Dragă Diana, îți scriu despre lucruri pe care, de regulă, noi două nu le discutăm, pentru că încă avem timp. Dar care țin de noi, de neamul nostru, de cum se așază lucrurile. Povestea noastră, ce va urma ca feliuță, aici, este și povestea atâtora, în locurile de unde ai plecat, și unde eu am rămas. De aceea o să public scrisoarea pentru tine ca articol. Am înțelest un lucru nou (pentru mine), despre cum se duce un cimitir, și m-am gândit la noi, la ce a fost înaintea noastră și ce va rămâne după noi.
Voi ați reușit să plecați, încă înainte de căderea lui Ceaușescu, și sunteți de atâta vreme nemți ”cu acte în regulă”, de parcă așa a fost mereu, și Imperiul n-a fost destrămat decât pentru o frântură ignorabilă de timp. Îmi aduc aminte de vremea când tu, verișoara mea, erai extrem de mică, și îți dădeam ceai improvizat, în ceșcuțe de joacă, ce aveau pe ele buline mari, în casa în care, de aproape un deceniu, locuiesc, acum, eu. Era vremea când mătușa mea, mama ta, strângea certificate de naștere, de botez, chestii catolice, chestii de limbă, pentru ca, atunci când va veni vremea, să puteți pleca. În fața locului ăstuia creștea un lan cu rapiță – îmi aduc aminte așa bine culoarea… Acum, e unul din cartierele decente, bune și liniștite ale Timișoarei, cum intri dinspre Arad, iar voi sunteți de mai bine de 30 de ani plecați. ”Fugiți”.
Nemții de aici au fost fie vânduți, de comuniști, fie au riscat, și au fugit. Unii au murit, încercând, alții au fost prinși și au făcut pușcărie grea, alții au reușit, ca voi. Nu știu cum e la alții, știu că voi nu v-ați uitat locul de plecare, și limba, și nici pe noi, cei din spate. Apoi tu ai venit aici să faci Medicina, și prietenia noastră a crescut cu noi, mari, în cunoștință de cauză, contând în primul rînd cine suntem, nu doar rudenia. Apoi ai plecat iar, dar asta nu a însemnat că nu am păstrat legătura, și că nu ne vedem în anumite momente, la drumuri sau înmormântări.
Aici ajung la povestea de acum, care se leagă de lumea dușilor. Ai noștri, ai altora, ai celor ce au murit în două feluri, în Banat, în vest: prin plecare și prin moarte bună. Știu, istoria e ciudată, și are răsuciri în fața cărora nu se poate face prea mult. Se poate doar constata, și unge, cu pasta asta clisoasă a tristeții, încă o constatare despre cum trec toate, ca simple deșertăciuni. Voi încă nu aveți morminte în München, iar pentru cele vechi veniți aici. Dar ce va fi după noi?…
Întotdeauna m-au atras cimitirele, au fost mereu o prezență aparte în viața mea, cum, de mică, tradiția catolică a celor care m-au crescut cerea să avem grijă de lucrurile astea. Și cum, din păcate, am tot prins atâtea morți, secvențializate poate altfel decât normalul altor familii, cel statistic – cum ambii părinți mi-au murit foarte repede, precum știi. Dar am mai prins și moartea străbunicii, și a bunicilor, mai apoi, și tot. M-am împrietenit de devreme cu cimitirele. Și, ca semn de carte, ca blazon al ideii de trecere spre altceva (spre nimic, dacă mă întrebi pe mine, dar, orișicât, altceva), în moarte, am mereu trandafirul roz de la capul lui tata, de la Cimitirul Catolic din Calea Șagului. Oare am fost împreună acolo? Țin minte doar ultimul nostru cimitir împreună, în Calea Aradului, la mormintele prietenilor voștri sârbi, care au fost mereu așa de amabili și cu mine…
Dar ce m-a făcut acum să-ți scriu sunt ceilalți nemți, cei mai degrabă vânduți, și mormintele lor. Să-ți povestesc.
Deseori, în ultimii ani, în drum spre Oradea, cu trenul (da, încă am probleme cu busurile, și chiar și cu mașinile) priveam la cimitirul pe care-l vedeam pe geam, pe dreapta, cum vii de la Arad, la intrarea în Sântana. Uneori, chiar când treceam pe-acolo, o sunam pe prietena mea, Doina Bold, doctoriță de planning familial, și-i ziceam ”iar sunt pe lângă cimitirul de văzut – când ajungem?” – și ne plănuiam, ca de atâtea ori, drumuri și momente și strategii, și, tot ca de atâtea ori, ne luam cu altele și amânam…
Dar am trădat-o pe Doina, mergând acolo cu unul din preoții zonei (da, catolic, evident – doar nu am mers să fac reconstituiri de furturi, ca să invit ortococșii). Deși, ca să fiu mai exactă, și să mă ”feresc de demonul simplificării” (cum îndemna, cândva, preotul evanghelic Eginald Schlattner, într-un interviu din 2008) zona asta e mai liniștită, și ortodocșii mai cumpătați – dar nu mai departe de ieri scrisesem de un alt loc unde furtul din partea ”fraților” e obicei al zonei… Dar uite că părintele Szabó Péter, din Zimandul Nou, cu care merg la acel cimitir, spun altceva. Că acolo e liniște.
Ce mă frapase mereu din tren era ordinea mormintelor, și o unitate domoală – fără briz-brizuri, închise, ca la oraș, într-un cartier înstărit. Dar mai era ceva aici, ce aveam să aflu de la preotul pe care îl aveam drept călăuză – pentru că eu nu înțelesesem de ce e totul așa.
Am fotografiat mai întâi o capelă familială, pe care soarele cădea, convingând obiectivul aparatului foto să ne ajute, oferindu-ne o cruce-curcubeu. Frumos efect. Am continuat apoi pe o alee ca în nostalgiile mele cu cimitire de la marginile mărilor calde, pe coasta Croației mai văzusem astfel de alei, apoi în Italia. Pe Calea Crucii, pe care o urmam, între coniferele înalte și subțiri, ca niște lumânări de zonă geografică ceva mai darnică, morminte ale nemților trecuți, celel mai multe. Poze de demult, ani ai morții cu mult înainte de nașterile noastre.
Aflu câteva cuvinte noi în germană, în maghiară, discutăm de marmura ce e la monumentul din fața noastră, urcăm, cercetăm. Apoi o luăm spre stânga. Poze cu fețe de femei cu batice negre pe cap, Isuși de mai demult, litere ca în calendarele lui Omama, situații, ani, frunze sculptate, cruci.
Îmi plac cimitirele. Am spus de multă vreme că mă înțeleg mai bine cu morții. E timp pentru gândire. Timp aerat. O fântână cu roată, pe una dintre alei – ca la casa străbunicii Hermina din Ronaț. Scoatem apă, mă spăl pe mâini, beau, ceva din răul zilei, anterior, trece, se spală, povestim, râd prima dată în vinerea aceea care fusese foarte lungă până am ajuns aici, cimitirul e tot un fel de casă, chiar de ”acasă”, e bine aici, râd până observ că nu suntem singuri în cimitir, văd o fată la unul din morminte, nu departe, atunci îmi frâng brusc râsul, casele și chiar acasele sunt lucruri în care se întâmplă chestii diferite, cine știe de când e dus mortul ei, poate nu de așa mult timp, tac brusc, ca o plecare la care o coadă de ceva a fost retezată de închiderea ușii.
Și atunci îmi spune. Ceva ce nu văzusem, ce nu aveam de unde să știu. Să înțeleg singură. Și m-a făcut să mă opresc, și să scutur neîncrezătoare din cap. Nu pentru că nu l-aș crede pe preot, desigur. Ci pentru că mă gândeam la câte lucruri ne sunt nevăzute, necunoscute, chiar când privim spre ceva – atunci când e vorba de plecările din vestul țării… Cele pe care amândoi le-am prins.
Am făcut de curând 46 de ani (vezi că anul ăsta ai uitat să mă suni de ziua mea). Am prins plecările nemților, dar nu masiv, ca atunci când stai la țară, și îți pleacă un sfert de stradă. Din clasa mea de la actualul Colegiu Elena Ghiba Birta din Arad a plecat Claudiu, la Freiburg, cu soră-sa, Claudia, care îmi erau prieteni buni. Mai am și acum mănușile negre, lungi, de operă, primite de la mama lor, înainte de plecare, eram unul din puținii care știau că vor pleca, îmi aduc aminte cum mi se rupea inima când îi vedeam socotindu-și casa, și renunțând la amintiri. Voi erați deja plecați. Erați deja bine.
Am auzit pe cineva, cândva, când treceam prin Mediaș, despre plecările de acolo ale nemților, care își curățau casele și își săpau grădina până în ultima zi, ca să fie frumos pentru cei care vor veni după ei… Cum să nu ți se strângă inima când te gândești la asta?
Cum să nu mi se strângă, când am fost cu Bernd, unul din oamenii așa de importanți pentru mine, la Procuratura militară, cândva, drept cadou de ziua lui, tot într-un aprilie, acum vreo 20 de ani, să își vadă dosarul de când a fost prins atunci când a încercat să treacă ilegal granița, să ajungă în țara limbii lui… Erau acolo și pozele de atunci, cu reconstituirea, cu vagonul de tren, cu interiorul din acoperișul vagonului, și tot… Sigur, și Bernd, și Buju, vecinul vostru – actorii – au ajuns, în timp, cetățeni germani (iar acum Bernd nici nu mai este – oare ți-am spus că s-a dus?…) dar… toate aceste răsuciri ale istoriei…
Și acum îmi spune părintele Szabó despre mormintele astea. Îmi arată că placa ce le acoperă e diferită de betonul ce stă ca niște ghizduri de fântână, sub. Are dreptate – nu e același material. Îmi spune că, mai demult, erau deschise, cu pământ, cu flori, ca o glastră – așa cum mai sunt încă, aici, câteva. Doar că… la valul marilor plecări, oamenii au știut că nu va mai fi cine să vegheze la ele. Au făcut ordine, să fie frumos pentru încă o vreme. Apoi au plecat.
E aceeași lumină în cimitir, dar nu îmi mai vine să râd. Încerc să așez o nouă tristețe, undeva. Parcă sunt o policioară de tristeți, ca un raft de vaze vechi goale, atunci când e vorba de aceste plecări, și de lucrurile pe care le scriu, despre ultimii rămași. Altfel se văd lucrurile de aici, decât cum se vedeau din tren. Uite că tocmai trece un tren. Acum sunt aici. Și totul e altfel. Îl pozez, să nu uit. Ce mult se schimbă lucrurile, în funcție de unghi…
Dăm de cruci aparte. Pe una, despre băiatul abia ieșit din adolescență scrie că a căzut pentru rege și pentru țara lui – țările se schimbă… Îi spun părintelui că poate e bine că nu mai înțelege mai nimeni ce scrie pe cruci – dar nu mai are cine să facă nici măcar socoteli meschine…
Mai trecem pe lângă cruci ce și-au început deja măcinarea de sine. Aici e la țară, nu te scoate nimeni după opt ani, doar cindva te adâncești tu în uitare, cu tot cu monumentul funerar, când îți vine timpul, peste o sută, peste o sută și ceva de ani, peste mai puțin…
Pe fața unei cruci nedede, neagră, se oglindește partea de cimitir din fața ei. Mă gândesc la întrebarea lui Kawabata, despre viorelele din două mici scorburi alăturate, de pe un trunchi de copac – oare se știu alături, oare au conștiința legăturii lor? Desigur, e o metaforă…
Mergem și în Zimandul Nou, și în Zimanduz. În Zimand ne oprim mai mult, povestim despre cimitire, părintele Szabó îmi spune că nici mie nu mi-ar plăcea locurile astea de aș avea 40-50 de înmormântări pe an, ca el. Are dreptate. Dar el vorbește despre momentul îngropăciunii, de care, prin meserie, dă mai des. Eu îi spun despre ce e după, despre așezarea amintirii celui dus, așa, despre reprezentativitatea unui cimitir, atunci când e vorba despre o colectivitate. Stăm lângă o frumoasă magnolie roz, ce mai are, încă, flori, și alături de o copertină pe care am găsit-o foarte nimerită, de când am intrat în acest cimitir, și pe care interlocutorul meu îmi spune că a ridicat-o de când a venit acolo. Asta e o altă poveste – și, iar, îmi aduc aminte că eu nu înțeleg de ce e omul ăsta aici, și periferiile sunt importante dar cândva o să fie bine să se reașeze și centrul.
Plecăm la Zimandcuz, cândva, în drum, fac și pozele ce-mi lipseau pentru coperta unei cărți, trecem în goană și pe lângă cineva care vinde plante la ghiveci, și niște superbe kalanchoe roz, nu e timp, mai mereu nu e timp, pentru atâta de multe, nu degeaba mitologia grecească îl prezenta pe Cronos ca hulpav.
Văd un alt gen de cimitir, la Zimandcuz, cu un alt fel de gândire a mormintelor, a spațiilor, uite zona pentru copii, interesant, în Timișoara nu am remarcat să fie așa ceva, apoi arborii de mătase de pe dreapta, unul mai întârziat, unul pornit bine cu muguri (fabaceele sunt mereu întârziate față de alte plante) – e un cimitir mult mai apropiat de ce ai găsi la oraș, și nu are așezarea respectuoasă și aerată a celui din Sântana.
Preotul dă de o femeie cu vârsta incertă a celor de la țară, după un timp, ce sapă la un mormânt mai nou. Vorbește în maghiară cu ea, nu folosește lexic sofisticat, înțeleg tot, o întreabă cine, când, dar acela cu acela era rudă, da?, dar ce a făcut, și acum cum se întâmplă lucrurile? L-aș trage de mânecă, mai avem treabă, va avea și vecernia, timp, nu e timp, dar nu fac nimic – realizez că toată discuția asta care, aparent, nu duce la nimic, face bine femeii. În necazul ei, o mângâie că preotul o întreabă, îl privește în sus, înalt și suplu, ca pe Isus Cristos, îi văd asta în ochi, și toate punțile de explicații pe care i le dă o leagă de momentul următor, și de încă unul, și tot așa. până spre cer și spre liniștea sa. Măcar pentru acum.
Și așa și trebuie. De aia există preot, ca să asculte oamenii, să îi mângâie și să îi bucure. Văzusem asta și în momentele anterioare, cu bătrânii cu care preotul vorbea pe drum, când încetinea mașina, sau când ne opream undeva. Liniștea caldă și bună cu care îmi spunea, după ce a schimbat amabilități cu un băiat care s-a apropiat, zâmbind, de mașină, că el l-a botezat. Așa se numără roadele – îi spun. Îmi răspunde. Nu spun aici cu ce. Nu vreau. Pentru că, pentru mine, răspunsul a fost chiar mai trist decât capacele morților din Sântana. Înțelept, așezat, dar trist. E felul în care vorbim despre lucrurile ce vor fi mult după noi.
Și cam asta a fost, legat de cimitire. Așa am aflat că plecarea nemților nu a însemnat doar strângerea de acte, și împărțeala celor mai puțin trebuitoare, și îmbrățișatul prietenilor, și plecatul cu inima ruptă (asta în cazul ne-fugii, al plecării câta pe tihnă). Ci și pusul de capac mormintelor, ca ”viața morților” să țină încă puțin, după ce nemții se vor fi dus, deja…
Ce să-ți spun?… Îmi pare ca un blazon al tristeții, cu o heraldică ce unește și moarte simplă, și disperare, ce, poate, face totul și mai trist. Disperare, resemnare, acceptarea jocurilor istoriei peste capetele oamenilor, și tot. Ubi bene ibi patria – se spune. Hai că tu ai făcut latină chiar mai mulți ani decât mine, la școală, în Germania. Unde e bine, acolo e patria, ziceau cei din spate. Sau unde nu e extrem de rău – s-ar fi putut adăuga, pe vremea lui Ceaușescu. Înțeleg visul germanilor ce au ales să plece. Era firesc. E doar ironia sorții: că, uneori, binele vine, ca un medicament, și cu amăreala unui rău paralel, pe care îl accepți la pachet, la început, dar care nu cred că nu te macină major mai apoi, după decizie.
Vezi, într-o zi ne vom duce și noi. Copii tăi deja nu vor mai ști română, poate, iar România va rămâne țara aceea barbară din care ce bine că ați plecat voi… Ești mai mică decât mine, poate tu va trebui să te îngrijești de tot, și să să se taie trandafirul roz, din Șagului, și să se pună placă de beton de altă granulație decât ghizdurile.
Vreau să-ți spun, Diana, că n-are rost. Lasă să se ducă tot. Noi suntem, acum, cei prin care morții noștri mai trăiesc un pic. Dar în curând nu va mai conta cine au fost ei, cine am fost noi. Ramuri frânte. Atunci când nu va mai fi cine să vadă de trandafirul roz, nu va mai conta pentru nimeni încă o curbă, o răsucire a istoriei, pe care noi am trăit-o. Vor fi cărțile de istorie, pentru cei interesați. Ajunge. Să nu spui că nu ți-am spus.
Dar, dincolo de asta, mă întreb legat de cursul lucrurilor, în lumea dreptății, pe care creștinii spun că o cunosc mai bine decât mine. Dacă aș fi fost eu Arhitectul, aș fi făcut să existe și un Rai al plecărilor, nu doar al sufletelor. O masă de așezat respirația, în coate, și pentru marile plecări. Și pentru ultima floare de magnolie roz luată de Simona din curtea de pe Tudor Vladimirescu, din Arad, așa de asemănătoare cu cea mică, ce pornește acum la drum, în Zimand. Pentru ultima îmbrățișare dintre prieteni, și mai ales, mai ales pentru îmbrățișările ce n-au mai fost. Îți dai seama cât de vastă e lumea neîntâmplatelor, a lui ”dar dacă”?… Și, oricum, dincolo de toate, aș fi făcut un Rai particular și pentru trandafirul roz, încă aici.