limba germană, și atunci și evenimentul nostru anual se pernindă în diferite locuri. Noi vrem să mergem spre cititor, vrem să mergem în comunități, și acolo unde am impresia, la discuția preliminară, că am o gazdă bună, acolo mă duc. Și aici, în Buziaș, am găsit o gazdă bună, am găsit autorități locale care ne-au dorit, deci nu să mă accepte, ci să mă dorească la eveniment Și atunci eu, dacă văd că autoritățile locale doresc acest eveniment în localitatea lor, atunci fără doar și poate merg la ei.
– Evenimentul are o tradiție și de dinainte de revoluție. Cât s-a păstrat din acea coeziune care lega comunitatea cu ajutorul acestui lucru? Dat fiind că nu mai avem acele îngrădiri de dinainte, adică avem o groază de evenimente, unde oamenii se pot întâlni. Vorbesc nu doar de etnia germană – dar, în ce îi privește pe etnicii germani, se mai simte acea dorință de a fi împreună în cadrul aestui eveniment? Pentru că el e deschis și românilor, ungurilor, tuturor.
– Coeziunea aceasta cred că este puțin mai largă în ziua de astăzi. În primul rând se adresează comunității germane, ea își dorește să participe, vin membrii comunității din din județele limitrofe, nu doar din Timișoara, sau din comunele limitrofe. Dimprejur, vin din județul Arad, că ne-am dus și la ei – ne-am dus în Arad, în Caraș Severin – și ei vin, vin din localități pur românești, am primit un telefon din Soceni, Caraș, oameni care vor să participe și creează o coeziune puțin mai largă, nu numai pentru comunitatea germană ci practic cu toată lumea. Dar și etnicii germani doresc asta – vin de la sute de km să fie alături de noi, să vină la un eveniment o dată pe an, să fie acolo unde ziarul lor Banater Zeitung, cum zic ei de obicei, unsere Banater Zeitung…
– Al nostru…
– Da, al nostru – își serbează momentul aniversar. Acolo vin și ei și, având în vedere că vin și celelalte naționalități, că vin și maghiari, vin și români, sârbi, înseamnă că a prins acest eveniment. Câteodata privesc cu îngândurare la acest eveniment, spun în mod hazliu, și anume cred că acest ”Worschkoschtprob”, degustarea cârnaților, e, între timp, cel puțin la fel de cunoscut ca ziarul.
– Ai adus vorba despre ziar, evident. Lucrăm de niște ani, amândoi, în presă. Mă interesează cum vezi, din ce privește cititorul german, cititorul unui ziar etnic – deși ai spus că el nu este doar tradiționalul enic german – cum vez felul în care păstrați voi legătura cu cititorul, sau, mai simplu, cum vă faceți voi doriți, cum vă faceți necesari în viața comunității, a celor care intră în comunitate, chiar nefiind dintr-o familie germană?
– Este extrem de greu, pentru un ziar cum este al nostru, să se adreseze tuturor. Pentru că segmentul de cititori nu mai este unul singur, este extrem de larg, începe cu etnicii germani de odinioară, care au acum 70-80 de ani, dar care au o afinitate pentru acest ziar, apoi sunt investitorii, sunt expertii, sunt cei care, din varii motive, trăiesc în țară, sunt directori de firme, sunt antreprenori, și așa mai departe, de ordinul a câtorva mii.
– Deci voi încercați să îi prindeți pe toți?
– Noi vrem să ne adresăm fiecăruia, pentru că fiecare cititor este important pentru noi. Pentru că avem din fiecare grupuleț să ciugulim. Și atunci nu putem să lăsăm pe niciunul. Sunt cei care, din varii motive, studiază în limba germană. Care fac școală în germană, și sunt potențiali cititori, și e păcat să nu-i avem. Și, de cînd avem formatul PDF, e foarte interesant, avem un segment nou, și anume cei care au plecat în Germania doresc acest abonament PDF.
– Există un abonament PDF? Pentru că următoarea întrebare era dacă s-au pierdut mulți dintre abonați, din cei ai hârtiei.
– Se mai pierd, dar tocmai prin acest abonament PDF căutăm să compensăm acest lucru, deci practic noi oferim un ziar gata paginat, deci nu este un format online ci un ziar gata paginat, doar că îl citește pe tabletă sau pe telefon sau pe laptop. Și atunci noi oferim acest PDF, și s-a creat o simbioză foarte puternică pentru comunitate, pentru că cei de afară care primesc acel PDF donează gratuit formatul tipărit. Ei donează la un bătrân care nu și-ar permite, la un elev care nu l-ar cumpăra, deci nu iau un cititor, ci practic implică un nou cititor, care, poate, într-o zi se abonează și el și devine fidel ziarului. Dar nu este reacția noastră. Ei vin și spun: oricum n-are rost să mi-l trimiteți în Germania pentru că și costurile poștale sunt extrem de mari, și până ajunge la noi oricum este perimat. Și atunci vrem să îl donăm. A, eu am făcut la Lenau Schule. Eu am făcut la Sânnicolau Mare, eu am făcut la Lugoj. Și atunci dați ziarul la o clasă a VII-a, dați la o clasă de a V-a. Și atunci practic așa propagăm acest ziar. Cum ținem legătura? Să răspund practic la esența acestui lucru. Prin a-i implica foarte mult. Sigur, îi vizităm, comunitățile puternic germane, dar vreau să spun că anul trecut, în perioada carnavalurilor, am făcut o pagină întreagă cu poze și mici inscripții de poze din opt localități, și noi nu am făcut nici o deplasare, nu am ieșit din localitate, pentru că toți de acolo, voluntari, care n-au nici o treabă cu corespondența de ziar, au făcut poze, că e aparatul de fotografiat, că e mobil, au trimis poza și s-au scris trei rânduri despre cine este acolo sau cine este în poză, și am făcut o pagină extrem de vie și de colorată, mai ales că, venind din Steierdorf, din Anina, și până la Sântana, am acoperit toată paleta, economicos, foarte avantajos din punct de vedere economic, pentru că nu am făcut nici o deplasare, dar cu un câștig foarte mare, pentru că am mulțumit pe fiecare. Dacă făceam deplasări, ajungeam în două localități și ne întorceam.
– Și cu un feedback foarte bun, pentru că oamenii au fost interesați să-și vadă munca folosită.
– Sigur că da, cererea pe poze încp este foarte mare, foarte interesant e că cele mai multe ziare sunt cerute în redacție atunci când sunt în imagini, deși toată lumea, în ziua de azi, face poze, poți să faci cu orice telefon poze.
Chiar și un preot catolic trebuie să mănânce
Cu mai era ceva vreme până să înceapă oficial evenimentul, am stat de vorbă și cu cel despre care auzisem că e preot romano-catolic, și că va participa cu produse la concurs, așa că era puțintel mai neobișnuit: preotul Szabo Peter.
– Părinte, unde aveti parohie?
– Am parohia în Zimandu Nou, și mai îmi aparțin Zimandcuz, livada, Sânlean, Andrei Șaguna – acestea sunt satele mele.
– Prima curiozitate – câți credincioși catolici… Adică e nerelevant câți… Mai există pulsul acestor comunități, în zona catolică?
– Da, există, este o comunitate viabilă, mai ales de când s-a construit și fabrica aceea, Webasto, ce face geamuri de mașini, prin care a dat la lucru la aproape 80 la sută din comunitate și din împrejurimi. Și, din acest moment, a început din nou să își revină satul. Fac foarte mulți case, și au revenit mulți acasă din cauza aceasta, alții își cumpără case acolo, deci prin asta s-a revigorat întreaga comunitate.
– În ce limbi țineti liturghie?
– În Zimandu Nou și Zimandcuz, în limba maghiară, în Livada și Sânlean, alternativ, în română, maghiară, germană.
– Deci țineți și în limba germană – mai aveți atâția doritori?
– Am și credincioși încă, cel putin vreo 18. În fosta parohie germană de Livada, unde au fost pe vremuri 2000 de credincioși catolici, astăzi mai sunt, în cele două sate, în jur de o sută, și, din aceștia, duminică sunt în biserică 12-14. Dacă văd că sunt în biserică două bătrâne vorbitoare de germană, atunci pentru ele citesc în limba germană o lectură, spunem Tatăl nostru, în germană și încerc pe cât posibil să îi servesc.
– Aveti și coleg evanghelic în acele locuri? Pentru populația germană, întreb, dar și pentru unguri.
– Nu, este preot reformat în Sânlean, e o comunitate de vreo 200 de ani, această comunitate de acolo este reformată, are în jur de 250-260 de credincioși.
– Cum ați ajuns în lumea degustării cârnaților – prin ziar, prin credincioși?
– Nu neapărat. Ascultând Radio Timișoara în fiecare dimineață – de obicei cu asta încep – și știam și din programul de germană că va fi. Anul trecut sau acum doi ani am luat parte la Sântana.
– Da, acum un an a fost la Șag.
– Nu am participat și în concurs, acolo.
– Este prima dată când veniți în conurs.
– Exact, este prima oară. Și numai de aceea am venit, pemtru că am avut, anul acesta, cârnați mai speciali, din mangaliță și din mistreț, și am zis… hai să vedem, că toată lumea i-a lăudat.
– Sunteți ajutat, sau îi faceți singur?
– Nu, eu spun ce să fie în ei, cum să fie, să fie făcut cu piper alb, să fie făcut doar cu zeamă de usturoi, nu cu tot usturoiul, eu spun combinația, puneti atâta sau atâta.
– Deci dumneavoastră sânteți cu mapa și altul cu sapa.
– Este în sat un fost… sau și actualmente… măcelar, foarte bun, care îmi realizează după gustul și cerințele mele acest cârnat.
– De cât timp încercați să interveniți cu variantele proprii într-o rețetă de cârnați? Adică ce experiență aveți în spate.
– De când sunt la țară.
– Asta ce înseamnă?
– Asta înseamnă de 10 ani. De când sunt acolo. Înainte eram directorul Liceului Catolic din Timișoara. Și am condus școala nouă ani.
– Ați fost la Gerhardinum?
– Eu am pornit școala, în 1992. După care am realizat internatul, cantina, am fost partener de discuții cu Statul Român pentru retrocedarea bunurilor diecezei. De aceea conosc anumite dedesupturi și persoane.
– Poate că n-ar trebui să vă întreb dacă ajungerea la țară e o primă sau o pedeapsă…
– E foarte simplu, a fost decizia episcopului și eu m-am supus pentru că avem jurământ de supunere. Acolo era nevoie de preot.
– Am dat de oameni care sunt uimiți atunci când fețele bisericești, indiferent de rangul persoanei consacrate, fac lucruri pe care cineva – din afară – nu le-ar considera ”canonice”. De ce este asa de greu pentru oameni să înțeleagă că ceea ce nu este împotriva regulii nu trebuie neapărat să fie scris în regulă?
– Adevărul este că nu eu cresc porcii. Nu eu vânez mistrețul. Eu pur și simplu iau aceaste bunuri și încerc pe cât posibil să trăiesc la țară cât mai sănătos.
– Să nu-mi spuneți că și un preot catolic trebuie să mănânce!
– Din când în când, da.
– N-ati scăpat de corvoada asta…
– Nu, nu nu, și atunci încerc, pe cât posibil, să mă uit ce iau, ce consum, de unde consum, pentru că prin aceasta ne menținem sănătatea și viața.
– V-au încurajat enoriașii să veniți la concursul ăsta, sau nu știau?
– Nici nu știu! Azi dimineață m-am decis să vin, așa că e totul foarte spontan și subiectiv.
Ăștia nu sunt nemți…
Ajung toți invitații, deputatul Ovidiu Ganț, istoricul Ioan Hațegan, cârnațolog vechi, consulul Ralf Krautkrämer, Erwin Tigla de la Forumul reșițean. O poveste de familie, cum spuneam.
Dar mai e ceva. Ceva ciudat. Ceva ce a pornit ca un zvon de plescăială și s-a întins înspre un gest de masă, urât. O fi fost muzică de atmosferă, până să înceapă discursurile. Dar neamțul e neamț, e o oră pentru toate, erau niște oameni nu chiar din capul satului care se pregătiseră să spună câteva cuvinte, era o ceremonie care își avea regulile ei, statornicite de ani.
Cu toate astea, deși e o manifestare tradițional germană, termitele s-au pus să… mănânce. Care, pe furiș, ciugulind, să nu se remarce, care, apăsat și grav, de parcă tocmai veniseră de la arat, și făceau un hatâr gazdelor că le gustau bucatele. Mă întreb iar: oare cine sunt oamenii ăștia?… Oare unde sunt nemții de demult?…
Siegfried este cel care cere stropul de liniște pentru începerea speechurilor. Și o spune. Le atrage atenția oamenilor că nu este frumos să asalteze mesele până nu s-a dat semnalul pentru acest lucru. (De parcă asta nu ar fi fost de știut de la sine). Apoi, după tipic, urmează cuvintele câtorva dintre oaspeții pe care i-am pomenit deja. Îi pozez. Că așa trebuie. Pentru albumul foto. Dar mai mult mă uit spre termite. N-a contat ce a spus organizatorul, și un popă (probabil local) este extrem de adâncit în degustarea pe cont propriu. Și niște mujici bine-făcuți, la fel. Ăștia nu sunt nemți.
Plec cu părere de rău din locul pe care mi-l ocupasem cu multă grijă, să fiu în față, să am unghi bun pentru pozele cu vorbitorii – merg printre mese, deși discursurile nu sunt gata. Mă uit la oamenii ce rumegă în continuare, nestingheriți. Probabil e o impolitețe, la rândul ei, ce fac, dar eu sunt ziarist, nu avem în fișa postului să fim politicoși, atunci când se întâmplă aceste mici mizerii. Chiar mut, cu umărul, pe unul ce face parte din grupurile statuare plescăitoare, lipite de o masă, pentru a-mi prinde unghiul să-i pozez. Se uită semi-dojenitor. – Hai, pisi, deschide numai gura și spune ceva – îmi zic pe interior. Tace. Probabil crede că îl imortalizez ca exemplu al dorinței de a onora sărbătoarea. N-a onorat-o. Dimpotrivă. Ăștia nu sunt nemți. Unde au rămas nemții? Câți mai sunt, aici, nemți?…
Recitisem, înainte de întâlnirea de azi, recent, în marele album dedicat familiei de artiști Steurer, o linie ce mi s-a lipit de creier. Iosef Steurer, bătrânul, cunoscutul pictor, avea lege: ”O vorbă spusă e un contract semnat”. Pictorul austriac ce și-a cunoscut viitoarea soție, pe Maria Ciurdea, în München, și a venit în părțile noastre, după ea. Apoi, cândva, granițele mutate, sărăcia, problemele cu Securitatea, tot. E ciudat, îmi aduc aminte ceva, din scrisul lui Steurer, care apare pe unele lucrări ale lui, în semnătură și în cuvintele celelalte scrise, uneori, acolo.
Felul în care face ”R”-ul. ”Amintiri din România”, scria el. Cu acel ”R” aparte, pe care i-l știu așa bine, și pe care i-l țin mereu, acasă, sub nas. România… Acum, acel ”R” îmi apare ca o ștampilă violet alungită pe o carcasă de porc. România, cu obiceiurile ei proaste, i-a înlocuit pe nemții plecați din Banat. Mi-aș fi dorit să nu o găsesc și aici.
Un „R” trasat altfel
Sunt tristă. Rochiile fetelor, portul șvăbesc, muzica, voia bună… Cumva… nu mai sunt. Pentru că stricăm tot. Pentru că vremurile se schimbă, s-au schimbat, și nu suntem lăsați să uităm măcar un pic. Reajung la locul meu inițial de pozat. Vorbește consulul Germaniei la Timișoara. Bravo lui, felicitări. Oricum nu înțeleg. Oricum nu contează.
Dar, cândva, în timpul discursului lui, ceva îmi atrage atenția. Nu știu germană. Sau știu foarte puțin. Da, primele cântece pe care le-am auzit, de la bunica, erau în maghiară și germană. Și da, pot lega propoziții simple. Dar nu simt că pot spune că știu limba asta.
Și totuși, ceva din ce spune Excelența Sa Ralf Krautkrämer începe să se lege în urechea mea. Iar tristețea ”R”-ului lui Steurer e schimbată, nu știu de ce, de ”Lupta Carnavalului cu Postul”, al lui Bruegel, pe care îl pozasem cu atâta încântare în Viena. Și, cumva, cu Țara trândavilor, din München, de la Alte Pinakothek.
Da, deseori gândesc în tablouri, în volutele cuvintelor, în amărăciunea codițelor de plante sau în cimitire. Fiecare și-a strâns zestrea sa. Acum, ceva din a mea, din cea bună, vine la suprafață.
Consulul dă sălii niște versuri. O introducere spre timpul carnavalului. Ironică, auto-ironică, poate, după cum îi văd fața și îi ascult frazarea. Dincolo de cuvinte, este felul în care sunt oferite cuvintele. Abia acum începe totul.
Nu știu când se termină discursurile. Cândva, totul intră în matcă, se degustă, se discută, se mănâncă ”legal”, se râde, se dansează. Cârnatul redevenise, între timp, pretext de socializare, așa cum scriam, la o altă întâlnire, acum 10 ani, despre această tradiție a nemților din Banat.
E ciudată echilibristica între nostalgie și veselie, de parcă ai merge pe o sârmă, ajutându-te de o stinghie de care atârnă, într-o parte, un ziar, și, în alta, un Omagiu portocaliu al… știți-voi-cui… Al prostului gust.
Lucru nemțesc
Aleg să nu mă mai întreb cine sunt cu adevărat nemții din jurul meu, povestesc puțin dintr-ale noastre cu Ioan Hațegan și apoi îmi pun problema cum se alege, totuși, cel mai bun cârnat. Și de către cine.
Așa că o iau și pe Ștefana la întrebări. Finalmente, e deja dincolo de emoțiile începutului de eveniment, și ne putem înțelege. O auzisem, înainte de deschidere, cum spunea că are deja o droaie de poze, pe net, unde este legată de acest eveniment al cârnaților. Mă tem că-i voi spori zestrea.
– De regulă, cine e în juriu, dacă tu, ca organizator, nu ești?
– Anul ăsta, consulul german, apoi din Forumul local din Buzias, istoricul Hațegan, știi că îi plac tradițiile, și încă două persoane din Buziaș.
– Voi, ca organizatori, le-ați impus ceva, să ia în considerare, sau jurizează după bunul simț?
– Ei trebuie să dea niște note de la 1 la 5, 5 fiind nota cea mai bună, pentru cârnațul care le-a plăcut cel mai mult, și în rest este la latitudinea lor.
– Și totul se întâmpă la botul calului, acum și aici, deci nu cineva care a venit, a gustat, a știut – totul se întâmplă sub ochii noștri.
– Nu – în dimineața asta ne-am gândit cine să facă parte din juriu, oameni din localitate, și alții.
– Sunteți nemți, bănuiesc că pariați pe cinste și pe echidistanță, nu?
– Păi sigur că da, cum să nu?
– Cândva o să fie un câștigător…
– Vor fi patru, trei locuri și un premiu special al juriului.
– Bun. În ani ați ținut cumva legătura cu câștigătorii, i-ați văzut cum se dezvoltă, v-au spus ”uite, mi-am deschis o afacere și m-ați ajutat la promovare”?
– Nu știu să spun, în general sunt persoane particulare, în unii ani au fost și persoane foarte în vârsta, și anul acesta sunt, care participă, care au acasă această tradiție, sunt oameni pasionați de gastronomie în general, de marfa culinară, de cârnați în special, de pregătirea în casă – nu știu de și-a descis cineva o afacere, dar sunt participanți care revin cu drag, indiferent în ce localitate s-ar ține această degustare.
Nu mai e decât puțin. Încă e muzică, încă se dansează, încă se mănâncă. Unii căsăpesc un porc în mijlocul sălii (nu știu cine a avut ideea, dar nu o consider deloc bună – măcar nu l-au adus și viu…). Vor veni numele câștigătorilor. Sigur, pe ei îi interesează, că de aia e competiție. Pe mine mă doare… în cot. Niște băieți (ok, chiar și niște fete) au auzit de poveste, și au venit să ia o diplomă. Nu mai e familia X, e ”confreeria slujbașilor Primăriei Buziaș”, de parcă am participa la ritualuri masonice. Egal. Să le fie de bine. Voi anunța numele, că așa e frumos în presă, dar mi-e așa de neesențial…
Esența e altundeva. În a veni împreună, cu obiceiuri de demult, care au însemnat ceva, cu respect față de celălalt, cu scrobeala zilei de duminică sau de sărbătoare a locului, păstrată cât au mai fost nemți. Mai sunt, încă. Dar sunt puțini. Nu mă interesează cine câștigă. Mi-e mai important că am aflat de bătrânele preotului din Zimandu Nou, că am luat măcar o panglică din carnavalul din Mainz, pomenit.
Precum vinul
Culorile iau chipul degustărilor din Gargantua și Pantagruel, atunci când îl invit pe consul la o negociere despre cârnații cei mai buni. Suntem ca focul și apa, când discutăm despre asta, eu îl întreb de neobișnuit, de inovație, de nou, el are o strângere de inimă să pășească dincolo de cadrul clasic, al celor care și-au luat foatre în serios treaba pentru a bucătări cu folos, pentru azi.
Aș vrea să știu cum a ales, din moment ce e șeful degustătorilor. Dacă a căutat cel mai bun gust clasic sau dacă a încercat să aprecieze noul. Nu prea mă explic bine, recurg la exemple – brad, ananas, ceva? Ceva nou? Râdem. Un diplomat nu renunță așa ușor la diplomație. Nu, cârnații n-au avut de-astea. Sunt dezamăgită ca un copil. Bine, tac. Nu-l mai piscălesc cu întrebările mele subversive despre ce-ar putea fi lumea cârnaților inovatori (dar într-o zi o să mă revanșez și o să încerc să creez și eu pe subiect). Și îl las să spună.
– E prima dată când sunt în juriu să evaluez, e o experiență nouă, încerc să o văd într-un mod natural: mă uit la ei, apoi gust, apoi decid. Poate nu e o comparație bună, dar vin dint-o zonă de vin, a Mainz-ului, sunt obișnuit să gust vinuri – e la fel, mă uit la el, gust și decid.
Sună ciudat, ”sausages”, în limba vorbită de noi, parcă nu acoperă lucrurile despre care povestim. Până la anul o să pot să folosesc câteva propoziții închegate, în germană, despre treaba asta. În onoarea colegilor mei de la ”unsere Banater Zeitung”.
E gata. 1 trupa primăriei Buziaș, 2 Erdös Petru, 3 Szabo Peter, premiu special Andrei Herczeg. Simplu, nu?
Nu, nu e simplu. Îi vreau pe nemții mei de demult, acolo unde absolut de fiecare dată câștiga Carnavalul, față de Post. De asta scriu, ca să îi încurajez pe cei rămași să meargă mai departe. Să scrie. Să existe. Să îi învețe și pe alții regulile lor. Ca R-ul lui Steurer să nu rămână pentru totdeauna un gând amar. Chiar dacă ciudatele reguli ale sorții au făcut ca, de o vreme, sau pentru o vreme, aici să fie România. Cu relele și bunele ei.